Pe urmele amintirilor din parcul meu national

Cand ma intreaba cate cineva ce are deosebit Parcul National Buila-Vanturarita fata de altele, mi-e imposibil sa nu fiu subiectiv. Pe de-o parte este la mine acasa, deci eu sunt al lui, pe de alta el s-a nascut si exista din initiativa si munca mea, deci pot spune ca si el este al meu.

Inainte si dupa 2004, cand se nastea prin decizie a Guvernului cel mai mic dintre cele 13 parcuri nationale ale tarii, am avut norocul de a intalni oameni frumosi cu care am construit dintr-o idee un proiect extraordinar. Prin activitati si proiecte de conservare a naturii am reusit sa oferim o noua sansa de dezvoltare comunitatilor locale din regiunea Olteniei de sub Munte. Totul a fost o scoala pentru noi toti: am invatat din mers, din greseli si reusite, alaturi de copiii pe care i-am apropiat de natura, de vizitatorii carora le-am deschis portile zonei, de localnicii al caror munte a devenit parc.

Cu bune si rele, de la nimic la parc national e o distanta uriasa. Pe langa ca este cel mai mic, ca este rezultatul unei initiative a societatii civile, parcul national mai este si singurul cu administrare in parteneriat intre RNP Romsilva (responsabila si decidenta prin contractul semnat cu Ministerul Mediului) si o organizatie nonguvernamentala (Asociatia Kogayon).

Multe s-ar fi putut face mai bine, mai repede si mai mult, iar noi, cei direct implicati o stim mai bine decat oricine, insa in contextul in care responsabilitatea statului roman pentru conservarea patrimoniului natural national lipseste in Romania, credem ca era tare greu de facut altceva. Asa cum am ales sa infiintam parcul, la fel am ales sa ne implicam si in administrarea lui, asa cum am putut si stiut. Atat ca organizatie, iar cativa dintre noi, printre care si eu o vreme, ca si angajati ai administratiei parcului.

Acum parcul e strans legat de sperantele, planurile dar si de amintirile mele si ale prietenilor, asa ca orice iesire pe potecile si prin padurile sale e inevitabil jalonata de povesti, istorii si intamplari.

Profitand de nebunia de culori a lui octombrie si de o invoire de la cele zilnice, m-am pornit doua zile prin parc, singur cum de ceva vreme nu mai umblasem pe acolo. Singur dar inconjurat de amintiri legate de ce-a insemnat infiintarea si administrarea parcului, cu bune si rele. O sa insir cateva dintre ele, ca pe obiectivele de interes ale unui traseu tematic.

Am pornit din Pietreni, satul de sub munte unde gasesti case vechi oltenesti iar printre locuitorii lor si braconieri de traditie. In special toamna, cand animalele coboara catre sat atrase de porumb, cartofi, nuci, mere si prune, aveam o recolta bogata de laturi puse de sateni. Cele mai perfide unelte ale mortii, care asteapta sa se stranga in jurul gatului sau piciorului unui mistret, unui caprior sau unei ciute.

Prima  poveste e una urata, cu final fericit, legata tocmai de un caz de braconaj. Intr-o toamna am fost anuntati de copiii care pasteau animalele pe izlazul de sub padure ca au gasit un urs prins intr-un lat. Ne-am dus la fata locului rapid, atat cei de la administratia parcului si voluntari ai asociatiei, cat si cei de la ocolul silvic al Romsilva. Accesul e greu, pe un versant inclinat, cu stancarii, grohotisuri si tufarisuri. Intr-un lat legat de un frasin, pus probabil pentru capre negre, isi prinsese gatul o ursoaica de nici 2 ani, care se zbatea si facea galagie mare, mai ales cand ne apropiam de ea. Cei de la ocol pun verdictul scurt: trebuie impuscata. Adusesera si pusca, mai trecusera prin asa ceva. Nu i-am lasat si dupa o disputa scurta si-au luat jucariile si au plecat, lasandu-ne balta cu tot cu ursoaica in lat si cu mofturile noastre ecologiste. Am incercat sa gasim o arma cu tranchilizante, insa singura din judet era cea de la gradina zoologica, insa incuiata, posesorul ei fiind in concediu la mare. Am gasit insa rapid tranchilizant, printr-un voluntar medic. Apoi am inconjurat ursoaica pana am facut-o sa-si limiteze aria de actiune, iar seful pazei administratiei parcului a apucat-o de un picior din spate si i-a administrat doza cu seringa. Nebunia asta a salvat-o: dupa ce a adormit i-am taiat si desfacut latul, am examinat-o si am transportat-o de pe stanci intr-un loc mai sigur, unde am lasat-o cand a inceput sa-si revina. Ne-am bucurat toti ca niste copii de reusita actiunii.

Din Pietreni se intra in parc pe doua cai: Valea Morii si Prislop. Interesectiile dinaintea intrarilor in parc au acum stalpi cu sageti indicatoare noi, amplasate de catre administratia parcului din proiectul POS Mediu. Le-au inlocuit pe cele vechi din lemn, cu care acum aproape 10 ani incercasem sa iesim un pic din tipare. Pornesc pe Valea Morii, si la bariera de la intrare gasesc rezistand bine la umbra arinilor unul dintre panourile informative amplasate inca din 2007. Au fost rezultate directe ale parteneriatului la administrarea parcului, cand asociatia a reusit sa obtina finantarea a doua proiecte din fonduri publice, la care altfel Romsilva nu ar fi avut acces. I-am convins de necesitatea proiectelor, ba mai mult ne-au acordat prin sponsorizare si cofinantarea pe care altfel noi n-am fi putut-o acoperi. Astfel am resuit sa obtinem resursele din care am amenajat infrastructura turistica a parcului (marcaje turistice, stalpi cu sageti indicatoare, spatii de campare, adaposturi, observatoare, panouri informative), am conceput si realizat materialele necesare informarii, educatiei si promovarii (ghiduri, harti, brosuri, pliante, pagina web a parcului), am instruit personalul administratiei parculuisi l-am dotat  cu echipament de lucru si protectie, am obtinut resursele necesare realizarii frumoaselor tabere educative junior ranger, am inceput inventarierea si monitorizarea speciilor si habitatelor parcului. Perioada aceasta a fost pentru noi cea mai intensa, perioada in care am creat o destinatie ecoturistica dintr-o zona necunscuta.

Pe ambele cai de intrare din Pietreni incepe si cate un traseu tematic, rezultate din doua proiecte ale asociatiei. Pe Valea Morii este traseul Povestile padurii, ales printre cele mai frumoase 7 din tara, traseu pe care dorim sa-l revitalizam, imbunatatim si extindem in primavara.DSC06928Aici povestile padurii sunt in continua schimbare, fiindca valea este in zona tampon a parcului, deci conform legislatiei romanesti, convenindu-ne sau nu, aici sunt permise lucrari de exploatare forestiera.

Imi aduc aminte legat de acest traseu, una dintre intalnirile cu ursul, pe o poteca ce scurta serpentinele drumului, acum disparuta tocmai din cauza ultimelor rarituri din zona. Eram tot singur, plecasem seara tarziu cu gandul de a ajunge la schitul Patrunsa. M-am oprit sa beau apa si sa rontai ceva inainte de intrarea pe poteca, apoi am inceput urcusul pieptis, cu capul in pamant. La prima curba am dat nas in nas cu un ditamai ursul care cobora leganandu-se, probabil sa bea apa din izvor. Ne despateau cativa metri numai, ne-am vazut in aceeasi clipa, ne-am holbat reciproc unul la celalalt si sincron am facut stanga-imprejur si-am luat-o incet fiecare de unde venise. Am revenit in drum de unde l-am auzit mormaind si trosnind crengi in timp ce se indeparta. Mi-am reluat traseul si in doua ore am ajuns la schit, dar pana acolo nu am reusit sa-mi potolesc bataile nebunesti ale inimii si saream in sus la orice fosnet, umbra si troznet din padure. Fiindca a fost atat de aproape, am ramas cu impresia ca ursul asta a fost cel mai mare pe care l-am intalnit in viata mea. Probabil ca si el.

Am trecut rand pe rand pe langa panourile traseului povestile padurii, unele in stare buna, unele insa taiate si lovite, altele degradate si decolorate. Mereu e ceva de munca in parc. Am ajuns in Poiana Scarisoara, unul din locurile in care campam cu copiii in taberele educative ranger junior. Multe jocuri, voie-buna si povesti la foc de tabara a vazut locul asta. Aici si-n alte locuri frumoase am adus in total aproape 5000 copii pe care am incercat sa-i apropiem de natura. Cu unii am reusit. Tot aici am reparat si adapostul izvorului, in podul caruia am facut un mic refugiu, am amenajat vatra de foc, masa si banci, am pus un panou informativ. Toate-s vechi si stau sa cada acum. A mai fost si un container pentru gunoi, insa niste voinici doar cu muschi l-au aruncat hat in vale, facandu-l tandari.

Aici insa am avut ocazia sa asist la una dintre cele mai fascinante intalniri cu animale din viata mea. Eram tot singur, tot seara si asteptam un grup de voluntari sa vina dinspre creasta. Stateam intins in fanul din poiana ascultand greierii si uitandu-ma dupa primele sclipiri ale licuricilor, cand un pic mai sus de mine a intrat in poiana pascand linistita o caprioara. Am urmarit-o cateva minute cum traverseaza poiana, si cand ma pregateam sa ma ridic, fiindca intra in padure, am auzit si vazut un ras care a sarit, a doborat-o si-a tarat-o in padure. Apoi impietrit am ascultat ultimele tipete de agonie ale caprioarei, maraitul  rasului si zgomotele taratului prazii prin padure. Dupa cateva minute s-a lasat linistea si ducandu-ma la locul faptei am vazut pete de sange si urmele care aratau directia in care pradatorul si-a tarat prada. Pt. asa ceva merita sa mergi singur in natura!DSC06945Din poiana am urcat spre muntele Cacova, pe valea in care in 2008, imreuna cu biologul parcului si cu alti voluntari am numarat, masurat si catalogat exemplarele de tisa, intr-un proiect pilot de invcentariere si monitorizare a speciilor, in care am mai umblat si dupa tulichina, flori de colt, capre neagre, cocosi de munte si fluturasi de stanca. Exemplarele de tisa de langa poteca ce se desprinde spre Patrunsa au devenit pentru noi un adevarat reper al biodiversitatii parcului. Tot pe aici, insa anul trecut, alti voluntari au cautat, masurat si pus pe harta bunicii padurii, cei mai batrani arbori ai parcului si zonei. Si aici mai este mult de lucru, si aici avem planuri mari.

Aici este patria padurilor de fag, foarte putin umblate, paduri care reprezinta pentru noi cea mai mare izbanda adusa de infiintarea parcului, pentru ca fiind in zona de protectie stricta, sunt ferite de drujbe si tafuri.DSC06991Trec prin poiana in care s-a construit o stana in care trebuiau sa vina caprele, pe care din fericire am reusit sa le tinem departe de padure, tot pentru ca s-a infiintat parcul. Mai sunt ele amestecate cu oi la celelalte stane, insa macar nu in poienita din mijlocul padurii, unde era foarte clar ca numai prin padure vor pasuna. Ca deobicei poiana este ramata proaspat de mistreti.

Traseul ma duce in locuri cu alte amintiri, cu alte povesti. In muntele Cacova ne-am lovit de o situatie care iarasi ne-a obligat sa gasim solutii de moment. Acolo se afla o suprafata de cateva hectare in care padurile au fost taiate complet inainte de infiintarea parcului. Intr-una dintre parcele, din cauza intensivitatii explotarii nu s-a mai instalat cum trebuie regenerarea naturala a seminstisului, astfel ca a trebui sa se intervina cu lucrari de regenerare artificiala prin plantare. Fiind in parc, lucrarea trebuia avizata de catre administratia parcului. Nu am putut fi de acord cu lucrarea, fiindca aceasta prevedea plantarea de molid intr-o zona cu paduri naturale de fag. Dupa ce ne-au spus ca dupa ce nu-i lasam sa taie, nici cu plantarile nu suntem de acord, cei de la Romsilva ne-au spus ca nu au de unde aduce puieti de fag pentru plantare. Am rezolvat noi problema: am mers angajati ai administratiei, voluntari ai asociatiei cu copiii unei scoli din sat si am scos de pe versantul opus, dintr-o regenerare naturala cu semintis foarte des, 20000 puieti de fag care au fost plantati impreuna cu ceva puieti de paltin de munte adusi din pepiniera. Acum viitoarele paduri seculare de fag arata foarte bine.

DSC06995Pana aici ajunge si drumul forestier, care acum face legatura si cu stana de la Vacarie. Cand s-a construit ultima portiune, rana din versant arata rau, insa acum vegetatia a cicatrizat-o, iar oamenii de la stana se bucura ca ajung mai usor acolo cu cele de trebuinta. Stana arata foarte bine acum, dupa ce am ajuns la o intelegere cu obstenii din Barbatesti care-au folosit banii din subventii intr-un mod care o integreaza mai bine in natura. Nu-i mare lucru sa pui sita in loc de tabla rosie, sa folosesti lemn in loc de metal si plastic, doar asa se facea si acum 100 ani, dar rezultatul e substantial diferit. Si constructia saivanului a insemnat un compromis cu rezultate bune: inainte toata poiana era ca-n batatura, fara pic de vegetatie, acum in jurul stanii e verde. Stana are acum si apa trasa de la izvor, vara vizitatorii sunt primiti cu mamaliga si branza, iar iarna pot gasi adapost in camera bine izolata. Si cele din Cacova si Curmatura Builei arata la fel, iar oamenii locului au invatat in timp ca pot trage foloase de pe urma vizitatorilor daca-s gazde bune. Pana la urma parcul al lor e, nu-l ia nimeni de aici.DSC07002Printre fagii seculari de la marginea padurii ies in golul alpin, urc spre creasta si apoi traversez spre Muntele Cacova, trecand valea care primavara este plina de orhidee.

Din saua din Cacova am carat in 2009, cu zeci de voluntari, materialele pentru reconstructia refugiului din Curmatura Builei. Din mai pana catre septembrie, am urcat de zeci de ori cu sita si scanduri in spinare, poteca numita de voluntari drumul sitei. Dupa atata truda am transformat stana prabustita intr-un refugiu primitor. Cladirea dinainte ajunsese ruina prin „grija” ciobanilor si turistilor deopotriva. Desi multi se temeau ca si cea noua va avea curand aceiasi soarta, anii trecuti au dovedit ca parteneriatul dintre asociatie, administratie si obste a dat roade. Totul tine de oameni la urma urmei, adica de ciobanii de la stana vecina care trag foloase de pe urma turistilor, a vizitatorilor care apreciaza munca in folosul lor si a voluntarilor si rangerilor care trec pe la refugiu.DSC07032Urc si eu eu pe drumul sitei catre creasta, pana in punctul de unde privelistea se deschide catre Muntele Arnota si Horezu. Pana aici urca pe versantul Cacovei, padurile care pornesc din Valea Costesti. De acestea se leaga prima noastra izbanda in pastrarea padurilor valoroase ale parcului. Abia se infiintase parcul, inca nu exista administratie si ne-am trezit cu o exploatare in padurile de pe versantul estic al Cheilor Costesti, in zona de protectie stricta. Cu Hotararea de Guvern de infiintare a parcului am mers la Directia Silvica Valcea, apoi cu reprezentantii lor in teren si desi lucrarea incepuse, o linie de funicular fusese instalata iar lemnul fusese platit, totul s-a oprit, forestierii si-au strans jucariile si au plecat. Si acum se vede gaura in padurile de pe versant facuta pentru instalarea funicularului, insa noua aceasta ne aminteste de momentul cand am inceput efectiv sa putem proteja padurile parcului.

Drumul meu continua pe creasta, pana in locul unde iarna poti deslusi in zapada urmele lupilor care se aduna, se cheama si colinda parcul. De aici aleg sa pornesc pe traseul din dosul Builei, pentru mine cel mai frumos traseu din parc, o poteca frumoasa care incinge versantul pe la nord-vest, pe la baza abruptului calcaros. Poteca este totodata si limita pana la care s-a ajuns in trecut cu exploatarile forestiere. Portiunea ingusta pana in creasta a ramas neatinsa, padurile fiind extraordinare, iar cea a bazinului Costesti fiind acum acoperita in mare parte cu paduri tinere care le-au luat locul celor primare. In actualul teritoriu al parcului, bazinul Voiceasa a fost parcurs complet cu taieri, scapand numai cateva mici portiuni, in schimb bazinul Comarnice este o adevarata minunatie de paduri virgine pentru mentinerea carora ne luptam.DSC07064

DSC07115Ajung la intersactia cu traseul care urca din Valea Costesti, pe care am amenajat traseul tematic dedicat rangerilor juniori, pe care am umblat cu zeci de grupuri de copii, una dintre cele mai mari aducatoare de bucurii si satisfactii activitati facute de voluntarii asociatiei. O adevarata incantare sa-i vezi pe micuti cautand orhidee si fosile, descoperind zgarieturile ursilor in scoarta copacilor, alergand dupa fragi si zmeura si bombardandu-te cu intrebari. Ma opresc un pic la „bolovanul matusii” sau „bolovanul cu apa rece”, unde intr-adevar cea mai rece apa din tot parcul potolea in zilele caniculare si setea micutilor rangeri, unde am stat de multe ori in micul adapost sa ne ferim de ploaie, viscol si fulgere.

Trec apoi pe langa stana parasita din dosul Builei si ies in Poiana de Piatra, dupa mine unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pamant. DSC07182Urmeaza poienile Fata Piscului si Piscul cu Brazi. Unde avem… molizi 🙂 Alta padure, alta poveste, de data asta una recenta. Cine se uita atent la trunchiurile molizilor cand trece pe poteca, vede ca acestea sunt cioplite pentru aplicarea placutelor rosii de inventariere, adica padurea a fost marcata pentru taiere. Si nu orice fel de taiere, ci o taiere rasa, de 3,6 ha, ce urma sa fie pusa in aplicare chiar in aceasta toamna. Imediat dupa ce s-a modificat Codul Silvic, care inainte interzicea taierile rase in parcurile nationale, ocolul silvic a solicitat si motivat taierea la administratia parcului. Stiind foarte bine zona si padurea, am venit cu contrargumente, am solicitat discutii la fata locului, am mers pe teren si pana la urma silvicultorii au dat inapoi si au renuntat la exploatare. Motivele principale ale lucrarii sunt accesibilitatea redusa si calitatea proasta a lemnului, normala pentru o padure cvasivirgina. Padurea are arbori de varste foarte diferite, multe doboraturi, ochiuri deschise prin caderea arborilor care si-au trait veacurile si in care exista regenerare naturala. La fel este si in cele 4 parcele cu paduri virgine de mai jos, din bazinul Comarnice, insumand aproate 100 ha. Brazii si fagii seculari au trait linistiti pana cand accesul in bazin a fost deschis prin construirea cu dinamita a unui nou drum forestier. Noroc ca acesta nu a rezistat si a fost facut praf de viituri, iar calitatea lemnului i-a pus pe fuga pe toti cei care au incercat sa exploateze pentru a acoperi macar cheltuielile investitiei. Au taiat exemplare uriase de pe langa noul drum, insa zona superioara a bazinului a ramas neatinsa. Speram sa gasim intelegerea silvicultorilor si o solutie legala pentru a le proteja, fiindca din pacate zona a ramas in afara zonei de protectie stricta in care exploatarile sunt interzise. Valoarea economica a acestor paduri este foarte mica, in schimb valoarea biodiversitatii este inestimabila.DSC07246Cele 3,6 ha de molidis pe la radacina carora a trecut drujba sunt chiar in marginea poienii in care in 2011 am reconstruit cel de-al doilea refugiu. Alt drum al sitei, de asta data pe o poteca de pe muchia dintre vaile Voiceasa si Comarnice, urcat de zeci de voluntari ai asociatiei, colegi de munca si vluntari belgieni de la o asociatie prietena care in decursul anilor au pus umarul alaturi de noi la reparatii, constructii, intretinere, monitorizare, mai mult decat oricare alta organizatie romaneasca. O spun cu tristete si regret, intotdeauna m-a durut lipsa de implicare a romanilor, in mod special a valcenilor mei. Nu au pus ei mana prea mult la constructia refugiului, insa la folosirea lui se inghesuie, iar asta se vede: masa au pus-o pe foc, uleiul din pod carat cu truda pentru protejarea acoperisului a disparut, la fel matura si farasul, ba chiar si caietul cu insemnari, insa au lasat in schimb sticle, borcane, pungi si altele. Unora nu le-a placut se pare nici umorul oltenesc, de au plecat cu becul atarnat de tavan, oricum era ars 🙂 Intrerupatorul insa a scapat, la fel si priza de la refugiul din Curmatura 🙂 Am pterecut si eu dupa 4 ani prima noapte in refugiul la care am muncit o vara. Apusul si linistea de aici sunt exact ce-aveam nevoie! Mai am inca din 2009 restanta innoptarii si in refugiul din Curmatura 🙂DSC07239Dar cele mai frumoase apusuri din Buila le vezi din… Capatanii. Mai exact din Multele Scanteia, de unde ai in fata ochilor intreg abruptul nord-vestic al crestei, care se face din alb portocaliu in lumina ultimelor raze de soare. Acum e de tras din greu pana acolo, fiindca ultimele doboraturi nu au mai fost date la o parte, ceea ce are si o parte buna: sunt piedica spre parc pentru motorizatii care vanzolesc Capatanii in toate partile.

Poteca asta era cat pe ce sa se transforme in drum. Alta istorie, alte paduri ce-ar fi fost taiate daca nu era parc, alte personaje, de data asta fiind vorba de padurile private ale Obstii Cheia. Coborand o data spre cantonul Cheia am gasit o multime de arbori marcati pentru taiere. Stiam ca nu e ncio lucrare planificata in zona, nu avea cum sa fie in zona aceasta, in plus arborii marcti pareau alesi de-o parte si alta a potecii, dintre cei mai mari brazi si paltini. Era marca ocolului silvic privat care administra padurile obstii dar ajuns la sediul lor aflu ca ei nu stiu despre ce-i vorba. Pana la urma, mergand din nou la fata locului, insotiti si de reprezentantii autoritatilor (acestia vizitand pentru prima data zona respectiva), elucidam misterul: cei de la obste, care se foloseau de ciocanul de marcat dupa bunul plac, dupa principiul intai taiem si apoi facem si actele, se gandisera sa faca un drum de la canton spre stanile din Capatanii. Ce conta ca taierea nu avea temei legal, ca drumul nu avea avize si nici macar proiect? Important e ca acei arbori au ramas in picioare, drumul nu s-a facut, zona a ramas neafectata. Pe aici, fiindca e vorba de parc. Insa au facut altul care urca spre Hadarau, pe langa parc, unde intre timp a aparut si o biserica, pe unde si-au facut ruta motorizatii iubitori de adrenalina si natura, dupa cum zic ei.DSC07317A doua zi am pornit spre creasta. Acum la intersectiile traseelor sunt si aici indicatoare noi puse din proiectul administratiei parcului. Pe creasta au aparut recent si marcaje noi. In mod normal aparitia lor ar trebui sa fie salutara, daca ar fi fost facuta cum trebuie. Anormalitatea autohtona din ariile naturale protejate are multe fatete cu care ne confruntam zi de zi, de la pasarea responsabilitatii administrarii lor de catre stat catre terti, fara sa conteze prea mult cine-s acestia si ce alte interese au, la faptul ca se poate exploata padurea legal in buna parte din parcurile nationale, de la faptul ca in 2008 a trebuit sa ne luptam cu toate mijloacele pentru ca alesii neamului sa-si retraga legea prin care voiau sa vaneze in parcurile nationale, la promisiunea nerespectata de catre stat de a acorda compensatii proprietarilor pentru restrictiile impuse. Nici turismul nu face exceptie, dovada ca inclusiv intr-un parc national oricine poate decide dupa capul lui sa marcheze un traseu, chiar daca acest lucru presupune intrarea cu drujba si toporul in jnepenis, punerea unui alt marcaj in continuarea altuia existent, incalcarea legii in numele libertatii accesului, oricunde, oricum, oricand. Personal, dupa ce am remarcat si omologat toate traseele turistice din parc si zona, peste 250 km de poteci, dupa zeci de ani de parasire, dupa ce am facut, publicat si distribuit gratuit harti si ghiduri ale parcului, dupa ce am amenajat spatii de campare si am reconstruit refugii, toate in folosul celor pe care-i consideram aliatii numarul unu pentru protectia naturii, acum m-am lovit de reversul promovarii si scoaterii din anonimat a zonei. Acum una dintre cele mai salbatice si sensibile zone ale parcului e traversata acum de o poteca larga taiata in jnepenis, pe care o sa vina si alungarea salbaticiei. Cred ca in zilele si locurile noastre e imposibil sa faci conservare a naturii fara sa tii cont de comunitati, insa cred la fel ca fara educatia acestora totul o sa se duca de rapa si pana cand acestea o sa fie in stare sa aiba grija de ce-i in jurul casei lor, e mai bine sa stea in casa. Creasta avea un farmec extraordinar tocmai pentru ca se lasa greu descoperita, pentru ca salbaticia ti se dezvelea pas cu pas fara sa fie intinata de prea multe urme umane, fiindca erai obligat sa observi totul in jur cu atentie, sa retii si sa-ti aduci aminte repere subtile si schimbatoare si mai ales fiindca-ti dadea prilejul la fiecare pas sa descooperi cate-o mica minune a naturii, de la orhidee la culcusuri de capra neagra, de la iedera alba si flori de colt la fluturasi de stanca, de la fosile de milioane de ani la barloage de urs, de la ghintura si curechi de munte la cristalele de aragonit. Sa speram ca de toate astea ne vom bucura mult de-acum inainte! Cine stie, poate tocmai deschiderea si marcarea traseului o sa scada interesul pentru zona, cel putin in randul celor care-s atrasi magnetic de interdictiile a caror justificare unora scapa, deci bune de incalcat si izul de aventura si cucerire a salbaticiei, acum pierdute prin antropizare.DSC07376Insa la fel ca pe orice traseu, daca te intereseaza si altceva decat mersul pentru cucerit varfuri si bifat reusite, gasesti la tot pasul o multime de minunatii ale naturii, fiecare cu povestea ei. Portiunea de dupa Vioreanu a scapat nevopsita si nedrujbarita, se pare ca atingerea facila a varfului dinspre cantonul Cheia a fost marea durere care nu-i lasa sa traiasca pe iubitorii muntelui. Macar de-ar fi tot atat de saritori si la remarcarea traseelor din muntii din jur, ramase de izbeliste si din punctul asta de vedere!

Din Vanturarita am coborat in saua Stevioara, apoi am parasit creasta coborand pe Muchia Frumoasa spre Pahomie. Am preferat coborarea pe o alta vale decat cea a traseului, pentru a rascoli un pic dupa fosile.DSC07398Am coborat astfel prin padurile seculare de fag, care acum contrasteaza vizibil si urat cu ceea ce s-a intamplat in suratele lor de mai jos, de la limnita parcului, amonte de drumul care leaga Pahomie de Patrunsa. Acestea au fost parcurse cu taieri progresive, adica au fost taiate complet lasand loc generatiilor viitoare de paduri, regenerate pe cale naturala, desi acum predomina mesteacanul, dupa ce drujbele si tafurile au plecat. Desi sunt in parc, fiind in zona tampon, astfel de lucrari silvice sunt perfect legale in Romania, in cazul de fata administratia parcului fiind obligata sa dea aviz de exploatare celor d ela Ocolul Silvic Rm. Valcea, de vreme ce lucrarile erau cuprinse in amenajamentul silvic aprobat de catre autoritatea de mediu. Astfel de lupte pierdute din start sunt cele mai dureroase! Am vazut plecand de aici fagi de pste 200 ani, cu diametre de peste 1,5 m, pentru a ajunge lemn de foc, fiindca in astfel de paduri calitatea lemnului e foarte proasta, asta in timp ce biodiversitatea adapostita de ele este nepretuita. Aici vad eu marea drama a padurilor romanesti: nu facem tot ce trebuie pentru a le proteja pe acelea care chiar merita cu adevarat sa ramana neatinse, acelea in care omul nu a apucat sa taie sau interventiile au fost extrem de reduse si le dam jos pentru nimic.DSC07442La Patrunsa zabovesc un pic la povesti cu prieteni vechi si dragi. Daca ar fi sa insir amintirile din si legate de acest loc, mi-ar trebui ceva timp… Ma opresc la una singura, legate tot de animale. Acum langa biserica noua se afla un helesteu. Mai bine asa decat mini-gradina zoologica pe care gasisera cu cale sfintiile lor calugarii s-o infiinteze spre incantarea pelerinilor. Pe langa un mandru paun, era populata si cu un ied de capra neagra si unul de caprior, tinuti la vedere in niste tarcuri, adusi aici din mila unor binevoitori, cel  mai probabil braconieri. A trebuit ceva presiune si munca de convingere sa-i eliberam acolo unde le era locul, in salbaticia parcului. Se pare ca e o moda manastireasca, am mai gasit si scapat din custi si alte animale prin manastiri: 3 capriori la Barsana, un urs la Cotmeana.DSC07459De la Patrunsa drumul spre casa m-a purtat pentru a foarte multa oara prin padurile de sub Piatra si povestile lor, undele dintre ele desenate si scrise de voluntari pentru calatorii curiosi.

Inchei cercul amintirilor in Poiana Scarisoara, unde norocu-mi scoate-n cale 4 drumeti care m-au ajutat sa fac vand la vale si sa pornesc masina ramasa fara baterie 🙂

Sunt doar cateva dintre aminitirile legate de parc, si dupa 10 ani de parteneriat la administrare, cand am invatat multe si stim mai multe despre parcul pe care l-am infiintat, sunt mai nesigur ca nicicand fata de soarta parcului. Tocmai a expirat contractul de administrare al Romsilva si ministerul scoate iarasi parcul la mezat, alaturi de altele. Noi nu suntem in stare cu resursele din voluntariat sa ne inhamam la asa ceva, ne-ar trebui bani pentru plata celor 10 angajati ai administratiei, sediu masini, echipamente. Restul avem 🙂 Am cerut insa Romsilva si ministerului sa ramanem in continuare parteneri la administrare dar ni s-a raspuns ca nu exista cadru legal. Speram sa se gaseasca o cale de a fi macar lasati sa ne continuam proiectele si treaba inceputa, daca statul nu o sa fie in stare ca pana la urma sa-si asume responsabilitatea conservarii si administrarii patrimoniului natural national din care o bucatica ne place sa spunem ca este a noastra: parcul nostru national.

 

 

 

Anunțuri

7 gânduri despre „Pe urmele amintirilor din parcul meu national”

  1. Salut pe aceasta cale toti iubitorii muntelui, in special pe Florin pe care am avut norocul si placerea sa il cunosc acum ceva ani…
    Desi sunt la mii de kilometri departe de casa, undeva in Africa, unde din fericire am o farama de internet, nu m-am putut abtine sa nu citesc acest articol.
    Pielea de gaina si tensiunea in vene s-au instalat automat cand am inceput sa citesc primele randuri. Nu stiu daca este emotie, mahnire, exaltare, neputinta din partea mea de a-mi manifesta aportul la acest proiect, la acest verde laitmotiv carpatic… Poate ca este putin din toate…
    Numai cine nu a fost in Buila Vanturarita este posibil sa nu inteleaga amalgamul de sentimente care ma / te bombardeaza.
    Taierile masive de material lemnos, exploatarile ilegale sau mai bine zis imorale, piedicile puse de autoritati din neputinta/nestiinta/nepasare, nesimtirea pseudoromanilor ahtiati dupa telefoane scumpe, haine fistichii si masini nemtesti care tremura pe ritmul unor melodii „orientale” o sa restranga masiv posibilitatea de a accesa si a ne bucura neconditionat de minunatiile oferite de natura.
    Imi manifest indignarea din cauza faptului ca pe zi ce trece imi dau seama de incapacitatea unora dintre compatriotii mei de a constientiza adevarata valoare a reliefului, climei si potentialului tarii noastre…
    Ar fi foarte mult de spus aici si foarte multi care sunt in asentimentul meu, asa ca ma opresc.
    Pe langa multe alte amintiri legate de parc tresar acum cand reiterez imaginea in care Florin mi-a dat, fara ca eu sa fi avut vreun mare merit, un tricou de ranger junior, pe care si acum il pastrez si il port pe munte, in drumetii… Bineinteles ca povestesc tuturor de unde il am:)
    Imi amintesc cu drag de traseele batatorite, de povestile padurii, de mugurii de brad culesi din poienita mai sus detaliata in poza, de focul de tabara si de bulzul ciobanesc facut in fata cabanutei restaurate de voluntari, de licuricii bezmetici si de un pars curios.
    Multumesc Florin pentru amintirile astea si pentru ambitia de care dai dovada.
    Multumesc Oanei ca mi-a trimis acest articol.
    Doamne Ajuta!

    Apreciat de 1 persoană

  2. Multumesc de articol. Sunt placut surprins sa aflu ca un grup de oameni au reusit sa infiinteze un parc national in colaborare cu Romsilva.
    Care este situatia din prezent a parcului?
    Cu respect,
    Mihael Rotarescu

    Apreciat de 1 persoană

    1. Infiintarea parcului este proiectul Asociatiei Kogayon, care a facut studiile si demersurile pana la infiintarea prin HG. Romsilva a devenit administrator al parcului in urma sesiunii de atribuire in care am fost concurenti si in urma careia am semnat un protocol de colaborare devenind parteneri la administrare.
      Recent Romsilva a semnat un nou contract de administare a parcului pt. inca 10 ani, iar noi dorim sa continuam implicarea in administrarea acestuia. Pana gasim calea de reoficializare a parteneriatului, avem activitati si proiecte pentru parc desfasurate cu acordul administratiei acestuia.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s