Sfaturi practice pentru implicarea in sanctionarea distrugerilor naturii – taierile ilegale

DSC07459

Nu cred sa existe persoana care merge in natura sa nu fi fost deranjata la un moment dat de comportamentul unora dintre semeni, care pe langa deranjul produs pe moment celor din jur mai lasa si urme greu de sters ale trecerii lor prin zona.

Problemele cele mai intalnite, fara o ierarhizare sunt: taieri de arbori, constructii si drumuri prin paduri/goluri alpine, gunoaiele aruncate si abandonate prin paduri/poieni si pe maluri de rauri, vetre de foc si focuri facute la intamplare, distrugeri ale panourilor informative/marcajelor si indicatoarelor turistice/refugiilor, vehicule motorizate prin paduri, rauri si poieni, cu ceea ce aduc ele (zgomot, eroziune, resturi), ruperea pt. placere stupida si efemera a florilor, copacilor, scrijelituri in special pe copaci si peretii pesterilor, braconaj si altele.

Daca pe toti ne deranjeaza aceste lucruri, de ce nu ne-am si implica in a le rezolva?

E treaba autoritatilor platite din banii nostri sa aiba grija de mediu, dar se pare ca acestea sunt depasite de situatie, de vreme ce lucrurile nu se rezolva, ba din contra.

Asa ca, fie si doar din motivul ca aceste probleme ne afecteaza in mod direct, ar trebui sa ne implicam cu totii in a le ajuta sa le rezolve.

Modalitatea cea mai simpla este aceea de a sesiza autoritatile responsabile de fiecare data cand intalnim o problema din cele enumerate mai sus si nu numai.

Pt. asta dar si pt. eficietizarea procesului ar trebui ca toti sa stie cui si cum sa se adreseze. Cu cat informatiile sunt mai clare si mai cuprinzatoare, cu atat lucrurile pornesc spre rezolvare mai repede. Pentru aceasta trebuie ca in primul rand cel care semnaleaza o problema sa fie informat.

Esential este sa stim unde suntem si cine are competente in aplicarea legii in acea zona, eventual reguli aplicabile in zona.

Pt. localizare uneori sunt suficiente repere geografice, dar e bine ca localizarea sa fie cat mai exacta, furnizandu-se si repere fixe locale, gen borne silvice, repere metrice, elemente de infrastructura, marcaje, etc.. Coordinatele GPS sunt de un real ajutor.

Apoi trebuiesc fixate reperele temporare: data si ora.

Si urmeaza la fel de important descrierea cat mai detaliata a problemei, aici de folos fiind cat mai multe detalii. De exemplu in cazul exploatarilor forestiere pt. verificarea legalitatii trebuiesc obtinute de la fata locului informatii ce se pot culege direct, fara a pune intrebari prea multe, uneori asta putand fi periculos, gen nr. celei mai apropiate borne silvice (sunt scrise cu vopsea rosie in chenar alb, cel mai frecvent pe copaci/pietre, alaturi de cercuri ros-albe concentrice pe stanca sau care inconjoara un arbore – cifra romana reprezinta nr. unitatii de productie a ocolului silvic, iar cea latina nr. unitatii amenajistice, subunitate a acesteia).

DSC07246

Se poate verifica la fel de simplu daca arborii taiati sunt marcati sau nu: la nivelul solului, ramanand pe loc dupa taiere, este o cioplitura peste care se loveste cu ciocanul de marcat cu vopsea (ciocanele de marcat au serii unice pe baza carora pot fi identificate structurile silvice detinatoare si cel care l-a folosit) iar pe trunchiul taiat, pe o cioplitura aplicata cam la 1,5 m de baza este scris un nr. de inventar sau este aplicata o placuta de identificare pt. fiecare arbore in parte. Lipsa marcii poate insemna o taiere ilegala. Doar in cazul anumitor tipuri de exploatari forestiere marca lipseste: taierile definitive unde marcarea se face pe arborii perimetrali, nu pe cei taiati, lucrarile de curatire si degajare unde ce se taie este prea mic etc.

/Povestile/27.jpg

La fel de importante sunt datele referitoare la cei in cauza, dintre care poate cele mai importante si usor de obtinut sunt numerele de inmatriculare ale camioanelor, tractoarelor, autovehiculelor, ATV-urilor, motocicletelor, pe baza carora autoritatile in drept pot face verificari si eventual identifica autorii.

Uneori intrebari puse prudent si politicos pot lamuri unele lucruri, fiindca cel ce nu se stie cu musca pe caciula deobicei raspunde, neavand nimic de ascuns.

Fotografiile/filmele facute la fata locului, avand eventual si data/ora pe ele pot fi de mare ajutor.

Apoi trebuie sa stim cui si cum ne adresam pt. lamuriri si eventual rezolvarea problemei.

Sfatul meu este sa va adresati in scris, cat mai concis si explicit, cu cat mai multe detalii, tuturor celor responsabili: administratorului/custodelui de arie protejata (pentru orice problema din zona protejata) daca va aflati intr-o astfel de zona, administratorului silvic (incalcari ale regimului silvic, de acces, deseuri abandonate, distrugeri, foc in padure etc.), administratorului fondului de vanatoare (braconaj), primariilor pe raza carora va aflati, Garzii de Mediu (orice agresiuni de mediu), Garzii Forestiere (regim silvic, braconaj), Agentiei pt. Protectia Mediului (orice agresiuni de mediu), Administratiei Apele Romane, Politiei, Jandarmeriei Montane. Tuturor sau doar unora dintre ele, de la caz la caz.

De preferat este sa va adresati si structurilor ierarhic superioare, nu numai celor locale. De exemplu si Garzii Nationale de Mediu, nu numai Comisariatului judetean, Directiei Silvice judetene si RNP Romsilva, nu numai Ocolului Silvic local. Astfel pe de-o parte se pot pune in miscare mai multe rotite, cei direct vizati vor fi mai receptivi daca stiu ca problema s-a semnalat institutiilor superior ierarhic, iar o institutie vizata actioneaza mai prompt daca si alta a fost implicata.

Solicitarea/sesizarea ideal este sa fie facuta in scris, cu confirmare de primire, dar decat nimic este buna si o solicitare/sesizare prin email.

Este bine ca in solicitare sa se faca referire si la Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informatiile de interes public si sa cuprinda obligatoriu numele autoritatii/institutiei publica vizate, informatia solicitata, adica verificarea problemei semnalate, numele, prenumele si semnatura solicitantului, precum si adresa la care se solicita primirea raspunsului.

Astfel autoritatile au obligatia sa raspunda in scris la solicitare in termen de 10 zile. Refuzul comunicarii informatiilor solicitate se motiveaza si se comunica.

Refuzul explicit sau tacit al persoanei responsabile constituie abatere si atrage raspunderea disciplinara a celui vinovat, prin cercetare administrativa interna in urma plangerii.

In cazul in care o persoana se considera vatamata in drepturile sale, prevazute in lege, se poate face plangere la sectia de contencios administrativ a tribunalului in a carei raza teritoriala domiciliaza sau in a carei raza teritoriala se afla sediul autoritatii vizate. Instanta poate obliga autoritatea sa furnizeze informatiile de interes public solicitate si sa plateasca daune morale si/sau patrimoniale. Hotararea tribunalului este supusa recursului. Decizia Curtii de apel este definitiva si irevocabila. Atat plangerea, cat si apelul se judeca in instanta in procedura de urgenta si sunt scutite de taxa de timbru.

Deci cai de rezolvare legale exista, mai ramane ca cei ce se simt lezati si deranjati sa si faca uz de acestea.

Personal cred ca daca ar exista implicare civica, mai mult decat postari si comentarii revoltate in mediul online, multe dintre aceste probleme ar fi eliminate. Daca autoritatile ar primii mii de sesizari documentate si reale, ar trebui sa se miste intr-un fel sau sa lase pe altii sa le rezolve, dar asta depinde si de noi toti, nu numai de ei.

Connection 2016

12524295_1007273722649905_6894799964278304889_nFiindca anul trecut Asociatia Kogayon s-a numarat printre castigatorii Campionatului de Bine organizat de catre BCR, am fost invitati la evenimentul Connection 2016, organizat la Bran in perioada 21-24 ianuarie impreuna cu Impact HUB.

Tocmai m-am intors de la evenimentul de pe urma caruia s-a nascut ideea unui nou proiect pentru dezvoltarea regionala a Olteniei de sub Munte.

Evenimentul in sine a fost unul pe masura asteptarilor, adica am stiut de la bun inceput, la fel ca la Bursa Binelui unde am fost printre foarte putinele organizatii de mediu, ca si aici voi fi minoritar printre majoritatea organizatiilor cu profil social. E cunoscut si deja sunt obisnuit ca si finantatorii si publicul larg din tara noastra sa puna mult mai mare accent pe problemele sociale, decat pe cele de mediu. Iar daca dintre capitolele mediului vorbim de arii naturale protejate si conservarea biodiversitatii, aceste aspecte sunt si mai departe. Dar e bine uneori sa vezi lucrurile si din alta perspectiva, sa aflii lucruri noi, de la oameni noi, sa intalnesti oameni si idei din alte sfere ale societatii civile, mai ales ca dezvoltarea durabila care ne preocupa pe noi impreuna cu protectia naturii, are componente sociale de care deja ne ocupam de ceva vreme: educatie ecologica, informare, constientizare si promovare, antreprenoriat local. Mi-a placut sa cunosc oameni si idei noi si frumoase, chiar daca din alte sfere decat celor ale propriilor preocupari directe.

Recunosc ca in prima mea zi de participare la eveniment, cea de-a doua a acestuia, fiind de fel mai pragmatic si cu asteptari de rezultate concrete, am fost dezamagit de ponderea covarsitoare a activitatilor de cunoastere si analiza personala de uitat in, prin si printre noi. Chiar ma gandeam s-o sterg, mai ales ca Bucegii si Craiul imi faceau din cand in cand semne inzapezite dintre nori. Dar lucrurile se leaga de la sine pana la urma, mai bine zis oamenii le leaga asa cum trebuie si am simtit cumva ca o sa iasa ceva bun, chiar daca un pic mai incolo, regula fiind ca aici orice activitate a inceput cu cel putin o jumatate de ora intarziere. 🙂

Asa ca a doua zi, facand parte din grupul Oanei Marinescu – Arta si cultura – am pus umarul la conturarea unei idei frumoase de dezvoltare a regiunii Oltenia de sub Munte. Un proiect de promovare la comun a valorilor traditionale si naturale ale zonei, in beneficiul naturii si comunitatilor locale, care are componente de mediu, arta si inovatie, traditie, promovare, educatie si antreprenoriat.

Ideea este de a conecta intr-un scop comun 3 grupuri diferite (mestesugarii locali, designeri de top si conservationisti ai naturii) intr-un proiect de dezvoltare si promovare a zonei. Ne dorim:
– sa-i sprijinim pe mestesugari pentru pastrarea si transmiterea traditiilor;
– sa cream noi obiecte mestesugaresti, combinand mestesugul si traditia cu arta si natura, pornind de la cele traditionale dar reinterpretandu-le modern, inclusiv cu elemente legate de valorile naturale;
– sa realizam instrumente de piata pentru produse: identitate/branding, promovare, marketing.
Si mai important decat orice, am reusit sa ne si punem pe treaba, practic incepand pregatirea proiectului 🙂
Asa ca, in loc sa merg pe unul dintre munti, am ramas conectat cu oamenii frumosi de la eveniment si m-am multumit sa trec doar la plecare printre munti, sa-i salut si s-o iau pe Dambovita la vale, pentru… Oltenia de sub Munte.12592470_1007824359261508_3190969204203359302_n
3591_1007824055928205_1807368730058950496_n

25 de ani de institutii de mediu in Romania

12400705_1666722493599563_4598745365356841450_n

Am participat ieri la Opera Romana la evenimentul 25 de ani de mediu in Romania, organizat de Asociaţia Planeta Verde, Asociaţia Română de Mediu in parteneriat cu Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor.

A fost un eveniment de aniversare a infiintarii si functionarii institutiilor de mediu, cu multi participanti (la inceput sala a fost aproape plina), in special fosti si actuali angajati ai institutiilor de mediu. S-au si dat diplome angajatilor care lucreaza continuu de 25 de ani in cadrul Agentiilor pt. Protectia Mediului si Garzii de Mediu. Am inteles ca din cca 3000 angajati ai institutiilor de mediu, 300 lucreaza inca de la inceput, cei mai multi in cadrul APM (peste 200) si Garzii de Mediu (80), la minister supravietuind numai 4.

S-au dat si premii unor institutii si organizatii, multe din societatea civila: Coalitia N2000 (ocrotitorii biodiversitatii), WWF (cel mai popular ONG de mediu in ultimii 25 ani), Plantam fapte bune (Oxigen pt. Romania), Eco-Centrul Carpato-Dunarean de Geoecologie (Initiativa eco in invatamant), Mona Nicolici (Eco-spirit), ViitorPlus (Reciclare inteligenta), Coalitia pt. Dezvoltarea Romaniei (sustinator al dezvoltarii economice), Agent Green (pazitorul mediului), Terra Mileniul III (militantul Terrei), Let’s Do It Romania (O Romanie curata), FDSC (reprezentare a intereselor sectorului ONG).

S-a inceput cu o radiografie a mediului din perioada 1990-2015, facuta de catre 10 fosti misnistri si de catre Cristiana Pasca, actualul ministru al mediului. Practic fiecare a incercat sa puncteze provocarile, realizarile si neimplinirile. Eu i-am auzit pe ultimii 7, dealtfel cu care m-am si intersectat direct in ultimii ani, plus actuala ministra. Pe ansamblu, vazut din afara, au fost punctate multe realizari, insa cele mai multe oprite si necontinuate de urmasi la sfarsit de mandat, paradoxul sesizat de catre unul dintre vorbitori fiind: cum de mediul are atat de multe probleme, cand toti ne laudam cu atat de multe realizari?

Petru Lificiu (2002-2003) a transpus 117 acte normative europene, a facut documentul de pozitie pt. aderarea la UE, a infiintat Garda de Mediu, ARPMurile si AFM si regreta nerealizarea unui program de educatie ecologica.

Sulfina Barbu (2004-2007) ne-a scapat de 9 stegulete rosii inainte de aderare, a inventat programul Rabla, codificarile meteorologice si hidrologice, strategia de gestionare a inundatiilor.

Attila Korodi a avut 3 mandate (2007-2008, 2012, 2014) a laudat echipa si societatea civila, este dezamagit ca in domeniu nu exista conditii pt. cariera, doreste curaj in aplicarea legilor si implicarea societatii civile, fara de care ar fi fost singur cand a fost dat in judecata in cazul Rosia Montana.

Laszlo Borbely (2009-2012) a condus 3 ministere, a inverzit casele a 42.000 familii si a scos 300.000 rable din circulatie, a fost un an presedintele comisiei de dezvoltare durabila a ONU si a avut in proiectul Rosia Montana cea mai mare provocare.

Lucia Varga (2012-2014) a pus accentul pe paduri, e dezamagita de desele schimbari ale conducerii ministerului, de programe abandonate la schimbare si crede ca suntem in ceasul al 12-lea, cand trebuie prioritizare a problemelor de mediu si finantare, renuntare la orgoliile politice. A propus o rezolutie comuna pentru un mediu curat tuturor partidelor.

Doina Pana (2014) a nascut in 9 luni de mandate gemenii Radarul Padurii si Codul Silvic.

Gratiela Gavrilescu (2014-2015) a inchis multe proceduri de infirgement, a diminuat taierile ilegale si le-a facut problema de securitate nationala, a infiintat Garda Forestiera.

Cristiana Pasca, actualul conducator al ministerului, a punctat prioritatile scurtului mandat: sa faca in asa fel incat ministerul sa nu mai fie o Cenusareasa, sa actioneze pentru cooperare interministeriala si integrare in politicile sectoriale, sa prioritizeze problema padurilor, sa planteze samanta tranzitiei spre o economie verde si sa inceapa o campanie de educatie.

Inregistrarea discursurilor

A urmat o sesiune de prezentari ale unor experti din diferite domenii, cele mai multe fiind insa facute intr-o maniera total neatractiva, cu pagini incarcate de text marunt, material didactic si insiruiri de termeni.

S-a inceput cu biodiversitatea si ariile protejate, dupa ce niciunul dintre ministerialbilii vechi si noi nu a spus o vorba despre acestea. A facut-o in schimb comisarul de mediu al UE, amintind de Delta Dunarii in mesajul transmis. Dealtfel asta a fost nota generala referitor la subiect: biodiversitatea este foarte importanta, punct, sa trecem la altele.

Prezentarile:

Biodiversitate: Dan Hulea, Dir. Executiv, SOR

Presentation1

Paduri: Octavian Berceanu, Vice-presedinte, Institutul pt. Dezvoltare si Inovare

Aer: Ligia Milea, Director general, CP MED Laboratory

Apa: Doru Manea, cercetator in energetica industriala

Sol si deseuri: Ionut Georgescu, Presedinte, Asociatia Planeta Verde

Servicii publice si autortitati publice: Ilie Brie, Presedinte, Centrul de Excelenta pt. Dezvoltare Durabila

Instrumente financiare: Cornel Brezuica, Director general, EcoTax Management

Institutional: Ioan Gherhes, Presedinte executiv, Asociatia Romana de Mediu

Legislatie: Mircea Dutu, Presedinte, Universitatea Ecologica din Bucuresti

A urmat o sesiune interactiva, in care publicul a putut pune intrebari (nu a prea facut-o) secretarilor de stat de la mediu (Corina Lupu, Iulian Jugan, Erika Stanciu, Viorel Lascu), presedintelui ANPM (Toma Petcu) si comisarului general al Garzii de Mediu (Florin Diaconu), apoi o prezentare a situatiei fondurilor structurale facuta de catre Valentin Simion de la AM POS Mediu. Ultima sesiune a fost dedicata societatii civile si comapaniilor (Recolamp, Cirom, Fac. Biotehnologie USAMV, Asociatia Crescatorilor si Exportatorilor de Bovine si Porcine din Romania, Centrul de Consultanta Ecologica Galati, PiroBox si Eco-Ciciva).

Analiza. Situatia ariilor protejate aluneca pe panta dezastrului

Articol publicat pe Contributors.ro:

Analiza. Situatia ariilor protejate aluneca pe panta dezastrului

În sfârșit se întrevede înființarea Agenției Naționale pentru Arii Naturale Protejate, poate singura șansă de schimbare a unui sistem care și-a dovedit limitările, ca sa nu zic eșecul.

Până în prezent, după peste 15 ani în care statul a ales varianta delegării altora a administrării patrimoniului natural național şi 7 sesiuni de scos la licitație ariile naturale protejate celor care doresc să le administreze, s-a ajuns cu chiu cu vai la „performanța“ de a avea numai 30% dintre ariile protejate care au un custode, plus câteva zeci de custozi care au renunțat la această calitate reziliind contractele și la cca 10 arii protejate cu planuri de management aprobate din câteva sute. Adică s-au cam terminat cei care sunt dispuși să vină cu bani, oameni, timp şi alte resurse de acasă pentru a face treaba statului la conservarea naturii.

La ultima sesiune, având ca termen de depunere a ofertelor 15 decembrie 2015, a venit si rândul Parcului Naţional Buila-Vânturariţa să fie scos la mezat alături de altele, contractului vechi al RNP Romsilva expirându-i valabilitatea de 10 ani. Cum noi (Asociația Kogayon), cei care l-am înființat în 2004 și cei care ne-am implicat în ultimii 10 ani cu proiecte ca partener al administrației, nu avem de unde scoate banii necesari susținerii unei administrații, fie ea și a celui mai mic parc național, a rămas un singur ofertant, cel care practic monopolizează administrarea parcurilor naționale și naturale: RNP Romsilva. În ceea ce ne privește, am dorit și solicitat continuarea parteneriatului, care credem noi că a fost unul în beneficiul parcului, dar se pare ca nici RNP Romsilva şi nici Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor nu mai doresc asta, regia spunându-ne că nu există prevedere legală pentru așa ceva (deși nici interzis nu e şi până acum s-a putut) şi trimițându-ne să discutăm colaborarea cu administrația parcului după semnarea contractului de către aceasta cu ministerul (deci fără posibilitatea oficializării ca până acum, când parteneriatul a fost menționat în contract), iar ministerul responsabil ignorându-ne solicitarea. Se pare ca în actualul sistem nici parteneriatele nu-şi mai găsesc locul. Oricum era singurul caz din țară, de ce să mai avem excepții?

Ariile naturale protejate sunt acele zone în care găsim cele mai reprezentative și valoroase elemente ale patrimoniului natural național ale unei țări.

În cazul României acest patrimoniu este cu atât mai valoros cu cât ne putem încă mândri cu valori naturale de mult pierdute în restul țărilor europene. Practic suntem singura țară a Uniunii Europene care mai are păduri virgine, peisaje forestiere intacte, la noi se află aproape jumătate din efectivele europene de urși, lupi și râși și suntem singura țară cu 5 regiuni biogeografice (continentală, alpină, stepică, panonică și pontică). Deci pe lângă bogăție floristică și faunistică avem și o biodiversitate ridicată. Dacă mai adăugăm și geodiversitatea (elemente geomorfologice, inclusiv fenomene exo și endocarstice, peisaj, situri paleontologice, stratigrafice, petrologice și mineralogice) și patrimoniul cultural material și imaterial, realizăm imaginea unui teritoriu european unic, de o deosebită valoare, un adevărat pilon al dezvoltării durabile pe care s-ar putea construi activități ce ar duce la dezvoltarea comunităților locale și nu numai. Orice factori decizionali, administrativi sau politici ar trebui să realizeze asta și să acționeze în consecință.

Fiecare țară are obligația de a se îngriji de patrimoniul natural național. De ce oare ar trebui sa facă asta? Din foarte multe motive: pentru că ne asigură un mediu sănătos, pentru că este o datorie fata de urmași, fiindcă natura nealterată poate constitui baza dezvoltării durabile, pentru ca astfel se salvează specii și habitate rare și periclitate, pentru că prin asta se asigura baza dezvoltării ecoturismului, resurse pentru cercetare și educație ecologică etc.

Toți românii știu câte ceva despre ce avem de protejat, măcar prin faptul ca le-a plăcut să vadă o pădure de poveste, un râu cristalin, o peșteră interesanta, un peisaj montan, o cascadă, o floare rară, un animal sălbatic, o pasăre frumos colorată, un pește sărind din apă. Poate că nu toți realizează importanța științifică și valoarea acestora, dar cu siguranță apreciază liniștea și relaxarea în natură, peisajul intact, aerul curat și apa bună de băut.

In toată lumea se încearcă protejarea patrimoniului natural național prin desemnarea de arii naturale protejate: parcuri naționale, parcuri naturale, rezervații naturale, monumente ale naturii etc. În plus există și arii naturale protejate de interes european (situri Natura 2000) și internațional (rezervații ale biosferei, situri Ramsar, situri ale patrimoniului universal etc.). În fiecare țară acestea toate alcătuiesc rețeaua națională de arii naturale protejate.

În România această rețea este alcătuită din: 13 parcuri naționale (1,3% din teritoriul țării), 13 parcuri naturale și câteva sute de rezervații și monumente ale naturii, Rezervația Biosferei Delta Dunării (cea mai mare), toate acestea însemnând 7,8% din teritoriu, la care se adaugă siturile Natura 2000 cu care suprafața totală a ariilor naturale protejate se ridică la circa 23% din teritoriu. Puțin în comparație cu alte țări europene care trec și de 35% și ținând cont de ce există la noi și ce-a dispărut din acestea.

Fundamentarea înființării și administrarea ariilor naturale protejate sunt bazate pe aceleași principii, acelea ale valorii naturale dovedite științific, chiar dacă denumirile, scopurile și activitățile permise sunt diferite. Spre exemplu, diferențele dintre un parc național și unul natural sunt de scop declarat (conservare, protecție a elementelor naturale intacte/puțin afectate și vizitare în scopuri educative, științifice, recreative și turistice față de protejare a peisajului natural-antropic) și de constituire (în zone de extravilan, fără activități umane permanente, față de zone populate și cu activități umane permanente, inclusiv localități).

Odată creat sistemul de protejare a naturii, acesta trebuie și administrat. Administrarea ariilor naturale protejate este diferită de la țară la țară, dar toate, exceptând România, au ca element comun implicarea directă a statului prin instituțiile sale. La noi lucrurile stau altfel fiindcă a lipsit și lipsește voința politică pentru conservare, pentru ca de multe ori aceasta intră în conflict cu interesele investiționale si de dezvoltare și cu lipsa de viziune sau viziunea pe termen scurt a politicienilor ce au în spate interesele economice de moment. Astfel că statul român practic își declină și pasează responsabilitatea administrării ariilor naturale protejate unor terți în loc să se implice direct în administrarea acestora.

Deși reprezintă ce are țara mai valoros ca patrimoniu natural, statul în loc să se ocupe direct de ariile naturale protejate a creat un sistem de încredințare a lor prin licitație, prin care practic oricine dorește (de la societate comercială, ONG, regie autonomă, primărie, muzeu, școală și până la persoană fizică) poate deveni administrator de arie naturală protejată. Astfel că statul, în loc să investească efort, inclusiv financiar și uman în administrarea ariilor naturale protejate, printr-o totală lipsă de voință politică sau chiar prin urmărirea altor interese decât conservarea naturii, îi lasă pe alții să o facă în numele lui, rezervându-și doar dreptul de a controla și decide cine, când, cum și unde să fie administrator.

Și astfel oricât de bine intenționați ar fi administratorii și custozii, atâta vreme cât trebuie să depună singuri efort, adică să vină cu bani și resurse de acasă pentru a face treaba statului, nu au și nici nu vor avea niciodată vreo șansă de a asigura resursele minime unor măsuri de conservare, nici vorbă de dezvoltare. Iar din păcate cei bine intenționați care se înhamă la această treabă sunt minoritari în comparație cu cei care reușesc să pună mâna pe ariile naturale protejate din cu totul alte interese decât cele conservative, de cele mai multe ori acestea fiind de natură economică, adică controlul asupra resurselor naturale și/sau vânătoarea unor fonduri europene.

Nepăsarea sau interesul contrar al celor care în decursul ultimilor ani au avut decizia asupra patrimoniului natural național s-au manifestat și împotriva acestuia, prin legi și reglementări care pun presiune investițională pe natură și erodează mai încet sau mai repede ce ne-a mai rămas natural. Putem vorbi aici despre exploatarea pădurilor (legală sau ilegală, rezultatul fiind același), vânătoare, pescuit, construcții de drumuri, stațiuni de schi, microhidrocentrale, ferme eoliene și solare, deschiderea de cariere și multe altele, în fața cărora natura întotdeauna a avut de pierdut. Acestea toate, vizibile din nefericire în toate ariile naturale protejate, dovedesc imperfecțiunea, slăbiciunile și construcția greșită a întregului sistem.

Ineficiența sistemului este dovedită și de situația în care ne aflăm acum, după 7 runde de încredințare a administrării ariilor naturale protejate: 70% dintre ele sunt fără administrator/custode, zeci de custozi şi administratori au renunțat reziliind contractele.

La ora actuală, din punct de vedere al administrării, există în Romania 3 categorii de arii naturale protejate: care au administrație, care au custode și care nu au decât statut oficial de arii naturale protejate, fără să aibă însă custode/administrator.

Cele din urmă, adică 70% din total (!!!) sunt în grija autorităților de mediu (concret câte 1, maxim 2 oameni pe județ, angajați ai Agențiilor pentru Protecția Mediului, care mai au și alte sarcini), pentru ca la sesiunile de atribuire în administrare/custodie nu le-a dorit nimeni și deci Ministerul Mediului nu a reușit să găsească pe cineva care sa se ocupe de ele. În majoritatea acestora, dacă intri nu ai nici măcar de unde să știi că ești într-o arie protejată.

Pentru celelalte, ministerul stabilește pe baza unor anumite criterii, printre care suprafața este cel mai important, dacă este nevoie de administrație sau custode. Astfel că administrație trebuie să aibă doar Rezervația Deltei Dunării (singura arie naturala protejată cu buget acordat de către autoritatea responsabilă și în subordonarea directă a acesteia), parcurile naționale, parcurile naturale, geoparcurile şi siturile Natura 2000 de dimensiuni mari (de regulă peste 50.000 hectare).

Custodia şi administrația se obțin în urma câștigării unor licitații organizate de două ori pe an (au fost 7 runde până acum). În urma evaluării ofertelor (la nivel național pentru administrații si la nivel regional pentru custodii) depuse de către cei interesați, se încredințează administrarea/custodia celui care obține cel mai mare punctaj. Oferta conține mai multe capitole printre care cea mai mare importantă o au propunerea unui plan de acțiune si a unui buget. Acestea devin apoi anexe la contractual pe care administratorul/custodele îl semnează cu Ministerul Mediului, deci există obligativitatea ducerii lor la îndeplinire.

Custodia se acordă pentru 5 ani iar administrarea pentru 10, după care procesul se reia.

Custode poate fi inclusiv o persoana fizică interesată, administrator numai o entitate juridică. Pe lângă îndeplinirea planului de acțiune propus şi alocarea resurselor necesare, custodele şi administratorul au şi alte obligații, dintre care cele mai importante pentru aria protejata sunt întocmirea regulamentului şi planului de management ale acesteia.

Administratorul are în plus şi obligațiile de a înființa structura de administrare, de a angaja personal permanent, de a face/găsi sediu administrației şi dotări pentru aceasta, mijloace auto de teren şi alte cheltuieli administrative. Administratorii parcurilor au şi obligația de a înființa şi asigura funcționarea Consiliului Consultativ (alcătuit din toți factorii interesați) şi Consiliului Științific (cu rol de supervizare științifică, format din persoane competente în domeniile de interes ale parcului).

Atât custodele cât şi administratorul se obligă practic prin contract să-şi pună interesul, munca şi banii în folosul ariei naturale respective, având toată răspunderea de partea sa și aproape doar dreptul de fi controlat de către autoritățile statului care vin să vadă dacă-și îndeplinește aceste obligații.

Există custozi de la persoane fizice și organizații neguvernamentale, până la societăți comerciale, unități de învățământ, muzee și instituții ale statului.

Paleta de instituții implicate în administrare este de asemenea la fel de largă: Regia Națională a Pădurilor Romsilva (22 parcuri naționale și naturale), consilii județene (un parc național – Ceahlău și un geoparc – Platoul Mehedinți), Universitatea București (Geoparcul Hațeg), organizații neguvernamentale (situri Natura 2000: Parâng, Țarcu etc.). La acestea se adaugă instituția statului Administrația Biosferei Delta Dunării.

Este clar ca cele mai mari cheltuieli sunt pentru administratori, care au de plătit cel puțin salarii, chirii, clădiri, mașini etc. Și nu prea e ieftin. Un buget minim pentru administrația unui parc cu 10 angajați se apropie de 100.000 euro/an, dar şi custodia unei mici rezervații presupune cheltuieli anuale de câteva mii de euro.

Instrumentele prin care se administrează ariile naturale protejate sunt regulamentul si planul de management. Ambele trebuie să fie realizate de către custode/administrator prin consultarea tuturor factorilor interesați şi aprobate de către instituțiile statului (Academia Română şi Ministerul Mediului).

Regulamentul si planul de management sunt instrumentele prin care se stabilesc starea actuală, obiectivele, scopurile, mijloacele şi resursele necesare implementării şi urmăririi realizării măsurilor de conservare pentru perioade de câte 5 ani. Toate acestea sunt stabilite în conformitate cu legislația în vigoare, atât din domeniului ariilor naturale protejate cât și din domenii conexe: silvicultură, construcții, vânătoare, pescuit, turism etc. Aceste documente trebuie aprobate de către instituția responsabilă, adică Ministerul Mediului, astfel devenind documente cu statut de act normativ, obligatorii pentru toți.

În Romania şi aceste instrumente aproape că lipsesc, deci iarăși totală ineficiență a sistemului. Avem extrem de puține (în jur de 10) planuri de management aprobate.

Ca o consecință directă a lipsei de voință politică și a neimplicării directe a statului în administrarea ariilor naturale protejate rezulta cadrul legislativ și administrativ din domeniu în limitele cărora administratorii și custozii își desfășoară activitatea.

Principalul act normativ din domeniu este legea ariilor naturale protejate, oficial numită “Ordonanța de urgență nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei si faunei sălbatice”. După peste un an de discuții şi întâlniri, ultima propunere de modificare a fost pur şi simplu abandonată de către ministerul inițiator.

Luată în ansamblu, această lege asigură o parte din pârghiile necesare bunei administrări, însă are şi carențe, unele chiar mari, cum ar fi faptul că înființarea unei arii naturale protejate, deși este fundamentată pe criterii științifice, este lăsată la atitudinea consiliilor locale/județene, care nu numai că nu au competențe științifice, dar de multe ori au şi cu totul alte interese decât protejarea naturii. Sau că legea permite exploatări forestiere, exploatare a resurselor minerale și lucrări de construcții/investiții inclusiv în parcurile naționale (acestea sunt împărțite în 4 zone funcționale, după restricțiile impuse, în două dintre acestea fiind premise exploatări forestiere iar în una cariere/mine şi construcții/investiții).

Însă cele mai multe probleme apar la intersecția prevederilor din legea ariilor naturale protejate cu cele din domeniile colaterale, fiindcă şi alte legi cadru au aplicabilitate pe același teritoriu. Ca să nu mai vorbim despre desele si repetatele încercări de a impune presiuni asupra ariilor naturale protejate prin alte acte de reglementare. Cel mai concludent exemplu este acela al legii vânătorii. În 2008 aleșii țării au votat cu unanimitate de voturi (în doua rânduri) o modificare a acestei legi, în care au încercat să introducă o prevedere pentru permiterea vânătorii în parcurile naționale. Numai după o campanile împotriva acestei prevederi, cu sprijin obținut inclusiv de la instituțiile internaționale, am reușit eliminarea acestei prevederi aberante. Dar asta nu i-a oprit, au mai încercat și în alte rânduri și cu siguranță vor mai încerca.

Aceasta bâlbâială este datorată lipsei de coerență și viziune a celor care ne conduc. Dacă arunci ochii peste documentele strategice pe care se bazează dezvoltarea ţării, vezi că deși avem o strategie națională pentru conservarea biodiversității, alta de ecoturism şi altele asemănătoare, acestea intră în contradicție, flagrantă uneori, cu cele din alte sectoare cum ar fi energia, infrastructura de transport, resursele minerale. Nu există niciun fel de corelare între acestea şi nici vorbă de o prioritizare a lor. Deși actualul brand turistic de țară este cu trimitere către valorile naturale, mergem pe aceeași linie conform căreia ne lăudam fără să facem nimic pentru obiectul laudei.

Cadrul administrativ, adică instituțiile statului puse în slujba naturii este în același ton cu cel legislativ. Ar fi trebuit să existe o instituție națională care să asigure administrarea directă şi coordonarea administrării ariilor naturale protejate. Așa că în urmă cu câțiva ani, după ani de zile de tărăgăneli s-a înființat Agenția Națională pentru Arii Naturale Protejate. Dar n-a apucat să şi funcționeze, fiindcă după doar câteva luni de la decizia de înființare, Guvernul a luat decizia desființării acesteia pentru economii la bugetul de stat! Atribuțiile acesteia sunt ale unei direcții cu o mână de oameni din cadrul Ministerului Mediului și a Agenției Naționale pentru Protecția Mediului.

Instituțiile teritoriale din subordinea Ministerului Mediului si Pădurilor (ANPM și Grada Națională de Mediu cu agențiile lor județene) au și ele compartimente speciale pentru ariile naturale protejate. Control si sprijin la cerere mai există din partea Gărzii Forestiere, Jandarmeriei, Poliției, Salvamontului. Dar care este capacitatea reală a acestor multe compartimente ale instituțiilor implicate? Mă refer aici la resursele umane implicate, fiindcă la urma urmei oamenii fac instituțiile. Este extrem de redusă. Direcția din cadrul ministerului are mai puțin de 10 angajați, angajații APM și GNM sunt câte 1-2 în fiecare județ. Direct proporțional cu interesul statului şi voința politică pentru acest domeniu.

Înmulțind numărul de județe cu numărul de personal al structurilor statului din domeniu, ajungem optimist la o cifra de 100 oameni. Dacă-i mai adăugam pe angajații administrațiilor deja înființate (ARBDD cu peste 150 angajați, 25 parcuri naționale, naturale si geoparcuri mai vechi cu un personal care variază între 10 şi 25 angajați + câteva administrații de situri Natura 2000 mai noi care au cate 1-5 angajați), ajungem la un total in jur de 500-600 oameni. Extrem de puțin în condițiile în care aceștia au în grijă aproape un sfert din teritoriul ţării, partea cea mai valoroasa din punct de vedere al patrimoniului natural național.

Restul, in special custodia ariilor protejate mai mici, este asigurat pe baza de voluntariat, fără personal permanent angajat. Voluntariatul este extrem de important, însă nu poate asigura decât rezolvarea punctuala a unor probleme, nu însă si rezolvarea problemelor de natură administrativa.

Pe lângă insuficiența personalului în domeniu, există și alte probleme majore de resurse umane. În primul rând faptul că recrutarea personalului se face la atitudinea și după regulile administratorului, aceasta nu se face întotdeauna pe criterii de competență şi pregătire, mai ales la instituțiile statului.

Nu există încă un cadru unde să fie pregătiți cei care doresc să lucreze în domeniul ariilor naturale protejate, doar un master la Facultatea de Geologie şi Geofizică şi cursuri organizate fără periodicitate de către unele instituții si organizații. Toți cei care au putut şi au vrut şi-au câștigat experiența din mers, de cele mai multe ori insuficientă pentru a atinge nevoile de performanță. Există şi fluctuații mari de personal, în special în sensul că oamenii pregătiți pleacă.

În plus, personalul administrației este stabilit de către autoritate prin actul de constituire și asumat de către administrator, însă de multe ori nu cuprinde toate funcțiile necesare bunei funcționari a administrației. Personalul unei administrații de parc este compus mai în toate cazurile din director și biolog, economist, specialist IT, responsabil (unul singur) relații cu comunitățile, educație ecologică și turism, un șef al pazei și un corp de rangeri (4-18 oameni, în funcție de suprafața parcului). Aceștia trebuie să se descurce cum pot în așa fel încât să acopere toate nevoile specifice ale parcului: probleme administrative și organizatorice, probleme juridice, întocmire documente strategice și rapoarte, monitorizare biodiversitate, geodiversitate și activități, patrulări și control, educație ecologică, informare și conștientizare, coordonare activități de cercetare și științifice, turism (amenajare și întreținere infrastructură, monitorizare), scriere și implementare proiecte, relații publice și comunicare cu comunitățile locale, autoritățile și vizitatorii etc. Practic este imposibil să le faci pe toate, așa că se face o prioritizare de unde se aleg câteva domenii, în rest administrația fiind mai mult o instituție reactivă, care acționează în urma unor motivații externe, în loc să fie una proactivă.

Motivația financiară este practic inexistentă, un ranger având un salariu net de cca. 1000 lei. De multe ori și echipamentul folosit este cumpărat din proprii bani, ba chiar și combustibilul pentru a deplasa mașinile.

Cunosc mulți oameni competenți și dedicați în rândul administrațiilor, custozilor, instituțiilor centrale și județene ale statului, care au făcut și fac o treabă bună și m-am tot întrebat ce-i face să continue să se zbată în aceste condiții. Răspunsul e simplu: altă motivație, mult mai puternică decât celelalte și decât piedicile întâlnite, cum ar fi dorința de schimbare în bine, dragostea de natură, interesul științific, dezvoltarea unei zone, motive personale etc. Ca să poată trăi decent, toți trebuie însă să aibă fie susținere externă, fie din alte activități colaterale, care le limitează timpul și performanța. Însă din păcate această categorie a ajuns să fie minoritară și de multe ori, pe lângă neajunsurile de mai sus intervin și altele, inclusiv demotivarea de către colegi și lipsa de suport din partea celor care-ar trebui să-i sprijine, inclusiv reprezentanții autorităților.

Cu toate astea, această mână de oameni a reușit până în prezent să mențină o stare cât de cât favorabilă naturii, însă ținând cont că sprijinul și resursele scad în timp ce presiunile și interesele contrare cresc, nu se știe cât va mai putea fi menținută situația.

Deficiențele de sistem, lipsa de coerență a actelor normative, incapacitatea instituțiilor responsabile și insuficiența resurselor alocate administrării ariilor naturale protejate duc inevitabil la problemele cu care acestea se confrunta, unele vizibile, altele mai ascunse, dar care încet-încet erodează calitatea și cantitatea patrimoniului natural național cu care încă ne putem lăuda.

Dacă trecem de la teorie la practică, prin reliefarea problemelor concrete cu care se confruntă ariile naturale protejate și cei care încearcă să le administreze, situația este și mai gravă, contextul în care există ariile naturale protejate din Romania determinând direct calitatea administrării acestora.

Procesul de administrare este aproape 100% unul reactiv, în loc să fie proactiv. De cele mai multe ori custodele sau administratorul nu au decât capacitatea de a încerca să facă ceva pentru a salva lucrurile, uneori fiind prea târziu.

Care sunt însă principalele probleme cu care se confruntă ariile naturale protejate? Cred ca toată lumea le sesizează fie și doar prin impactul vizual generat, la o simplă ieșire printr-o zonă protejată:

– exploatările forestiere, atât cele ilegale, dar mai ales cele legale;

– construcțiile şi investițiile de orice fel: drumuri, microhidrocentrale, cariere, pârtii de schi, instalații de transport pe cablu, stațiuni, construcții diverse etc.;

– pășunatul intensiv;

– vânătoarea și pescuitul necontrolate + braconajul;

– activitățile de culegere, colectare necontrolată a fructelor de pădure, ciupercilor, plantelor medicinale, fosilelor, rocilor și mineralelor, speleotemelor;

– turismul necontrolat.

Toate acestea sunt în continuă creștere și au în comun două lucruri: goana, nevoia și pofta crescândă a oamenilor pentru resursele naturale (de la lemn la plante ornamentale, de la trofee de vânătoare la ciuperci, de la potențial investițional la construcția unei mânăstiri, de la dorința de relaxare la cea de adrenalină) și degradarea naturii.

Exploatările forestiere prin impactul lor asupra conservării biodiversității și peisajului, după părerea mea ar trebui eliminate cel puțin din parcurile naționale (doar 1,3% din teritoriu), cu posibilitatea intervenției controlate în cazuri excepționale. Marea durere însă constă în faptul că pădurile cu adevărat valoroase, cele virgine şi cvasivirgine, nu sunt protejate decât conjunctural. Aici habitatele și speciile fiind în stare de echilibru, ar trebui ca natura să fie lăsată să-şi regleze singură ciclurile vieții. Dar la noi legislația permite exploatarea forestieră aproape fără restricții, inclusiv în unele zone din parcurile naționale. Astfel că administratorul/custodele nu are altceva de făcut decât să dea aviz lucrărilor silvice prevăzute în amenajamentele silvice. Așa că cei care sunt puși să păstreze patrimoniul natural sunt legați de mâini în fața hotărârilor autorităților silvice şi rămân doar cu posibilitatea de a controla şi sancționa modul în care aceste exploatări forestiere sunt realizate. Astfel pădurea cu lemn de proastă calitate, dar cu o mare valoare pentru biodiversitate se duce definitiv, cei drept cu acte în regulă. Și nu cred că mai există încă zonă din tara asta care să nu fie lovită de impactul negativ al exploatărilor forestiere, sub toate aspectele sale. Toata lumea vorbește despre tăierile ilegale, dar acestea ca pondere reprezintă foarte puțin în cantitatea de lemn tăiata, rezultatul în pădure fiind același. Tăierile ilegale au avut un vârf imediat după retrocedare, în special în zonele cu proprietăți private fragmentate, greu de controlat, dar acum acolo problema e pe cale de dispariție fiindcă pe de o parte nu prea mai au ce tăia, pe de alta controlul începe să fie mai strict. Părerea mea este că ar trebui sa ne concentram pe salvarea şi protejarea acelor păduri care chiar au valoare de conservare ridicată, adică pădurile în care încă nu s-a umblat, fiindcă Romania e singura țară din UE care mai are așa ceva. Și asta se poate face prin includerea pădurilor de acest gen care încă nu au statut de protecție în arii naturale protejate cu regim strict. Aici e adevărata valoare care tinde sa fie pierdută definitiv, în rest trebuie gândită exploatarea în chip rațional și durabil pe termen lung. Totul trebuie însoțit de educarea şi responsabilizarea proprietarilor şi administratorilor şi compensarea pierderilor economice către aceștia. Pădurea trebuie privită mai mult decât o posesiune a cuiva, ea este a tuturor prin beneficiile aduse și trebuie tratată ca atare. Fiindcă daca un proprietar își ia lemnul din pădure îmi ia și mie dreptul la un mediu sănătos, care este şi el garantat prin Constituție, la fel ca și cel de proprietate.

Construcțiile și investițiile, indiferent de ce fel sunt acestea, au un impact major asupra naturii, uneori vizibil cu ochiul liber. Și o potecă nouă trasată printr-o pădure sau pajiște are impact direct prin amenajările și mentenanța făcute și indirect prin presiunea adusă de vizitatorii zonei. În jurul unei cabane se creează automat o zona de excludere a vieții sălbatice. Ca sa nu mai vorbim de investițiile majore gen cariere, șosele, pârtii de schi și instalații de transport pe cablu. Toate își au rostul lor, dar nu peste tot. Ar trebui să ferim măcar ariile naturale protejate de așa ceva și să ne limităm la a investi în restul (mult mai mare) al zonelor. Ariile naturale protejate sunt cele mai pretabile ca destinații ecoturistice, cu infrastructură specifică minimă ca impact, investițiile de anvergură putându-se dezvolta în zonele limitrofe. Astfel ariile naturale protejate ar deveni nuclee ale dezvoltării durabile locale, aducând dublu beneficiu, atât în conservare, cât și în dezvoltarea economică a zonelor adiacente. Nimeni dintre decidenți nu înțelege sau nu vrea să o facă, că nici măcar nu vor dura aceste investiții, în timp presiunea crescândă degradând zona care constituie magnetul-scop al investiției. Iarăși nu cred că mai există vreo arie naturală protejată din țară în care sa nu fie deja construit, în curs sau planificată vreo măreață investiție: carieră, șosea, mânăstire, hotel, pensiune, hidrocentrală, parc de eoliene, pârtie de schi, telegondolă etc. Nu zic ca acestea nu ne trebuiesc, întreb doar de ce tocmai aici? Nu mai e loc oare in restul 75% din teritoriu?

Pășunatul intensiv este o problemă în unele zone, însă cu tendință de scădere prin diminuarea numărului de animale ale comunităților locale. Aici trebuie un control în ceea ce privește locurile de amenajare a stânelor, locurile permise pentru pășunat, numărul de animale, specia, rotația turmelor, perioadele de cosit etc. Nu-i bine dacă se pășunează necontrolat fiindcă se distrug pajiștile, se distrug lăstarii din pădure, se produce eroziune, dar nu-i bine nici dacă se elimina pășunatul, fiindcă e ocupație tradițională, are potențial ecoturistic și fiind practicată de sute de ani a dus la un echilibru ce s-ar strica, cu consecințe inclusiv în ceea ce privește starea de conservare. Unele plante ar fi sufocate de altele care n-ar mai fi ținute sub control prin pășunat. Oamenii și ocupațiile lor tradiționale au dat întotdeauna un farmec aparte acestor zone, doar că ar trebui susținuți și ajutați să depășească stadiul de supraviețuitor prin subzistență și sa treacă la cel de valorificator al resursei ecoturistice.

Vânătoarea și pescuitul necontrolate contribuie din plin la diminuarea și dezechilibrarea efectivelor faunistice. Le-a intrat în cap unor vânători decidenți că fără intervenția lor s-ar dezechilibra lanțul trofic și ideea asta face ca în continuare să fie aprobate planuri de recoltă, inclusiv în ariile naturale protejate (cu excepția parcurilor naționale și zonelor de protecție strictă ale parcurilor naturale). La fel ca în cazul pădurilor virgine care nu au nevoie de drujba și silvicultor ca să supraviețuiască, nici habitatele naturale nu au nevoie de pușcă și posesorul ei ca să supraviețuiască. Ba, mai mult, nu cred ca vânătoarea are ce căuta acolo. Întreg sistemul de evaluare a efectivelor, stabilire a cotelor, administrare a fondului cinegetic și vânătoarea sunt stabilite exclusiv pe criteriile subiective ale celor care țin pușca în mână, în vederea atârnării animalului pe perete. Fondurile de vânătoare se suprapun și pe teritoriul ariilor naturale protejate și administratorii acestora cu cei ai fondurilor sunt diferiți ca viziune așa cum este diferită fauna de vânat, așa cum ii zic vânătorii, oricât și oricum ne-ar spune lozinca lor “Ocrotiți vânatul!”. Pescuitul necontrolat poate de asemenea duce la mari dezechilibre ale habitatelor acvatice.

Culegerea din natură a resurselor disponibile, în special a fructelor, ciupercilor și plantelor medicinale s-a făcut și se face dintotdeauna. Problema cu impact apare atunci când aceasta se face la scară industrială. În ultimii ani în diferite zone montane ale ţării apar adevărate tabere de nomazi culegători, cu mii de oameni care se năpustesc și împrăștie zilnic prin păduri și pajiști și care rad tot în cale, ca un nor de lăcuste. Pe lângă că le lasă pe animale fără hrană, le și hăituiesc o vară întreagă lipsindu-le de liniștea necesară. Iar apoi ne mirăm de ce vine ursul la tomberon, fără să ne punem prea des problema că noi l-am alungat de la casa lui. Dacă mai punem la socoteală că unele specii vizate sunt rare și protejate, situația devine mai gravă. Am văzut de mai multe ori promovat inclusiv în presă jaful festivalurilor de bujor, narcise etc. în care sărbătorim speciile făcându-le praf, am întâlnit culegători trimiși de florării să culeagă/dezrădăcineze primăvara ghiocei, am găsit un nemernic cu peste 100 kg rădăcina de ghințura galbenă, vânzători de buchete de flori de colț, hoți de fosile și speleoteme, culegători de flori de soc cărora li se aprobase tăierea cu drujba a arbuștilor, molizi cu vârfurile tăiate ca să li se culeagă perele, tufe de rhododendron jumulite și multe altele.

Turismul necontrolat a luat o mare amploare la noi în ultimii ani. Toți știm ca grătarul e sport național în România și că tot românul după părerea lui are dreptul să meargă oricând, oricum și oriunde și să facă ce vrea, fără sa fie deranjat. Rezultatele acestui exod uman în natură iarăși le știm cu toții. Mulți străini vin in România tocmai fiindcă aici găsesc libertatea ce lipsește în altă parte, aceea de a merge oriunde, de a pune cortul şi face focul aproape oriunde. Din păcate mulți dintre aceștia şi alături de ei şi mulți români înțeleg acest lucru tot prin a face ce-i taie capul. Şi astfel vedem la tot pasul mașini 4×4, motociclete enduro şi ATV şi mai ales urmele lăsate de ele pe trasee sau în afara lor, găsim refugii şi cabane unde se dau adevărate petreceri, mormane de gunoaie, gălăgie şi fel de fel de distrugeri şi inscripții. Mersul în natură ar trebui sa fie un drept al tuturor dar şi o obligație. În ceea ce privește ariile naturale protejate, aceasta obligație este cu atât mai mare cu cât valoarea zonelor este mai ridicată. Ideal ar fi ca accesul motorizat să fie total exclus din ariile naturale protejate, cei care intră să fie responsabili și să respecte regulile zonei, iar cei care le încalcă să poată fi pedepsiți aspru. Situația e departe de a fi așa din foarte multe cauze. Doar când vor trece atât autoritățile cât și vizitatorii de la a privi ariile naturale protejate ca potențial de investiții în turism de masă, grătar și facere de cap la a le privi ca pe niște destinații ecoturistice, o sa reușim sa schimbăm ceva.

Toate aceste presiuni in creștere dar si altele, puse împreună cu constrângerile, limitările si lipsurile sistemului, legislației și celor care se ocupă de gestionarea patrimoniului natural, nu vor duce decât la fragmentarea habitatelor naturale, dispariția sau degradarea iremediabilă a unor habitate si populații faunistice/floristice, alterarea peisajului natural. Atunci va fi prea târziu să regretăm fiindcă nu mai putem aduce înapoi ce s-a pierdut și ne vom trezi că am rămas doar cu o formă fără conținut, adică cu infrastructura modernă și dorința de relaxare, dar fără locul în care să beneficiem de ele. Asta fac în momentul de față tot mai temeinic autoritățile, iar noi nu facem altceva decât să acceptăm situația.

Paradoxul este ca țările care au ajuns să conștientizeze valoarea naturii și să și aibă resurse pt. protejarea ei, să nu prea mai aibă ce proteja, iar cele care au ce proteja, să nu aibă resursele necesare și să nu realizeze ce au de pierdut, sau să nu vrea s-o facă. E și cazul României în care situația alunecă pe o pantă care ne va duce să fim la fel ca statele dezvoltate europene, adică bine în multe privințe, dar dezastruos pentru natura pe care-o calcăm în picioare. În Romania, din cauza lipsei de voință politică, statul se implică doar declarativ în protecția ariilor naturale cu care altfel se laudă peste tot. Spre deosebire de toate țările europene şi alte țări civilizate (inclusiv multe țări africane, care din diferite motive dau mai mare importanță naturii decât dăm noi), la noi statul a ales varianta de a delega administrarea ariilor naturale protejate.

Prețul pe care ar trebui să-l plătească statul român pentru implicarea pentru conservare este infim în comparație cu consecințele ireparabile ale menținerii situației actuale. Pentru comparație și evidențiere îmi vine în minte un exemplu: un singur parc național mic din Marea Britanie are un buget anual alocat de Guvern de 7 milioane lire sterline și 350 angajați, în timp ce bugetele cumulate ale tuturor parcurilor naționale și naturale de la noi nu depășește jumătate din această sumă şi toți angajații administrațiilor parcurilor sunt mai puțin de 300, din care puțini au experiență, şi aia câștigată din mers. În schimb când ne-am prezentat reciproc parcurile, românii vorbeau de urși şi lupi, iar ei despre arici și veverițe. Ce ar însemna câteva milioane de euro pentru bugetul de stat, în comparație cu pierderile ireparabile? Nimic toată!

Deși toți străinii din domeniu sau iubitori de natură ne sfătuiesc să nu facem greșelile lor distrugându-ne ce avem mai valoros, adică natura, noi sistematic o călcăm în picioare. Zic noi fiindcă și noi avem aceeași vină ca și politicienii în mâna cărora stă decizia. Fiindcă noi i-am pus acolo și decizia lor ar trebui să fie tot în interesul nostru. Şi dacă decizia lor nu-i bună e şi fiindcă noi nu avem grijă să fie așa. Așa că ne scăldam într-un sistem imperfect prin construcție, care este menținut din interes sau nepăsare şi care dacă va fi păstrat în această stare va avea consecințe dezastruoase şi ireparabile asupra naturii ţării: vom rămâne fără lupi şi urși, vom avea doar păduri plantate şi antropizate (în câteva zeci de ani după ce vor creste altele în locul celor tăiate), ape cu pește crescut artificial iar peisajele naturale ne vor fi completate cu șosele moderne in vârf de munte, pârtii de schi fără zăpadă şi telegondole colorate de urcat în vârf. Iar dacă de mormanele de gunoaie și lipsa de infrastructură turistică specifică vom putea scăpa în timp prin educație și investiții, cele pierdute nu se mai pot întoarce.

E greu de crezut că avem coordonare și eficiență în sistemul de administrare a ariilor naturale protejate atâta vreme cât autoritatea responsabilă recunoaște că nu are o evaluare a situației acestora în ceea ce privește realizarea planurilor de management și nici vorbă de măsuri în ce-i privește pe cei care nu-și îndeplinesc obligațiile contractuale.

Dacă într-o țară nu se găsește soluția politică, administrativă și financiară prin care statul să asigure conservarea pe termen lung a patrimoniului natural național, înseamnă că viitorul ei și al generațiilor viitoare e ceva neinteresant pentru actualii decidenți.

Aceasta este o părere personală exprimată în baza experienței din ultimii peste 10 ani în domeniu, timp în care am fost şi sunt implicat în procesele de desemnare a ariilor naturale protejate (Parcul National Buila-Vânturariţa, Parcul Natural Văcărești, situl Natura 2000 Munții Țarcu etc.), în diferite procese de îmbunătățire a cadrului legislativ, în sistemul de acordare a administrării și custodiei (membru al comisiei din regiunea SV Oltenia), în administrarea ariilor naturale protejate (custode din 2015 a unei rezervații naturale, coadministrator timp de 10 ani al unui parc național și angajat al administrației acestuia aproape 5 ani) în inițierea și realizarea a numeroase proiecte de conservare a biodiversității şi geodiversității, ecoturism, educație ecologică, informare-conștientizare în şi pentru ariile naturale protejate.

Cum si cine se ocupa de administrarea ariilor naturale protejate in Romania?

1Scriam acum 2 ani un articol dupa ce mi-am dat demisia din comisia regionala SV Oltenia, pentru analizarea ofertelor și atribuirea custodiilor ariilor naturale protejate. De atunci lucrurile nu prea s-au schimbat in bine… Reprezentantii societatii civile au ramas cu statut de observator in aceste comisii, deci fara drept de vot. Au mai fost doua sesiuni de incredintare a administrarii/custodiei ariilor protejate, ajungandu-se cu chiu cu vai la un procent de 30% arii protejate care au un custode. Insa intre timp alti cativa zeci de custozi au renuntat la aceasta calitate reziliind contractele, alt semn al ineficientei acestui sistem gresit fundamentat. Adica s-au cam terminat cei care sunt dispusi sa vina cu bani, oameni, timp si alte resurse de acasa pentru a face treaba statului la conservarea naturii.

La utima sesiune, avand ca termen de depunere a ofertelor 15 decembrie 2015, a venit si randul Parcului National Buila-Vanturarita sa fie scos la mezat alturi de altele, contractului vechi al RNP Romsilva expirandu-i valabilitatea de 10 ani. Cum noi (Asociatia Kogayon), cei care l-am infiintat in 2004 si cei care ne-am implicat in ultimii 10 ani cu proiecte ca partener al administratiei, nu avem de unde scoate banii necesari sustinerii unei administratii, fie ea si a celui mai mic parc national – cam 100.000 euro/an – a ramas un singur ofertant, cel care practic monopolizeaza administrarea parcurilor nationale si naturale: RNP Romsilva. In ceea ce ne priveste, am dorit si solicitat continuarea parteneriatului, care credem noi ca a fost unul in beneficiul parcului, dar se pare ca nici RNP Romsilva si nici Ministerul Mediului Apelor si Padurilor nu mai doresc asta, regia spunandu-ne ca nu exista prevedere legala pt. asa ceva (desi nici interzis nu e si pana acum s-a putut) si trimitandu-ne sa discutam colaborarea cu administratia parcului dupa semnarea contractului de catre aceasta cu ministerul (deci fara posibilitatea oficializarii ca pana acum, cand parteneriatul a fost mentionat in contract), iar ministerul responsabil ignorandu-ne solicitarea. Se pare ca in actualul sistem nici parteneriatele nu-si mai gasesc locul. Oricum era singurul caz din tara, de ce sa mai avem exceptii?

Articolul scris in ianarie 2014:

Ariile naturale protejate sunt cele mai reprezentative și valoroase elemente ale patrimoniului natural național al unei țări. În cazul României acest patrimoniu este cu atât mai valoros cu cât ne putem încă mândri cu valori naturale de mult pierdute în restul țărilor europene. Practic suntem singura țară a Uniunii Europene care mai are păduri virgine, peisaje forestiere intacte, singura țară cu 5 regiuni biogeografice, deci pe lângă bogăție floristică și faunistică avem și o biodiversitate ridicată. La noi se află aproape jumătate din efectivele europene de urși, lupi și râși. Dacă mai adăugăm și geodiversitatea (elemente geomorfologice, inclusiv fenomene exo și endocarstice, peisaj, situri paleontologice, stratigrafice, petrologice și mineralogice) și patrimoniul cultural material și imaterial, realizăm imaginea unui teritoriu european unic, de o deosebită valoare, un adevărat pilon al dezvoltării durabile pe care s-ar putea construi activități ce ar duce la dezvoltarea comunităților locale și nu numai. Orice factori decizionali, administrativi sau politici ar trebui să realizeze asta și să acționeze în consecință.

La noi însă lucrurile stau cu totul altfel. Doar se simulează protecția și conservarea patrimoniului natural, la fel deci și dezvoltarea durabilă. Avem legi și reglementări după model european, avem instituții cu responsabilități în domeniul reglementării și controlului, avem administrații și custozi care se ocupă direct de bunul mers al lucrurilor în ariile naturale protejate, am început să avem planuri de management și regulamente, practic s-a creat un întreg sistem pentru conservarea și administrarea valorilor naturale.

Problema este că acest sistem este unul construit pornind de la o premiză falsă, pe o temelie șubredă, aceea că se pot ocupa alții decât statul de administrarea ariilor naturale protejate, fapt care duce la grave probleme cu care acestea se confruntă. Statul român practic își declină și pasează responsabilitatea administrării ariilor naturale protejate unor terți în loc să se implice direct în administrarea acestora.

Deși reprezintă ce are țara mai valoros ca patrimoniu natural, statul în loc să se ocupe direct de ariile naturale protejate a creat un sistem de încredințare a lor prin licitație, prin care practic oricine dorește (de la societate comercială, ONG, regie autonomă, primărie, muzeu, școală și până la persoană fizică) poate deveni administrator de arie naturală protejată. Astfel că statul, în loc să investească efort, inclusiv financiar și uman în administrarea ariilor naturale protejate, printr-o totală lipsă de voință politică sau chiar prin urmărirea altor interese decât conservarea naturii, îi lasă pe alții să o facă în numele lui, rezervându-și doar dreptul de a controla și decide cine, când, cum și unde să fie administrator.

Și astfel oricât de bine intenționați ar fi administratorii și custozii, atâta vreme cât trebuie să depună singuri efort, adică să vină cu bani și resurse de acasă pentru a face treaba statului, nu au și nici nu vor avea niciodată vreo șansă de a asigura resursele minime unor măsuri de conservare, nici vorbă de dezvoltare. Iar din păcate cei bine intenționați care se înhamă la această treabă sunt minoritari în comparație cu cei care reușesc să pună mâna pe ariile protejate din cu totul alte interese decât cele conservative, de cele mai multe ori acestea fiind de natură economică, adică controlul asupra resurselor naturale și/ sau vânătoarea unor fonduri europene.

Nepăsarea sau interesul contrar al celor care în decursul ultimilor ani au avut decizia asupra patrimoniului natural național s-au manifestat și împotriva acestuia, prin legi și reglementări care pun presiune investițională și erodează mai încet sau mai repede ce ne-a mai rămas natural. Putem vorbi aici despre exploatarea pădurilor (legală sau ilegală, rezultatul fiind același), vânătoare, pescuit, construcții de drumuri, stațiuni de schi, microhidrocentrale, ferme eoliene și solare, deschiderea de cariere și multe altele, în fața cărora natura întotdeauna a avut de pierdut. Acestea toate, vizibile din nefericire în toate ariile naturale protejate, dovedesc imperfecțiunea, slăbiciunile și construcția greșită a întregului sistem.

Una dintre verigile acestui sistem imperfect este însuși procedura de atribuire a administrării ariilor naturale protejate. Teoretic este bine reglementată și transparentă, dar în fapt este doar un simulacru. Există o comisie națională și altele regionale, pentru analizarea ofertelor și atribuirea administrațiilor, respectiv a custodiilor, care s-au întrunit până în prezent de 5 ori (de atunci au mai fost doua sesiuni), de fiecare dată atribuind câte o tranșă de arii naturale protejate doritorilor. Am fost membru de la început într-una dintre comisiile regionale, am participat și la elaborarea ordinului care stabilește criteriile și metodologia, însă după cea de-a 5-a întrunire am hotărât să mă retrag din acest simulacru care dă apă la moară unui sistem greșit.

Dealtfel am participat doar după ce ministerul a revenit în urma unui protest al organizațiilor nonguvernamentale asupra deciziei prin care eliminase din comisii reprezentanții societății civile. Nu la fel s-a întâmplat însă și cu reprezentanții administratorilor de parcuri naturale și naturale, care au fost eliminați. Asta deși în cazul comisiei din care făceam parte, dar și în al altora, aceștia doi erau singurii cu experiență practică și expertiză în administrarea ariilor naturale protejate și conservarea naturii. Deși am putut participa la această ultimă sesiune în calitate de membru al comisiei cu drept de vot, prezența mea a fost practic anihilată de componența acesteia, alcătuită aproape în exclusivitate din reprezentanți ai ministerului și structurilor subordonate, majoritar ai agențiilor pentru protecția mediului, în condițiile în care tocmai aceste agenții aplicau pentru obținerea administrării ariilor protejate, în baza unor existente sau viitoare proiecte din fonduri europene.

Practic procedura a fost doar o formalitate prin care mai mult s-a încredințat custodia cui s-a dorit, știut aproape dinainte. Conform evaluării mele, bazată pe experiența câștigată prin activitatea de peste 10 ani în domeniu, administrarea unei rezervații din 2006 și coadministrarea unui parc național din 2006, întocmire de documentații pentru înființarea de arii protejate, 5 ani în administrația unui parc național, zeci de proiecte în domeniu, niciuna dintre solicitări nu ar fi fost desemnată câștigătoare. Dar părerea mea a fost practic anulată de punctajele acordate de către ceilalți.

Desfășurarea însăși a acestei sesiuni a avut o mulțime de probleme:

– S-au schimbat din mers reguli, după anunțarea sesiunii, prin modificarea ordinului, condițiilor, termenelor de depunere și componenței comisiilor, asta după ce unele oferte fuseseră deja depuse. Asta a dus la neevaluarea cu aceeași monedă a solicitărilor.

– Multe reguli au venit dinspre minister, prin reprezentanții acestuia, fară acoperire în textul ordinului care stabilește procedura, motivate doar de faptul că așa s-a făcut și prin altă parte. Dintre acestea menționez un set de întrebări gata pregătite pentru interviu, din care ni s-a spus că era obligatoriu să punem 5 și regula conform căreia dacă un membru al comisiei punctează sub minim la una dintre categorii, solicitarea este respinsă.

– La obiecțiile mele precum că regula de mai sus instituie drept de veto al oricărui membru al comisiei mi s-a spus că regula e stabilită de minister, deși nu e scrisă nicăieri și s-a aplicat peste tot. Însă s-a renunțat la aceasta când s-a văzut că astfel, conform evaluărilor mele, nicio solicitare nu se califică.

– Au fost multe bâlbe organizatorice, inclusiv irosirea timpului prin neaplicarea clară a procedurilor. Am solicitat verificarea eligibilității dosarelor de către juriștii ministerului, fiindcă cel mai mult timp ni l-am pierdut verificând și discutând dacă dosarele sunt sau nu complete și conforme.

– Lipsa de profesionalism a unora dintre cei din comisie, care au dezvăluit colegilor lor solicitanți de custodie punctajele individuale acordate, ajungând ca aceștia să-mi ceară socoteală personal și să mă acuze direct că sunt rău intenționat și nu vreau să-i las să obțină custodia, ba chiar spunându-mi că de știau nu mai dădeau asociației mele custodia rezervației pe care o administrăm din 2006 (!).

Senzația a fost că se știa dinainte cine trebuia să devină custode și cine nu, că se înțelege de la sine că trebuie avută încredere deplină în angajații Agențiilor pentru Protecția Mediului care se pricep, fac și vor să facă mai bine decât oricine altcineva administrarea ariilor naturale protejate, deși în cele mai multe cazuri experiența acestora în domeniu se mărginește doar la ce știu despre ele din postura de autoritate de reglementare. Toate astea sunt pe fondul politicii ministerului conform căreia e mai bine cu custode decât fără.

În ceea ce mă privește a fost ultima dată când am participat la această comisie din care ma retrag. Nu mai vreau să iau parte la mascarada asta ca reprezentant tolerat pentru o brumă de legitimare a falsității, prin care ne facem că suntem profesioniști și că avem grijă de patrimoniul natural, când nu facem altceva decât să dăm apă la moară unui sistem imperfect care funcționează doar de dragul raportarilor statistice și a justificării aruncării pe fereastră a unor bani din Programul Operațional Sectorial Mediu sau alte linii de finațare, prin care în loc să se rezolve probleme, se creează hârtii și impresii false.

La noi ca și în alte părți ale lumii analizele economice pentru stabilirea valorii biodiversității și ariilor naturale protejate demonstrează fără dubiu că doar asigurând conservarea lor pe termen lung se poate creea o bază solidă de dezvoltare a comunităților locale, doar că la noi față de alte țări statul nu face mai nimic pentru aceasta, ci doar prelungește starea de subsistență a unui sistem construit greșit care deja își face simțite efectele distructive.

E greu de crezut că avem coordonare și eficiență în sistemul de administrare a ariilor naturale protejate atâta vreme cât autoritatea responsabilă recunoaște că nu are o evaluare a situației acestora în ceea ce privește realizarea planurilor de management și nici vorbă de măsuri în ce-i privește pe cei care nu-și îndeplinesc obligațiile contractuale.

La solicitarea unei coaliții a organizațiilor de mediu, prin care se cerea ministerului lista actualizată a ariilor naturale protejate, a custozilor/ administratorilor acestora şi situaţia în care se află planurile de management s-a răspuns doar că nu există o evaluare a situației ariilor naturale protejate și a contractelor de administrare, care urmează să fie făcută cu sprijinul societății civile, deși acestea ar trebui să fie obligațiile principale ale autorității responsabile.

Dacă într-o țară nu se găsește soluția politică, administrativă și financiară prin care statul să asigure conservarea pe termen lung a patrimoniului natural național, înseamnă că viitorul ei și al generațiilor viitoare e ceva neinteresant pentru actualii decidenți.