Sistemului romanesc de administrare a ariilor naturale protejate

Capre.jpgReiau un articol pe care-l scriam prin 2011, fiindca lucrurile nu prea s-au schimbat, ba din contra, dar mai ales fiindca in sfarsit se intrevede infiintarea Agentiei Nationale pentru Arii Naturale Protejate, poate singura sansa de salvare a unui sistem care si-a dovedit limitarile, ca sa nu zic esecul.

Foto: Catalin Gheorghe, capre negre in Parcul National Buila-Vanturarita

Fiecare tara are obligatia de a se ingriji de patrimoniul natural national. De ce oare ar trebui sa faca asta? Din foarte multe motive: pentru ca este o datorie fata de urmasi, fiindca natura nealterata poate constitui baza dezvoltarii durabile, pentru ca astfel se salveaza specii si habitate rare si periclitate, pentru ca prin asta se asigura baza dezvoltarii ecoturismului, resurse pentru cercetare si educatie ecologica etc.

Dar ce inseamna acest patrimoniu natural pentru Romania? Inseamna extrem de mult, fie doar prin prisma afirmatiilor oficiale bazate pe informatiile conform carora suntem singura tara din UE care mai are paduri virgine (300.000 ha) si 5 regiuni biogeografice si in care traieste jumatate din populatia de ursi, lupi si rasi a Europei.

Toti romanii stiu cate ceva despre ce avem de protejat, macar prin faptul ca le-a placut sa vada o padure de poveste, un rau cristalin, o pestera interesanta, un peisaj montan, o cascada, o floare rara, un animal salbatic, o pasare frumos colorata, un peste sarind din apa. Poate ca nu toti realizeaza importanta stiintifica si valoarea acestora, dar cu siguranta apreciaza linistea si relaxarea in natura, peisajul neantropizat, aerul curat si apa buna de baut.

In toate statele lumii se incearca protejarea patrimoniului natural national prin desemnarea de arii naturale protejate in care sunt incluse cele mai valoroase elemente ale patrimoniului natural: parcuri nationale, parcuri naturale, rezervatii naturale, monumente ale naturii etc. In plus exista si arii naturale protejate de interes european (situri Natura 2000) si international (rezervatii ale biosferei, situri Ramsar, situri ale patrimoniului universal etc.). In fiecare tara acestea toate alcatuiesc reteaua nationala de arii naturale protejate.

In Romania aceasta retea este alcatuita din: 13 parcuri nationale (1,3% din teritoriul tarii), 13 parcuri naturale si cateva sute de rezervatii si monumente ale naturii, Rezervatia Biosferei Delta Dunarii (cea mai mare), toate acestea insemnand 7,8% din teritoriul tarii, la care se adauga siturile Natura 2000 cu care suprafata totala a ariilor naturale protejate se ridica la circa 23% din teritoriu. Putin in comparativ cu alte tari europene si tinand cont de ce exista la noi si ce-a disparut din acestea. Fundamentarea infiintarii si administrarea ariilor naturale protejate sunt bazate pe aceleasi principii, chiar daca denumirile, scopurile si activitatile permise sunt diferite. Spre exemplu, diferentele dintre un parc national si unul natural sunt de scop declarat (conservare, protectie a elementelor naturale intacte/putin afectate si vizitare in scopuri educative, stiintifice, recreatative si turistice fata de protejare a peisajului natural-antropic) si de constituire (in zone de extravilan, fara activitati umane permanente fata de zone populate si cu activitati umane permanente, inclusiv localitati).

Administrarea ariilor naturale protejate este diferita de la tara la tara, dar toate au ca element comun implicarea statului prin institutiile sale, care tine din pacate de vointa politica. Din pacate pentru ca de multe ori conservarea intra in conflict cu interesele investitionale si de dezvoltare si cu viziunea pe termen scurt a politicienilor ce au in spate interesele economice. Si cand pana la urma se prioritizeaza conservarea, din pacate este prea tarziu, fiindca daca lupii mor nu-i mai vezi decat impaiati la muzeu, in filme si in fotografii. Se realizeaza importanta unui lucru abia dupa ce acesta nu mai e. La fel ca in cazul apei si aerului, care fiind inca resurse gasite fara probleme, lumea nu realizeaza adevarata lor valoare si necesitatea pastrarii lor curate.

Paradoxul este ca tarile care au ajuns sa constientizeze valoarea naturii si sa si aiba resurse pt. protejarea ei, sa nu prea mai aiba ce proteja, iar cele care au ce proteja, sa nu aiba resursele necesare si sa nu realizeze ce au de pierdut sau sa nu vrea s-o faca. E si cazul Romaniei in care situatia aluneca pe o panta care ne va duce sa fim la fel ca statele dezvoltate europene, adica bine in multe privinte, dar dezastruos pentru natura pe care-o calcam in picioare. In Romania, din cauza lipsei de vointa politica, statul se implica doar declarativ in protectia ariilor naturale cu care altfel se lauda peste tot. Spre deosebire de toate tarile europene si alte tari civilizate (inclusiv multe tari africane care din diferite motive dau mai mare importanta naturii decat dam noi), la noi statul a ales varianta de a delega administrarea ariilor naturale protejate. Astfel s-a creat, initial dintr-o solutie de moment care apoi s-a permanentizat, un sistem de incredintare prin contract a administrarii/custodiei ariilor naturale protejate catre cine este interest. Practic se scoate la licitatie administrarea valorilor naturale ale tarii si cine este interest (uneori interesul ascuns fiind altul decat conservarea), adica institutie, societate comerciala, ONG si chiar persoana fizica poate obtine administrarea/custodia unei arii naturale protejate printr-un contract semnat cu institutia de resort, adica Ministerul Mediului, Apelor si Padurilor. Astfel ca institutia care ar trebui sa reprezinte statul in asumarea responsabilitatii administrarii retelei nationale de arii naturale protejate isi pastreza doar rolul de supervizare si control si toata responsabilitatea cade in spinarea tertilor, inclusiv cea financiara. In aceasta situatie nu putem vorbi decat de asigurarea unui nivel minim de supravietuire a administratiilor ariilor naturale protejate, acestea confruntandu-se cu probleme grave: lipsa de resurse finaciare si umane, lipsa de experienta, care corelate cu un cadru legislativ lipsit de coerenta, lipsa de implicare a autoritatilor responsabile si cresterea presiunii asupra ariilor naturale protejate, se reflecata in proasta calitate a administrarii. Iar aceasta inseamna exploatari forestiere (legale si ilegale), investitii de infrastructura cu impact distructiv, turism necontrolat, braconaj, pasunat excesiv, lipsa de infrastructura turistica specifica, cariere, lipsa de informare si educatie si alte lucruri care nu au ce cauta in arii protejate si care pe langa ca distrug patrimoniul, reduc sau elimina si placerea de a merge acolo ca turist.

Pretul pe care ar trebui sa-l plateasca statul roman pentru implicarea pentru conservare este infim in comparatie cu consecintele ireparable ale mentinerii situatiei actuale. Pentru comparatie si evidentiere imi vine in minte un exemplu: un singur parc national mic din Marea Britanie are un buget anual alocat de Guvern de 7 milioane lire sterline si 350 angajati fulltime, in timp ce bugetele cumulate ale tuturor parcurilor nationale si naturale de la noi nu depaseste jumatate din aceasta suma si toti angajatii administratiilor parcurilor sunt mai putin de 300, din care putini au experienta, si aia castigata din mers. In schimb cand ne-am prezentat reciproc parcurile, romanii vorbeau de ursi si lupi, iar ei despre arici si veverite. De celelalte arii naturale protejate (rezervatii si situri natura 2000) nu mai vorbesc, fiindca situatia este si mai rea, cele mai multe (70%) neavand nici macar custode/administrator, iar cele care au sunt administrate exclusiv pe cheltuiala si cu resursele acestora, provenite in special din proiecte punctuale.

Si desi toti strainii din domeniu sau iubitori de natura ne sfatuiesc sa nu facem greselile lor distrugandu-ne ce avem mai valoros, adica natura, noi sistematic o calcam in picioare. Zic noi fiindca si noi avem aceeasi vina ca si politicienii in mana carora sta decizia. Fiindca noi i-am pus acolo si decizia lor ar trebui sa fie tot in interesul nostru. Si daca decizia lor nu-i buna e si fiindca noi nu avem grija sa fie asa. Asa ca ne scaldam intr-un sistem imperfect prin constructie, care este mentinut din interes sau nepasare si care daca va fi pastrat in aceasta stare va avea consecinte dezastruoase si ireparabile asupra naturii tarii: vom ramane fara lupi si ursi (deja suntem aproape), vom avea doar paduri plantate si antropizate (in cateva zeci de ani dupa ce vor creste altele in locul celor taiate), ape cu peste crescut artificial iar peisajele naturale ne vor fi completate cu sosele moderne in varf de munte, partii de schi fara zapada si telegondole colorate pe care unii le-ar aprecia pentru confort. Iar daca de mormanele de gunoaie si lipsa de infrastructura turistica specifica vom putea scapa in timp prin educatie si resurse, de celelalte nu se mai poate scapa si nici cele pierdute nu se mai pot intoarce. Si situatia e similara in ceea ce priveste patrimonial cultural, in special cel intangibil, prin distrugerea si pierderea traditiilor, obiceiurilor si ocupatiilor stramosesti.

De fel sunt un om optimist insa sunt convins ca daca lucrurile nu se schimba curand, vom avea aceasi soarta ca tarile care acum ne invidiaza pentru valorile naturale. Din vina noastra.

Aceasta este o parere personala exprimata pe baza experientei din ultimii peste 10 ani in domeniu, timp in care am fost si sunt implicat in procesele de desemnare a ariilor naturale protejate (Parcul National Buila-Vanturarita, Parcul Natural Vacaresti, situl Natura 2000 Muntii Tarcu etc.), acordare a administrarii si custodiei (membru al comisiei din regiunea SV Oltenia), administrare a ariilor naturale protejate (custode din 2015 a unei rezervatii naturale, coadministrator timp de 10 ani al unui parc national si angajat al administratiei acestuia aproape 5 ani) am initiat si participat la numeroase proiecte de conservare a biodiversitatii si geodiversitatii, ecoturism, educatie ecologica, informare-constientizare in si pentru ariile naturale protejate.

Acesta este contextul ariilor naturale protejate din Romania, o sa incerc mai departe sa intru mai in amanunt cu informatii despre modul lor de administrare.

La ora actuala, din punct de vedere al administrarii, exista in Romanaia 3 categorii de arii naturale protejate: care au administratie, care au custode si care nu au decat statut oficial de arii naturale protejate, fara sa aiba insa custode/administrator.

Cele din urma, adica 70% din total (!!!) sunt in grija autoritatilor de mediu (concret cate 1, maxim 2 oameni pe judet, din cadrul Agentiilor pentru Protectia Mediului, care mai au si alte sarcini), pentru ca la sesiunile de atribuire in administrare/custodie (un fel de licitatii) nu le-a dorit nimeni si deci Ministerul Mediului nu a reusit sa gaseasca pe cineva care sa se ocupe de ele. In majoritatea acestora daca intri nu ai nici macar de unde sa stii ca esti intr-o arie protejata.

Pentru celelalte ministerul stabileste pe baza unor anumite criterii, printre care suprafata este cel mai important, daca este nevoie de administratie sau custode. Astfel ca administratie au doar Rezervatia Deltei Dunarii (singura arie naturala protejata cu buget acordat de catre autoritatea responsabila si in subordonarea directa a acesteia), parcurile nationale, parcurile naturale, geoparcurile si siturile Natura 2000 de dimensiuni mari (de regula peste 50.000 hectare).

Custodia si administratia se obtin in urma castigarii unei licitatii organizata de doua ori pe an. In urma evaluarii ofertelor (la nivel national pentru administratii si la nivel regional pentru custozi) depuse de catre cei interesati, se incredinteaza administrarea/custodia celui care obtine cel mai mare punctaj. Oferta contine mai multe capitole printre care cea mai mare importanta o au propunerea unui plan de actiune si a unui buget. Acestea devin apoi anexe la contractual pe care administratorul/custodele il semneaza cu Ministerul Mediului, deci exista obligativitatea ducerii lor la indeplinire.

Custodia se acorda pentru 5 ani iar administrarea pentru 10, dupa care procesul se reia.

Custode poate fi inclusiv o persoana fizica interesata dar si orice alta entitate juridica interesata, administrator numai o entitate juridica. Pe langa indeplinirea planului de actiune propus si alocarea resurselor necesare, custodele si administratorul au si alte obligatii, dintre care cele mai importante pentru aria protejata sunt intocmirea regulamentului si planului de management ale acesteia.

Administratorul are in plus si obligatiile de a infiinta structura de administrare, de a angaja personal permanent, de a face/gasi sediu administratiei si dotari pentru aceasta, mijloace auto de teren si alte cheltuieli administrative.

Atat custodele cat si administratorul se obliga practic prin contract sa-si puna interesul, munca si banii in folosul ariei naturale respective, avand toata raspunderea de partea sa si doar dreptul de fi controlat de catre autoritatile statului care vin sa vada daca-si indeplineste aceste obligatii.

Pana la ora actuala au fost 6 sesiuni de acordare in custodie si administrare a ariilor naturale protejate, a 7-a tocmai fiind in curs de desfasurare.

Exista custozi de la personae fizice si organizatii neguvernamentale pana la societati comerciale, unitati de invatamant, muzee si institutii ale statului.

Paleta de institutii implicate in administrare este deasemenea la fel de larga: Regia Nationala a Padurilor Romsilva (22 parcuri nationale si naturale), consilii judetene (un parc national – Ceahlau si un geoparc – Platoul Mehedinti), Universitatea Bucuresti (Geoparcul Hateg), organizatii neguvernamentale (situri Natura 2000: Parang, Tarcu etc.). La acestea se adauga institutia statului Administratia Biosferei Delta Dunarii.

Este clar ca cele mai mari cheltuieli sunt pentru administratori, care au de platit cel putin salarii, chirii, cladiri, masini etc. Si nu prea e ieftin. Un buget minim pentru administratia unui parc cu 10 angajati se apropie de 100.000 euro/an.

Instrumentele prin care se administreaza ariile naturale protejate sunt regulamentul si planul de management. Ambele trebuiesc realizate de catre custode/administrator prin consultarea tuturor factorilor interesati si aprobate de catre institutiile statului (Academia Romana si Ministerul Mediului).

In cadrul parcurilor nationale si naturale, administratorii au obligatia de a infinta si asigura resursele necesare functionarii Consiliului Consultativ (alcatuit din toti factorii interesati: proprietari de teren, administratori de teren, autoritati judetene si locale, institutii interesate, scoli, manastiri, organizatii neguvernamentale) si Consiliului Stiintific (cu rol de supervizare stiintifica, format din persone competente in domeniile de interes ale ariei naturale protejate). In acest caz regulamentul si planul de management sunt intocmite prin consultarea si cu avizul celor doua consilii.

Regulamentul si planul de management sunt practic detalierea planului de actiune propus la preluarea ariei protejate si constituie instrumentul prin care se stabilesc starea actuala, obiectivele, scopurile, mijloacele si resursele necesare implementarii si urmaririi realizarii masurilor de conservare pentru perioade de cate 5 ani. Toate acestea sunt stabilite in conformitate cu legislatia in vigoare, atat din domeniului ariilor naturale protejate cat si din domenii conexe: silvicultura, constructii, vanatoare, pescuit, turism etc. Aceste documente trebuie aprobate de catre institutia responsabila, adica Ministerul Mediului, astfel devenind documente cu statut de act normative, obligatorii pentru toti.

In Romania avem extrem de putine (in jur de 10) planuri de management care sa fi ajuns in acest stadiu final, asa ca acestea inca nu au putere de reglementare.

Daca trecem de la teorie la practica, prin reliefarea problemelor concrete cu care se confrunta ariile naturale protejate si cei care incearca sa le administreze situatia este si mai putin roza.

Contextul in care exista ariile naturale protejate din Romania determina direct calitatea administrarii acestora.

Ca o consecinta directa a lipsei de vointa politica si a neimplicarii directe a statului in administrarea ariilor naturale protejate rezulta cadrul legislativ si administrativ din domeniu in limitele carora administratorii si custozii isi desfasoara activitatea. Principalul act normativ din domeniu este legea ariilor naturale protejate, oficial numita “Ordonanta de urgenta nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei si faunei salbatice”. Ca sa rezulte ultima modificare – Legea 49/2011 (au fost cateva modificari importante in timp) au trebuit sa treaca aproape 4 ani si asta spune multe despre interesul clasei politice pentru aceasta lege. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca dupa peste un an de discutii si intalniri, ultima propunere de modificare a fost pur si simplu abandonata de catre ministerul initiator.

Luata in ansamblu, aceasta lege asigura o parte din parghiile necesare bunei administrari, insa are si carente, unele chiar mari, cum ar fi faptul ca infiintarea unei arii naturale protejate, desi este fundamentata pe criterii stiintifice, nu se poate face fara avizul consiliilor locale/judetene, care nu numai ca nu au competente stiintifice, dar de multe ori au si cu totul alte interese. Sau ca legea permite realizarea exploatarilor forestiere, exploatarea resurselor minerale si lucrari de constructii/investitii inclusiv in parcurile nationale (acestea sunt zonate in 4 zone functionale, in functie de restrictiile impuse, in doua dintre acestea fiind premise exploatari forestiere iar in una cariere/mine si constructii/investitii).

Insa cele mai multe probleme apar la intersectia prevederilor din legea ariilor naturale protejate cu cele din domeniile colaterale, fiindca si alte legi cadru au aplicabilitate pe acelasi teritoriu. Ca sa nu mai vorbim despre desele si repetatele incercari de a impune presiuni asupra ariilor naturale protejate prin alte acte de reglementare. Cel mai concludent exemplu este acela al legii vanatorii. In 2008 alesii tarii au votat cu unanimitate de voturi (in doua randuri) o modificare a acestei legi, in care au incercat sa introduca o prevedere pentru permiterea vanatorii in parcurile nationale. Numai dupa o campanile impotriva acestei prevederi, cu sprijin obtinut inclusiv de la institutiile internationale s-a reusit eliminarea acestei prevederi aberante. Dar asta nu i-a oprit, au mai incercat si in alte randuri si cu siguranta vor mai incerca.

Aceasta balbaiala este datorata lipsei de coerenta si viziune a celor care ne conduc. Daca va aruncati ochii peste documentele strategice pe care se bazeaza dezvoltarea tarii, o sa vedeti ca desi avem o strategie nationala pentru conservarea biodiversitatii, alta de ecoturim si altele asemanatoare, acestea intra in contradictie flagranta uneori cu cele din alte sectoare cum ar fi energia, infrastructura de transport, resursele minerale. Nu exista nici un fel de corelare intre acestea si nici vorba de o prioritizare a lor. Desi actualul brand turistic de tara este cu trimitere catre valorile naturale, mergem pe aceeasi linie conform careia ne laudam fara sa facem nimic pentru obiectul laudei.

Cadrul administrativ, adica institutiile statului puse in slujba naturii este in acelasi ton cu cel legislativ. Ar fi trebuit sa existe o institutie nationala care sa asigure administrarea directa si coordonarea administrarii ariilor naturale protejate. Asa ca in urma cu cativa ani, dupa ani de zile de taraganeli s-a infiintat Agentia Nationala pentru Arii Naturale Protejate. Dar n-a apucat sa si functioneze fiindca dupa doar cateva luni de la decizia de infiintare Guvernul a luat decizia desfiintarii acesteia pentru economii la bugetul de stat. Atributiile acesteia fiind in mana unei directii cu o mana de oameni din cadrul Ministerului Mediului si a ANPM.

Institutiile teritoriale din subordinea Ministerului Mediului si Padurilor (Agentia Nationala pentru Protectia Mediului si agentiile regionale si judetene ale acesteia si Grada Nationala de Mediu si comisariatele regionale si judetene ale acesteia) au si ele compartimente speciale pentru ariile naturale protejate. Control si sprijin la cerere mai exista din partea Inspetoratelor teritoriale de Regim Silvic si Vanatoare, Jandarmeriei, Politiei, Salvamontului. Dar care este capacitatea reala a acestor multe compartimente ale institutiilor implicate? Ma refer aici la resursele umane implicate, fiindca la urma urmei oamenii fac institutiile. Este extrem de redusa. Directia Biodiversitatii din cadrul MMP are mai putin de 10 angajati, angajatii APM si GNM sunt cate 1-2 in fiecare judet. Direct proportional cu interesul statului si vointa politica pentru acest domeniu.

Inmultind numarul de judete cu numarul de personal al structurilor statului din domeniu, ajungem optimist la o cifra de 100 oameni. Daca-i mai adaugam pe angajatii administratiilor deja infiintate (ARBDD cu peste 150 angajati, 25 parcuri nationale, naturale si geoparcuri mai vechi cu un personal care variaza intre 10 si 25 angajati + cateva administratii de situri Natura 2000 mai noi care au cate 1-5 angajati), ajungem la un total in jur de 500-600 oameni. Extrem de putin in conditiile in care acestia au in grija aproape un sfert din teritoriul tarii, partea cea mai valoroasa din punct de vedere al patrimoniului natural national.

Restul, in special custodia ariilor protejate mai mici este asigurat pe baza de voluntariat, fara personal permanent angajat. Voluntariatul este extrem de important, insa nu poate asigura decat rezolvarea punctuala a unor probleme, nu insa si rezolvarea problemelor de natura administrativa.

Pe langa insuficienta personalului in domeniu exista si alte probleme majore de resurse umane. In primul rand faptul ca recrutarea personalului se face la atitudinea si dupa regulile administratorului, aceasta nu se face intotdeauna pe criterii de competenta si pregatire, mai ales la institutiile statului.

Nu exista inca un cadru unde sa fie pregatiti cei care doresc sa lucreze in domeniul ariilor naturale protejate, doar un master la Facultatea de Geologie si Geofizica si cursuri organizate fara periodicitate de catre unele institutii si organizatii. Toti cei care au putut si au vrut si-au castigat experienta din mers, de cele mai multe ori insuficienta pentru a atinge nevoile de performanta cerute de fisa postului. Exista si fluctuatii mari de personal, in special in sensul ca oamnii pregatiti pleaca.

In plus, personalul administratiei este stabilit de catre autoritate prin actul de constituire si asumat de catre administrator, insa de multe ori nu cuprinde toate functiile necesare bunei functionari a administratiei. Personalul unei administratii de parc este compus mai in toate cazurile din director si biolog, ambii facand parte si din consiliul stiintific, economist, specialist IT, responsabil (unul singur) relatii cu comunitatile, educatie ecologica si turism, un sef al pazei si un corp de rangeri (4-18 oameni, in functie de suprafata parcului). Acestia trebuie sa se descurce cum pot in asa fel incat sa acopere toate nevoile specifice ale parcului: probleme administrative si organizatorice, probleme juridice, intocmire documente strategice si rapoarte, monitorizare biodiversitate, geodiversitate si activitati, patrulari si control, educatie ecologica, informare si constientizare, coordonare activitati de cercetare si stiintifice, turism (amenjare si intretinere infrastructura, monitorizare), scriere si implementare proiecte, relatii publice si comunicare cu comunitatile locale, autoritatile si vizitatorii etc. Practic este imposibil sa le faci pe toate asa ca se face o prioritizare de unde se aleg cateva domenii, in rest administratia fiind mai mult o institutie reactiva, care actioneaza in urma unor motivatii externe, in loc sa fie una proactiva.

Motivatia financiara este inexistenta, un ranger avand un salariu net de cca. 1000 lei. De multe ori si echipamentul folosit este comparat din proprii bani, ba chiar si combustibilul pentru a deplasa masinile.

Cunosc multi oamni competenti si dedicati in randul administratiilor, custozilor, institutiilor centrale si judetene ale statului care au facut si fac o treaba buna si m-am tot intrebat ce-i face sa continue sa se zbata in aceste conditii. Raspunsul e simplu: alta motivatie, mult mai puternica decat celelalte si decat piedicile intalnite, cum ar fi dorinta de schimbare in bine, dragostea de natura, interesul stiintific, dezvoltarea unei zone, motive personale etc. Ca sa poata trai decent, toti trebuie insa sa aiba si alte activitati colaterale, care le limiteaza timpul si performanta. Insa din pacate aceasta categorie a ajuns sa fie minoritara si de multe ori pe langa neajunsurile de mai sus intervin si altele, inclusiv demotivarea de catre colegi si lipsa de suport din partea celor care-ar trebui sa-i sprijine, inclusiv reprezentantii autoritatilor.

Cu toate astea, aceasta mana de oameni a reusuit pana in prezent sa mentina o stare cat de cat favorabila naturii, insa tinand cont ca sprijinul si resursele scad in timp ce presiunile si interesele contrare cresc, nu se stie cat va mai putea fi mentinuta situatia.

Deficientele de sistem, lipsa de coerenta a actelor normative, incapacitatea institutiilor responsabile si insuficienta resurselor alocate administrarii ariilor naturale protejate duc inevitabil la problemele cu care acestea se confrunta, unele vizibile, altele mai ascunse, dar care incet-incet erodeaza calitatea si cantitatea patrimoniului natural national cu care inca ne putem lauda.

La ora actuala, acolo unde se face cate ceva, fiindca sunt inca multe arii naturale protejate care nici macar nu au custode sau administrator (70%), lucrurile bune sunt punctuale, de cele mai multe ori rezultate directe ale unor proiecte implemnetate de catre administratori si custozi.

In ceea ce priveste procesul efectiv de administrare, la ora aceasta acesta este aproape 100% unul reactiv, in loc sa fie proactiv. De cele mai multe ori custodele sau administratorul nu au decat capacitatea de a incerca sa faca ceva pentru a salva lucrurile, uneori fiind prea traziu. Astfel se trateaza efectele si nu cauzele si in acest fel situatia nu are cum sa se imbunatateasca.

Care sunt insa principalele probleme cu care se confrunta la ora actuala ariile naturale protejate? Cred ca toata lumea le sesizeaza fie si doar prin impactul vizual generat, la o simpla iesire printr-o zona protejata:

– exploatarile forestiere atat cele ilegale, dar mai ales cele legale;

– constructiile si investitiile de orice fel: drumuri, microhidrocentrale, cariere, partii de schi, instalatii de transport pe cablu, statiuni, constructii diverse etc.;

– pasunatul intensiv;

– vanatoarea si pescuitul necontrolate + braconajul;

– activitatile de culegere, colectare necontrolata a fructelor de padure, ciupercilor, plantelor medicinale, fosilelor, rocilor si mineralelor, speleotemelor;

– turismul necontrolat.

Toate acestea sunt in continua crestere si au in comun doua lucruri: goana, nevoia si pofta crescanda a oamnenilor pentru resursele naturale (de la lemn la plante ornamentale, de la trofee de vanatoare la ciuperci, de la potential investitional la constructia unei manastiri, de la dorinta de relaxare la cea de adrenalina) si degradarea naturii.

Sa le iau pe rand incercand sa creionez situatia fiecareia dintre acestea.

Exploatarile forestiere prin impactul lor asupra conservarii biodiversitatii si peisajului, dupa parerea mea ar trebui eliminate cel putin din parcurile nationale (doar 1,3% din teritoriu), cu posibilitatea interventiei controlate in cazuri exceptionale. Marea durere insa consta in faptul ca padurile cu adevarat valoroase, cele virgine si cvasivirgine, nu sunt protejate decat conjunctural. Aici habitatele si speciile fiind in stare de echilibru, ar trebui ca natura sa fie lasata sa-si regleze singura ciclurile vietii. Dar la noi legislatia permite exploatarea forestiera aproape fara restrictii, inclusiv in parcurile nationale. Doar zonele de protectie stricta si cele de protectie integrala sunt exceptate, insa si aici pot sa apara derogari in anumite cazuri (calamitati naturale, atacuri ale daunatorilor). Astfel ca administratorul/custodele nu are altceva de facut decat sa dea aviz lucrarilor silvice prevazute in amenajamentele silvice. Asa ca cei care sunt pusi sa pastreze patrimoniul natural sunt legati de maini in fata hotararilor autoritatilor silvice si raman doar cu posibilitatea de a controla si sanctiona modul in care aceste exploatari forestiere sunt realizate (marcare si punere in valoare, drumuri, rampe, tehnologie, deseuri, curatire parchet etc.). Dar astfel padurea cu lemn de proasta calitate dar cu o mare valoare pentru biodiversitate se duce, cei drept cu acte in regula. Si nu cred ca mai exista inca zona din tara asta care sa nu fie lovita de impactul negativ al exploatarilor forestiere, sub toate aspectele sale. Toata lumea vorbeste despre taierile ilegale, dar acestea ca pondere reprezinta foarte putin in cantitatea de lemn taiata, rezultatul fiind acelasi. Taierile ilegale au avut un varf imediat dupa retrocedare, in special in zonele cu proprietati private fragmentate, greu de controlat, acum acolo problema e pe cale de disparitie fiindca pe de o parte nu prea mai au ce taia, pe de alta controlul incepe sa fie mai strict. Parerea mea este ca ar trebui sa ne concentram pe salvarea si protejarea acelor paduri care chiar au valoare de conservare ridicata, adica padurile in care inca nu s-a umblat, fiindca Romania e singura tara din UE care mai are asa ceva. Si asta se poate face prin includerea padurilor de acest gen care inca nu au statut de protectie in arii naturale protejate cu regim strict. Aici e adevarata valoare care tinde sa fie pierduta definitiv, in rest trebuie gandita exploatarea in chip rational si durabil pe termen lung. Totul trebuie insotit de educarea si responsabilizarea proprietarilor si administratorilor si compensarea pierderilor economice catre acestia. Parerea mea este ca padurea trebuie privita mai mult decat o posesiune a cuiva, ea este a tuturor prin beneficiile aduse si trebuie tratata ca atare. Fiindca daca un proprietar isi ia lemnul din padure imi ia si mie dreptul la un mediu sanatos, care este si el garantat prin Constitutie, la fel ca si cel de proprietate.

Constructiile si investitiile, indiferent de ce fel sunt acestea, au un impact major asupra naturii, uneori vizibil cu ochiul liber. Si o poteca noua trasata printr-o padure sau pajiste are impact direct prin amenajarile si mentenanta facute si indirect prin presiunea impusa de vizitatorii acesteia. In jurul unei cabane se creeaza automat o zona de excludere a vietii salbatice. Ca sa nu mai vorbim de investitiile majore gen cariere, sosele, partii de schi si instalatii de transport pe cablu. Toate isi au rostul lor, dar nu peste tot. Ar trebui sa ferim ariile naturale protejate de asa ceva si sa ne limitam la a investi in restul (mult mai mare) al zonelor. Ariile naturale protejate sunt cel mai pretabile ca destinatii ecoturistice, cu infrastructura specifica minima ca impact, investitiile de anvergura putandu-se dezvolta in zonele limitrofe. Astfel ariile naturale protejate ar deveni nuclee ale dezvoltarii durabile locale, aducand dublu beneficiu, atat in conservarea zonei, cat si in dezvoltarea economica a acesteia. Nimeni dintre decidenti nu intelege sau nu vrea sa o faca, ca nici macar nu vor dura aceste investitii, in timp presiunea crescanda degradand zona care constituie magnetul-scop al investitiei. Iarasi nu cred ca mai exista vreo arie naturala protejata din tara in care sa nu fie deja construit, in curs sau planificata vreo mareata investitie: cariera, sosea, manastire, hotel, pensiune, hidrocentrala, parc de eoliene, partie de schi, telegondola etc. Nu zic ca acestea nu ne trebuiesc, intreb doar de ce tocmai aici? Nu mai e loc oare in restul 75% din teritoriu?

Pasunatul intensiv este o problema in unele zone, insa cu tendinta de scadere prin diminuarea numarului de animale ale comunitatilor locale. Aici trebuie un control in ceea ce priveste locurile de amenajare a stanilor, locurile permise pentru pasunat, numarul de animale, specia, rotatia turmelor, perioadele de cosit etc. Nu-i bine daca se pasuneaza necontrolat fiindca se distrug pajistile, se distrug lastarii din padure, se produce eroziune, dar nu-i bine nici daca se elimina pasunatul, fiindca e ocupatie traditionala, are potential ecoturistic si fiind practicata de sute de ani a dus la un echilibru ce s-ar strica, cu consecinte inclusiv in ceea ce priveste starea de conservare. Unele plante ar fi sufocate de altele care n-ar mai fi tinute sub control prin pasunat. Oamenii si ocupatiile lor traditionale au dat intotdeauna un farmec aparte acestor zone, doar ca ar trebui sustinuti si ajutati sa depaseasca stadiul de supravietuitor prin subzistenta si sa treaca la cel de valorificator al resursei ecoturistice.

Vanatoarea si pescuitul necontrolate contribuie din plin la diminuarea si dezechilibrarea efectivelor faunistice. Le-a intrat in cap unor vanatori decidenti ca fara interventia lor s-ar dezechilibra lantul trofic si ideea asta tampita face ca in continuare sa fie aprobate planuri de recolta, inclusiv in ariile naturale protejate (cu exceptia parcurilor nationale si zonelor de protectie stricta ale parcurilor naturale). La fel ca in cazul padurilor virgine care nu au nevoie de drujba si silvicultor ca sa supravietuiasca, nici habitatele naturale nu au nevoie de pusca si posesorul ei ca sa supravietuiasca. Ba, mai mult, nu cred ca vanatoarea are ce cauta acolo. Intreg sistemul de evaluare a efectivelor, stabilire a cotelor, administrare a fondului cinegetic si vanatoarea sunt stabilite exclusiv pe criteriile subiective ale celor care tin pusca din partea opusa tevii, in vederea atarnarii animalului pe perete. Fondurile de vanatoare se suprapun si pe terotoriul ariilor naturale protejate si administratorii acestora cu cei ai fondurilor sunt diferiti ca viziune asa cum este diferita fauna de vanat, asa cum ii zic vanatorii, oricat si oricum ne-ar spune lozinca lor “Ocrotiti vanatul!”. Pescuitul necontrolat poate deasemenea duce la mari dezechilibre ale habitatelor acvatice.

Culegerea din natura a resurselor disponibile, in special a fructelor, ciupercilor si plantelor medicinale s-a facut si se face dintotdeauna. Problema cu impact apare atunci cand aceasta se face la scara industriala. In ultimii ani in diverite zone montane ale tarii apar adevarate tabere de nomazi culegatori, cu mii de oameni care se napustesc si imprastie zilnic prin paduri si pajisti si rad tot in cale, ca un nor de lacuste. Pe langa ca le lasa pe animale fara hrana, le si haituiesc o vara intreaga lipsindu-le de linistea necesara. Iar apoi ne miram de ce vine ursul la tomberon, fara sa ne punem prea des problema ca noi l-am alungat de la casa lui. Daca mai punem la socoteala ca unele specii vizate sunt rare si protejate, situatia devine mai grava. Am vazut de mai multe ori promovat inclusiv in presa jaful festivalurilor de bujor, narcise etc. in care sarbatorim speciile facandu-le praf, am intalnit culegatori trimisi de florarii sa culeaga/dezradacineze primavara ghiocei, am gasit un nemernic cu peste 100 kg radacina de ghintura galbena, vanzatori de buchete de flori de colt, hoti de fosile si speleoteme, culegatori de flori de soc carora li se aprobase taierea cu drujba a arbustilor, molizi cu varfurile taiate ca sa li se culeaga perele de brad, tufe de rhododendron jumulite si altele. Toti nemernicii astia care-ar trebui sa infunde puscaria dupa mine, umbla liberi si fara frica peste tot prin tara asta.

Turismul necontrolat a luat o mare amploare la noi in ultimii ani, ca urmare a largului acces in special la mijloace de transport si promovarii. Toti stim ca gratarul e sport national in Romania si ca tot romanul dupa parerea lui are dreptul sa mearga oricand, oricum si oriunde si sa faca ce vrea, fara sa fie deranjat. Rezultatele acestui exod uman in natura iarasi le stim cu totii. Multi straini vin in Romania tocmai fiindca aici gasesac libertatea ce lipseste in alta parte, aceea de a merge oriunde, de a pune cortul si face focul aproape oriunde. Din pacate multi dintre acestia si alaturi de ei si multi romani inteleg acest lucru tot prin a face ce-i taie capul. Si astfel vedem la tot pasul masini 4×4, motociclete enduro si ATV si mai ales urmele lasate de ele pe trasee sau in afara lor, gasim refugii si cabane unde se dau adevarate petreceri, mormane de gunoaie, galagie si fel de fel de distrugeri si inscriptii. Mersul in natura ar trebui sa fie un drept al tuturor dar si o obligatie. In ceea ce priveste ariile naturale protejate, aceasta obligatie este cu atat mai mare cu cat valoarea zonelor este mai ridicata. Ideal ar fi ca accesul motorizat sa fie total exclus din ariile naturale protejate, cei care intra sa fie responsabili si sa respecte regulile zonei, iar cei care le incalca sa poate fi pedepsiti aspru. Situatia e departe de a fi asa din foarte multe cauze. Doar cand vor trece atat autoritatile cat si vizitatorii de la a privi ariile naturale protejate ca potential de investitii in turism de masa, gratar si facere de cap la a le privi ca pe niste destinatii ecoturistice o sa reusim sa schimbam ceva.

Toate aceste presiuni in crestere dar si altele, puse impreuna cu constrangerile, limitarile si lipsurile sistemului, legislatiei si celor care se ocupa de gestionarea patrimoniului natural nu vor duce decat la fragmentarea habitatelor naturale, disparitia sau degradarea iremediabila a unor habitate si populatii faunistice/florisice, alterarea peisajului natural. Atunci va fi prea tarziu sa regretam fiindca nu mai putem aduce inapoi ce s-a pierdut si ne vom trezi ca am ramas doar cu o forma fara continut, adica cu infrastructura moderna si dorinta de relaxare, dar fara locul in care sa beneficiem de ele. Asta fac in momentul de fata tot mai temeinic autoritatile, iar noi nu facem altceva decat sa acceptam situatia.

 

Pe urmele amintirilor din parcul meu national

Cand ma intreaba cate cineva ce are deosebit Parcul National Buila-Vanturarita fata de altele, mi-e imposibil sa nu fiu subiectiv. Pe de-o parte este la mine acasa, deci eu sunt al lui, pe de alta el s-a nascut si exista din initiativa si munca mea, deci pot spune ca si el este al meu.

Inainte si dupa 2004, cand se nastea prin decizie a Guvernului cel mai mic dintre cele 13 parcuri nationale ale tarii, am avut norocul de a intalni oameni frumosi cu care am construit dintr-o idee un proiect extraordinar. Prin activitati si proiecte de conservare a naturii am reusit sa oferim o noua sansa de dezvoltare comunitatilor locale din regiunea Olteniei de sub Munte. Totul a fost o scoala pentru noi toti: am invatat din mers, din greseli si reusite, alaturi de copiii pe care i-am apropiat de natura, de vizitatorii carora le-am deschis portile zonei, de localnicii al caror munte a devenit parc.

Cu bune si rele, de la nimic la parc national e o distanta uriasa. Pe langa ca este cel mai mic, ca este rezultatul unei initiative a societatii civile, parcul national mai este si singurul cu administrare in parteneriat intre RNP Romsilva (responsabila si decidenta prin contractul semnat cu Ministerul Mediului) si o organizatie nonguvernamentala (Asociatia Kogayon).

Multe s-ar fi putut face mai bine, mai repede si mai mult, iar noi, cei direct implicati o stim mai bine decat oricine, insa in contextul in care responsabilitatea statului roman pentru conservarea patrimoniului natural national lipseste in Romania, credem ca era tare greu de facut altceva. Asa cum am ales sa infiintam parcul, la fel am ales sa ne implicam si in administrarea lui, asa cum am putut si stiut. Atat ca organizatie, iar cativa dintre noi, printre care si eu o vreme, ca si angajati ai administratiei parcului.

Acum parcul e strans legat de sperantele, planurile dar si de amintirile mele si ale prietenilor, asa ca orice iesire pe potecile si prin padurile sale e inevitabil jalonata de povesti, istorii si intamplari.

Profitand de nebunia de culori a lui octombrie si de o invoire de la cele zilnice, m-am pornit doua zile prin parc, singur cum de ceva vreme nu mai umblasem pe acolo. Singur dar inconjurat de amintiri legate de ce-a insemnat infiintarea si administrarea parcului, cu bune si rele. O sa insir cateva dintre ele, ca pe obiectivele de interes ale unui traseu tematic.

Am pornit din Pietreni, satul de sub munte unde gasesti case vechi oltenesti iar printre locuitorii lor si braconieri de traditie. In special toamna, cand animalele coboara catre sat atrase de porumb, cartofi, nuci, mere si prune, aveam o recolta bogata de laturi puse de sateni. Cele mai perfide unelte ale mortii, care asteapta sa se stranga in jurul gatului sau piciorului unui mistret, unui caprior sau unei ciute.

Prima  poveste e una urata, cu final fericit, legata tocmai de un caz de braconaj. Intr-o toamna am fost anuntati de copiii care pasteau animalele pe izlazul de sub padure ca au gasit un urs prins intr-un lat. Ne-am dus la fata locului rapid, atat cei de la administratia parcului si voluntari ai asociatiei, cat si cei de la ocolul silvic al Romsilva. Accesul e greu, pe un versant inclinat, cu stancarii, grohotisuri si tufarisuri. Intr-un lat legat de un frasin, pus probabil pentru capre negre, isi prinsese gatul o ursoaica de nici 2 ani, care se zbatea si facea galagie mare, mai ales cand ne apropiam de ea. Cei de la ocol pun verdictul scurt: trebuie impuscata. Adusesera si pusca, mai trecusera prin asa ceva. Nu i-am lasat si dupa o disputa scurta si-au luat jucariile si au plecat, lasandu-ne balta cu tot cu ursoaica in lat si cu mofturile noastre ecologiste. Am incercat sa gasim o arma cu tranchilizante, insa singura din judet era cea de la gradina zoologica, insa incuiata, posesorul ei fiind in concediu la mare. Am gasit insa rapid tranchilizant, printr-un voluntar medic. Apoi am inconjurat ursoaica pana am facut-o sa-si limiteze aria de actiune, iar seful pazei administratiei parcului a apucat-o de un picior din spate si i-a administrat doza cu seringa. Nebunia asta a salvat-o: dupa ce a adormit i-am taiat si desfacut latul, am examinat-o si am transportat-o de pe stanci intr-un loc mai sigur, unde am lasat-o cand a inceput sa-si revina. Ne-am bucurat toti ca niste copii de reusita actiunii.

Din Pietreni se intra in parc pe doua cai: Valea Morii si Prislop. Interesectiile dinaintea intrarilor in parc au acum stalpi cu sageti indicatoare noi, amplasate de catre administratia parcului din proiectul POS Mediu. Le-au inlocuit pe cele vechi din lemn, cu care acum aproape 10 ani incercasem sa iesim un pic din tipare. Pornesc pe Valea Morii, si la bariera de la intrare gasesc rezistand bine la umbra arinilor unul dintre panourile informative amplasate inca din 2007. Au fost rezultate directe ale parteneriatului la administrarea parcului, cand asociatia a reusit sa obtina finantarea a doua proiecte din fonduri publice, la care altfel Romsilva nu ar fi avut acces. I-am convins de necesitatea proiectelor, ba mai mult ne-au acordat prin sponsorizare si cofinantarea pe care altfel noi n-am fi putut-o acoperi. Astfel am resuit sa obtinem resursele din care am amenajat infrastructura turistica a parcului (marcaje turistice, stalpi cu sageti indicatoare, spatii de campare, adaposturi, observatoare, panouri informative), am conceput si realizat materialele necesare informarii, educatiei si promovarii (ghiduri, harti, brosuri, pliante, pagina web a parcului), am instruit personalul administratiei parculuisi l-am dotat  cu echipament de lucru si protectie, am obtinut resursele necesare realizarii frumoaselor tabere educative junior ranger, am inceput inventarierea si monitorizarea speciilor si habitatelor parcului. Perioada aceasta a fost pentru noi cea mai intensa, perioada in care am creat o destinatie ecoturistica dintr-o zona necunscuta.

Pe ambele cai de intrare din Pietreni incepe si cate un traseu tematic, rezultate din doua proiecte ale asociatiei. Pe Valea Morii este traseul Povestile padurii, ales printre cele mai frumoase 7 din tara, traseu pe care dorim sa-l revitalizam, imbunatatim si extindem in primavara.DSC06928Aici povestile padurii sunt in continua schimbare, fiindca valea este in zona tampon a parcului, deci conform legislatiei romanesti, convenindu-ne sau nu, aici sunt permise lucrari de exploatare forestiera.

Imi aduc aminte legat de acest traseu, una dintre intalnirile cu ursul, pe o poteca ce scurta serpentinele drumului, acum disparuta tocmai din cauza ultimelor rarituri din zona. Eram tot singur, plecasem seara tarziu cu gandul de a ajunge la schitul Patrunsa. M-am oprit sa beau apa si sa rontai ceva inainte de intrarea pe poteca, apoi am inceput urcusul pieptis, cu capul in pamant. La prima curba am dat nas in nas cu un ditamai ursul care cobora leganandu-se, probabil sa bea apa din izvor. Ne despateau cativa metri numai, ne-am vazut in aceeasi clipa, ne-am holbat reciproc unul la celalalt si sincron am facut stanga-imprejur si-am luat-o incet fiecare de unde venise. Am revenit in drum de unde l-am auzit mormaind si trosnind crengi in timp ce se indeparta. Mi-am reluat traseul si in doua ore am ajuns la schit, dar pana acolo nu am reusit sa-mi potolesc bataile nebunesti ale inimii si saream in sus la orice fosnet, umbra si troznet din padure. Fiindca a fost atat de aproape, am ramas cu impresia ca ursul asta a fost cel mai mare pe care l-am intalnit in viata mea. Probabil ca si el.

Am trecut rand pe rand pe langa panourile traseului povestile padurii, unele in stare buna, unele insa taiate si lovite, altele degradate si decolorate. Mereu e ceva de munca in parc. Am ajuns in Poiana Scarisoara, unul din locurile in care campam cu copiii in taberele educative ranger junior. Multe jocuri, voie-buna si povesti la foc de tabara a vazut locul asta. Aici si-n alte locuri frumoase am adus in total aproape 5000 copii pe care am incercat sa-i apropiem de natura. Cu unii am reusit. Tot aici am reparat si adapostul izvorului, in podul caruia am facut un mic refugiu, am amenajat vatra de foc, masa si banci, am pus un panou informativ. Toate-s vechi si stau sa cada acum. A mai fost si un container pentru gunoi, insa niste voinici doar cu muschi l-au aruncat hat in vale, facandu-l tandari.

Aici insa am avut ocazia sa asist la una dintre cele mai fascinante intalniri cu animale din viata mea. Eram tot singur, tot seara si asteptam un grup de voluntari sa vina dinspre creasta. Stateam intins in fanul din poiana ascultand greierii si uitandu-ma dupa primele sclipiri ale licuricilor, cand un pic mai sus de mine a intrat in poiana pascand linistita o caprioara. Am urmarit-o cateva minute cum traverseaza poiana, si cand ma pregateam sa ma ridic, fiindca intra in padure, am auzit si vazut un ras care a sarit, a doborat-o si-a tarat-o in padure. Apoi impietrit am ascultat ultimele tipete de agonie ale caprioarei, maraitul  rasului si zgomotele taratului prazii prin padure. Dupa cateva minute s-a lasat linistea si ducandu-ma la locul faptei am vazut pete de sange si urmele care aratau directia in care pradatorul si-a tarat prada. Pt. asa ceva merita sa mergi singur in natura!DSC06945Din poiana am urcat spre muntele Cacova, pe valea in care in 2008, imreuna cu biologul parcului si cu alti voluntari am numarat, masurat si catalogat exemplarele de tisa, intr-un proiect pilot de invcentariere si monitorizare a speciilor, in care am mai umblat si dupa tulichina, flori de colt, capre neagre, cocosi de munte si fluturasi de stanca. Exemplarele de tisa de langa poteca ce se desprinde spre Patrunsa au devenit pentru noi un adevarat reper al biodiversitatii parcului. Tot pe aici, insa anul trecut, alti voluntari au cautat, masurat si pus pe harta bunicii padurii, cei mai batrani arbori ai parcului si zonei. Si aici mai este mult de lucru, si aici avem planuri mari.

Aici este patria padurilor de fag, foarte putin umblate, paduri care reprezinta pentru noi cea mai mare izbanda adusa de infiintarea parcului, pentru ca fiind in zona de protectie stricta, sunt ferite de drujbe si tafuri.DSC06991Trec prin poiana in care s-a construit o stana in care trebuiau sa vina caprele, pe care din fericire am reusit sa le tinem departe de padure, tot pentru ca s-a infiintat parcul. Mai sunt ele amestecate cu oi la celelalte stane, insa macar nu in poienita din mijlocul padurii, unde era foarte clar ca numai prin padure vor pasuna. Ca deobicei poiana este ramata proaspat de mistreti.

Traseul ma duce in locuri cu alte amintiri, cu alte povesti. In muntele Cacova ne-am lovit de o situatie care iarasi ne-a obligat sa gasim solutii de moment. Acolo se afla o suprafata de cateva hectare in care padurile au fost taiate complet inainte de infiintarea parcului. Intr-una dintre parcele, din cauza intensivitatii explotarii nu s-a mai instalat cum trebuie regenerarea naturala a seminstisului, astfel ca a trebui sa se intervina cu lucrari de regenerare artificiala prin plantare. Fiind in parc, lucrarea trebuia avizata de catre administratia parcului. Nu am putut fi de acord cu lucrarea, fiindca aceasta prevedea plantarea de molid intr-o zona cu paduri naturale de fag. Dupa ce ne-au spus ca dupa ce nu-i lasam sa taie, nici cu plantarile nu suntem de acord, cei de la Romsilva ne-au spus ca nu au de unde aduce puieti de fag pentru plantare. Am rezolvat noi problema: am mers angajati ai administratiei, voluntari ai asociatiei cu copiii unei scoli din sat si am scos de pe versantul opus, dintr-o regenerare naturala cu semintis foarte des, 20000 puieti de fag care au fost plantati impreuna cu ceva puieti de paltin de munte adusi din pepiniera. Acum viitoarele paduri seculare de fag arata foarte bine.

DSC06995Pana aici ajunge si drumul forestier, care acum face legatura si cu stana de la Vacarie. Cand s-a construit ultima portiune, rana din versant arata rau, insa acum vegetatia a cicatrizat-o, iar oamenii de la stana se bucura ca ajung mai usor acolo cu cele de trebuinta. Stana arata foarte bine acum, dupa ce am ajuns la o intelegere cu obstenii din Barbatesti care-au folosit banii din subventii intr-un mod care o integreaza mai bine in natura. Nu-i mare lucru sa pui sita in loc de tabla rosie, sa folosesti lemn in loc de metal si plastic, doar asa se facea si acum 100 ani, dar rezultatul e substantial diferit. Si constructia saivanului a insemnat un compromis cu rezultate bune: inainte toata poiana era ca-n batatura, fara pic de vegetatie, acum in jurul stanii e verde. Stana are acum si apa trasa de la izvor, vara vizitatorii sunt primiti cu mamaliga si branza, iar iarna pot gasi adapost in camera bine izolata. Si cele din Cacova si Curmatura Builei arata la fel, iar oamenii locului au invatat in timp ca pot trage foloase de pe urma vizitatorilor daca-s gazde bune. Pana la urma parcul al lor e, nu-l ia nimeni de aici.DSC07002Printre fagii seculari de la marginea padurii ies in golul alpin, urc spre creasta si apoi traversez spre Muntele Cacova, trecand valea care primavara este plina de orhidee.

Din saua din Cacova am carat in 2009, cu zeci de voluntari, materialele pentru reconstructia refugiului din Curmatura Builei. Din mai pana catre septembrie, am urcat de zeci de ori cu sita si scanduri in spinare, poteca numita de voluntari drumul sitei. Dupa atata truda am transformat stana prabustita intr-un refugiu primitor. Cladirea dinainte ajunsese ruina prin „grija” ciobanilor si turistilor deopotriva. Desi multi se temeau ca si cea noua va avea curand aceiasi soarta, anii trecuti au dovedit ca parteneriatul dintre asociatie, administratie si obste a dat roade. Totul tine de oameni la urma urmei, adica de ciobanii de la stana vecina care trag foloase de pe urma turistilor, a vizitatorilor care apreciaza munca in folosul lor si a voluntarilor si rangerilor care trec pe la refugiu.DSC07032Urc si eu eu pe drumul sitei catre creasta, pana in punctul de unde privelistea se deschide catre Muntele Arnota si Horezu. Pana aici urca pe versantul Cacovei, padurile care pornesc din Valea Costesti. De acestea se leaga prima noastra izbanda in pastrarea padurilor valoroase ale parcului. Abia se infiintase parcul, inca nu exista administratie si ne-am trezit cu o exploatare in padurile de pe versantul estic al Cheilor Costesti, in zona de protectie stricta. Cu Hotararea de Guvern de infiintare a parcului am mers la Directia Silvica Valcea, apoi cu reprezentantii lor in teren si desi lucrarea incepuse, o linie de funicular fusese instalata iar lemnul fusese platit, totul s-a oprit, forestierii si-au strans jucariile si au plecat. Si acum se vede gaura in padurile de pe versant facuta pentru instalarea funicularului, insa noua aceasta ne aminteste de momentul cand am inceput efectiv sa putem proteja padurile parcului.

Drumul meu continua pe creasta, pana in locul unde iarna poti deslusi in zapada urmele lupilor care se aduna, se cheama si colinda parcul. De aici aleg sa pornesc pe traseul din dosul Builei, pentru mine cel mai frumos traseu din parc, o poteca frumoasa care incinge versantul pe la nord-vest, pe la baza abruptului calcaros. Poteca este totodata si limita pana la care s-a ajuns in trecut cu exploatarile forestiere. Portiunea ingusta pana in creasta a ramas neatinsa, padurile fiind extraordinare, iar cea a bazinului Costesti fiind acum acoperita in mare parte cu paduri tinere care le-au luat locul celor primare. In actualul teritoriu al parcului, bazinul Voiceasa a fost parcurs complet cu taieri, scapand numai cateva mici portiuni, in schimb bazinul Comarnice este o adevarata minunatie de paduri virgine pentru mentinerea carora ne luptam.DSC07064

DSC07115Ajung la intersactia cu traseul care urca din Valea Costesti, pe care am amenajat traseul tematic dedicat rangerilor juniori, pe care am umblat cu zeci de grupuri de copii, una dintre cele mai mari aducatoare de bucurii si satisfactii activitati facute de voluntarii asociatiei. O adevarata incantare sa-i vezi pe micuti cautand orhidee si fosile, descoperind zgarieturile ursilor in scoarta copacilor, alergand dupa fragi si zmeura si bombardandu-te cu intrebari. Ma opresc un pic la „bolovanul matusii” sau „bolovanul cu apa rece”, unde intr-adevar cea mai rece apa din tot parcul potolea in zilele caniculare si setea micutilor rangeri, unde am stat de multe ori in micul adapost sa ne ferim de ploaie, viscol si fulgere.

Trec apoi pe langa stana parasita din dosul Builei si ies in Poiana de Piatra, dupa mine unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pamant. DSC07182Urmeaza poienile Fata Piscului si Piscul cu Brazi. Unde avem… molizi 🙂 Alta padure, alta poveste, de data asta una recenta. Cine se uita atent la trunchiurile molizilor cand trece pe poteca, vede ca acestea sunt cioplite pentru aplicarea placutelor rosii de inventariere, adica padurea a fost marcata pentru taiere. Si nu orice fel de taiere, ci o taiere rasa, de 3,6 ha, ce urma sa fie pusa in aplicare chiar in aceasta toamna. Imediat dupa ce s-a modificat Codul Silvic, care inainte interzicea taierile rase in parcurile nationale, ocolul silvic a solicitat si motivat taierea la administratia parcului. Stiind foarte bine zona si padurea, am venit cu contrargumente, am solicitat discutii la fata locului, am mers pe teren si pana la urma silvicultorii au dat inapoi si au renuntat la exploatare. Motivele principale ale lucrarii sunt accesibilitatea redusa si calitatea proasta a lemnului, normala pentru o padure cvasivirgina. Padurea are arbori de varste foarte diferite, multe doboraturi, ochiuri deschise prin caderea arborilor care si-au trait veacurile si in care exista regenerare naturala. La fel este si in cele 4 parcele cu paduri virgine de mai jos, din bazinul Comarnice, insumand aproate 100 ha. Brazii si fagii seculari au trait linistiti pana cand accesul in bazin a fost deschis prin construirea cu dinamita a unui nou drum forestier. Noroc ca acesta nu a rezistat si a fost facut praf de viituri, iar calitatea lemnului i-a pus pe fuga pe toti cei care au incercat sa exploateze pentru a acoperi macar cheltuielile investitiei. Au taiat exemplare uriase de pe langa noul drum, insa zona superioara a bazinului a ramas neatinsa. Speram sa gasim intelegerea silvicultorilor si o solutie legala pentru a le proteja, fiindca din pacate zona a ramas in afara zonei de protectie stricta in care exploatarile sunt interzise. Valoarea economica a acestor paduri este foarte mica, in schimb valoarea biodiversitatii este inestimabila.DSC07246Cele 3,6 ha de molidis pe la radacina carora a trecut drujba sunt chiar in marginea poienii in care in 2011 am reconstruit cel de-al doilea refugiu. Alt drum al sitei, de asta data pe o poteca de pe muchia dintre vaile Voiceasa si Comarnice, urcat de zeci de voluntari ai asociatiei, colegi de munca si vluntari belgieni de la o asociatie prietena care in decursul anilor au pus umarul alaturi de noi la reparatii, constructii, intretinere, monitorizare, mai mult decat oricare alta organizatie romaneasca. O spun cu tristete si regret, intotdeauna m-a durut lipsa de implicare a romanilor, in mod special a valcenilor mei. Nu au pus ei mana prea mult la constructia refugiului, insa la folosirea lui se inghesuie, iar asta se vede: masa au pus-o pe foc, uleiul din pod carat cu truda pentru protejarea acoperisului a disparut, la fel matura si farasul, ba chiar si caietul cu insemnari, insa au lasat in schimb sticle, borcane, pungi si altele. Unora nu le-a placut se pare nici umorul oltenesc, de au plecat cu becul atarnat de tavan, oricum era ars 🙂 Intrerupatorul insa a scapat, la fel si priza de la refugiul din Curmatura 🙂 Am pterecut si eu dupa 4 ani prima noapte in refugiul la care am muncit o vara. Apusul si linistea de aici sunt exact ce-aveam nevoie! Mai am inca din 2009 restanta innoptarii si in refugiul din Curmatura 🙂DSC07239Dar cele mai frumoase apusuri din Buila le vezi din… Capatanii. Mai exact din Multele Scanteia, de unde ai in fata ochilor intreg abruptul nord-vestic al crestei, care se face din alb portocaliu in lumina ultimelor raze de soare. Acum e de tras din greu pana acolo, fiindca ultimele doboraturi nu au mai fost date la o parte, ceea ce are si o parte buna: sunt piedica spre parc pentru motorizatii care vanzolesc Capatanii in toate partile.

Poteca asta era cat pe ce sa se transforme in drum. Alta istorie, alte paduri ce-ar fi fost taiate daca nu era parc, alte personaje, de data asta fiind vorba de padurile private ale Obstii Cheia. Coborand o data spre cantonul Cheia am gasit o multime de arbori marcati pentru taiere. Stiam ca nu e ncio lucrare planificata in zona, nu avea cum sa fie in zona aceasta, in plus arborii marcti pareau alesi de-o parte si alta a potecii, dintre cei mai mari brazi si paltini. Era marca ocolului silvic privat care administra padurile obstii dar ajuns la sediul lor aflu ca ei nu stiu despre ce-i vorba. Pana la urma, mergand din nou la fata locului, insotiti si de reprezentantii autoritatilor (acestia vizitand pentru prima data zona respectiva), elucidam misterul: cei de la obste, care se foloseau de ciocanul de marcat dupa bunul plac, dupa principiul intai taiem si apoi facem si actele, se gandisera sa faca un drum de la canton spre stanile din Capatanii. Ce conta ca taierea nu avea temei legal, ca drumul nu avea avize si nici macar proiect? Important e ca acei arbori au ramas in picioare, drumul nu s-a facut, zona a ramas neafectata. Pe aici, fiindca e vorba de parc. Insa au facut altul care urca spre Hadarau, pe langa parc, unde intre timp a aparut si o biserica, pe unde si-au facut ruta motorizatii iubitori de adrenalina si natura, dupa cum zic ei.DSC07317A doua zi am pornit spre creasta. Acum la intersectiile traseelor sunt si aici indicatoare noi puse din proiectul administratiei parcului. Pe creasta au aparut recent si marcaje noi. In mod normal aparitia lor ar trebui sa fie salutara, daca ar fi fost facuta cum trebuie. Anormalitatea autohtona din ariile naturale protejate are multe fatete cu care ne confruntam zi de zi, de la pasarea responsabilitatii administrarii lor de catre stat catre terti, fara sa conteze prea mult cine-s acestia si ce alte interese au, la faptul ca se poate exploata padurea legal in buna parte din parcurile nationale, de la faptul ca in 2008 a trebuit sa ne luptam cu toate mijloacele pentru ca alesii neamului sa-si retraga legea prin care voiau sa vaneze in parcurile nationale, la promisiunea nerespectata de catre stat de a acorda compensatii proprietarilor pentru restrictiile impuse. Nici turismul nu face exceptie, dovada ca inclusiv intr-un parc national oricine poate decide dupa capul lui sa marcheze un traseu, chiar daca acest lucru presupune intrarea cu drujba si toporul in jnepenis, punerea unui alt marcaj in continuarea altuia existent, incalcarea legii in numele libertatii accesului, oricunde, oricum, oricand. Personal, dupa ce am remarcat si omologat toate traseele turistice din parc si zona, peste 250 km de poteci, dupa zeci de ani de parasire, dupa ce am facut, publicat si distribuit gratuit harti si ghiduri ale parcului, dupa ce am amenajat spatii de campare si am reconstruit refugii, toate in folosul celor pe care-i consideram aliatii numarul unu pentru protectia naturii, acum m-am lovit de reversul promovarii si scoaterii din anonimat a zonei. Acum una dintre cele mai salbatice si sensibile zone ale parcului e traversata acum de o poteca larga taiata in jnepenis, pe care o sa vina si alungarea salbaticiei. Cred ca in zilele si locurile noastre e imposibil sa faci conservare a naturii fara sa tii cont de comunitati, insa cred la fel ca fara educatia acestora totul o sa se duca de rapa si pana cand acestea o sa fie in stare sa aiba grija de ce-i in jurul casei lor, e mai bine sa stea in casa. Creasta avea un farmec extraordinar tocmai pentru ca se lasa greu descoperita, pentru ca salbaticia ti se dezvelea pas cu pas fara sa fie intinata de prea multe urme umane, fiindca erai obligat sa observi totul in jur cu atentie, sa retii si sa-ti aduci aminte repere subtile si schimbatoare si mai ales fiindca-ti dadea prilejul la fiecare pas sa descooperi cate-o mica minune a naturii, de la orhidee la culcusuri de capra neagra, de la iedera alba si flori de colt la fluturasi de stanca, de la fosile de milioane de ani la barloage de urs, de la ghintura si curechi de munte la cristalele de aragonit. Sa speram ca de toate astea ne vom bucura mult de-acum inainte! Cine stie, poate tocmai deschiderea si marcarea traseului o sa scada interesul pentru zona, cel putin in randul celor care-s atrasi magnetic de interdictiile a caror justificare unora scapa, deci bune de incalcat si izul de aventura si cucerire a salbaticiei, acum pierdute prin antropizare.DSC07376Insa la fel ca pe orice traseu, daca te intereseaza si altceva decat mersul pentru cucerit varfuri si bifat reusite, gasesti la tot pasul o multime de minunatii ale naturii, fiecare cu povestea ei. Portiunea de dupa Vioreanu a scapat nevopsita si nedrujbarita, se pare ca atingerea facila a varfului dinspre cantonul Cheia a fost marea durere care nu-i lasa sa traiasca pe iubitorii muntelui. Macar de-ar fi tot atat de saritori si la remarcarea traseelor din muntii din jur, ramase de izbeliste si din punctul asta de vedere!

Din Vanturarita am coborat in saua Stevioara, apoi am parasit creasta coborand pe Muchia Frumoasa spre Pahomie. Am preferat coborarea pe o alta vale decat cea a traseului, pentru a rascoli un pic dupa fosile.DSC07398Am coborat astfel prin padurile seculare de fag, care acum contrasteaza vizibil si urat cu ceea ce s-a intamplat in suratele lor de mai jos, de la limnita parcului, amonte de drumul care leaga Pahomie de Patrunsa. Acestea au fost parcurse cu taieri progresive, adica au fost taiate complet lasand loc generatiilor viitoare de paduri, regenerate pe cale naturala, desi acum predomina mesteacanul, dupa ce drujbele si tafurile au plecat. Desi sunt in parc, fiind in zona tampon, astfel de lucrari silvice sunt perfect legale in Romania, in cazul de fata administratia parcului fiind obligata sa dea aviz de exploatare celor d ela Ocolul Silvic Rm. Valcea, de vreme ce lucrarile erau cuprinse in amenajamentul silvic aprobat de catre autoritatea de mediu. Astfel de lupte pierdute din start sunt cele mai dureroase! Am vazut plecand de aici fagi de pste 200 ani, cu diametre de peste 1,5 m, pentru a ajunge lemn de foc, fiindca in astfel de paduri calitatea lemnului e foarte proasta, asta in timp ce biodiversitatea adapostita de ele este nepretuita. Aici vad eu marea drama a padurilor romanesti: nu facem tot ce trebuie pentru a le proteja pe acelea care chiar merita cu adevarat sa ramana neatinse, acelea in care omul nu a apucat sa taie sau interventiile au fost extrem de reduse si le dam jos pentru nimic.DSC07442La Patrunsa zabovesc un pic la povesti cu prieteni vechi si dragi. Daca ar fi sa insir amintirile din si legate de acest loc, mi-ar trebui ceva timp… Ma opresc la una singura, legate tot de animale. Acum langa biserica noua se afla un helesteu. Mai bine asa decat mini-gradina zoologica pe care gasisera cu cale sfintiile lor calugarii s-o infiinteze spre incantarea pelerinilor. Pe langa un mandru paun, era populata si cu un ied de capra neagra si unul de caprior, tinuti la vedere in niste tarcuri, adusi aici din mila unor binevoitori, cel  mai probabil braconieri. A trebuit ceva presiune si munca de convingere sa-i eliberam acolo unde le era locul, in salbaticia parcului. Se pare ca e o moda manastireasca, am mai gasit si scapat din custi si alte animale prin manastiri: 3 capriori la Barsana, un urs la Cotmeana.DSC07459De la Patrunsa drumul spre casa m-a purtat pentru a foarte multa oara prin padurile de sub Piatra si povestile lor, undele dintre ele desenate si scrise de voluntari pentru calatorii curiosi.

Inchei cercul amintirilor in Poiana Scarisoara, unde norocu-mi scoate-n cale 4 drumeti care m-au ajutat sa fac vand la vale si sa pornesc masina ramasa fara baterie 🙂

Sunt doar cateva dintre aminitirile legate de parc, si dupa 10 ani de parteneriat la administrare, cand am invatat multe si stim mai multe despre parcul pe care l-am infiintat, sunt mai nesigur ca nicicand fata de soarta parcului. Tocmai a expirat contractul de administrare al Romsilva si ministerul scoate iarasi parcul la mezat, alaturi de altele. Noi nu suntem in stare cu resursele din voluntariat sa ne inhamam la asa ceva, ne-ar trebui bani pentru plata celor 10 angajati ai administratiei, sediu masini, echipamente. Restul avem 🙂 Am cerut insa Romsilva si ministerului sa ramanem in continuare parteneri la administrare dar ni s-a raspuns ca nu exista cadru legal. Speram sa se gaseasca o cale de a fi macar lasati sa ne continuam proiectele si treaba inceputa, daca statul nu o sa fie in stare ca pana la urma sa-si asume responsabilitatea conservarii si administrarii patrimoniului natural national din care o bucatica ne place sa spunem ca este a noastra: parcul nostru national.