Reconstrucţia Refugiului Piscul cu Brazi – P.N. Buila-Vânturariţa

Povestea celui de-al doilea refugiu reconstruit de noi (Asociaţia Kogayon) in 2011, după experienţa din 2009 in care am reconstruit refugiul Curmătura Builei.

M-am gandit sa postez un articol despre reconstructia Refugiului Piscul cu Brazi din P.N. Buila-Vanturarita in ideea ca poate va fi util celor care vor sa faca la randu-le astfel de proiecte.

Noi (Asociatia Kogayon) l-am reconstruit avand deja experienta din 2009 cand am reconstruit de la 0 Refugiul Curmatura Builei. Atunci a trebuit demolata complet vechea cladire a refugiului din Curmatura Builei care in ultimii ani servise ca stana, apoi grajd pe perioada verii, pana la prabusire. A trebuit sa recladim refugiul pe un nou amplasament, dar am recuperat materialele inca bune din vechea cladire.

In cazul de fata, cladirea de la Piscul cu Brazi statea inca in picioare datorita micilor carpeli pe care le facusem acoperisului cu cativa ani inainte, insa acesta incepuse sa lase apa sa intre si cladirea s-ar fi degradat rapid daca nu se refacea capital cel putin acoperisul. Tinand cont si de conditiile precare pe care le oferea refugiul (nu avea decat doua priciuri rudimentare, cladirea nu avea ferestre, usa era o improvizatie, nu exista pardoseala si pod), am luat decizia de a-l reface complet.

Asa arata refugiul inainte:/Refugiu/01-refugiul_inainte.jpgAsa arata interiorul refugiului inainte:/Refugiu/03-interior_inainte.jpgCladirea formata dintr-o singura incapere cu o mica prispa in fata, a fost construita probabil ca adapost de muncitorii de la exploatarile forestiere facute in anii 50’ in bazinul Costesti si folosita ocazional si de catre ciobanii din Costesti/Barbatesti in drumul lor cu turmele spre/dinspre pasunile din Muntii Capatanii.

Primul pas al proiectului a fost acela al obtinerii aprobarilor necesare. S-a obtinut in primul rand avizul Administratiei P.N. Buila-Vanturarita si al Consiliului Stiintific al acestuia, procedura legala obligatorie pentru orice fel de amenajare pe teritoriul unui parc national. Cladirea nefiind mentionata in nici un document, s-a obtinut acordul Primariei Barbatesti, proprietara terenului unde aceasta este amplasata, iar fiindca se faceau lucrari de reparatie la o cladire temporara (fara fundatie) existenta, nu a fost nevoie de autorizatie de constructie.

Fiind pe teritoriul parcului national, sarcina administrarii refugiului revine Administratiei P.N. Buila-Vanturarita.

Al doilea pas a constat in evaluarea tehnica a starii refugiului, realizarea proiectului tehnic de refacere si pregatirea reconstructiei propriuzise. S-a mers la fata locului pt. evaluare si masuratori si s-au stabilit lucrarile si necesare: inlocuirea completa a acoperisului din sita, inlocuirea unei talpi putrezite si indepartarea pamantului din zona afectata, realizarea pardoselii si podului, deschiderea a doua ferestre, realizarea usii si obloanelor, izolarea externa si interna a peretilor, construirea moblierului intern (priciuri etajate, masa, banci) si extern (masa, banci).

Materialele pregatite de carat:/Refugiu/06-materialele_de_carat.jpgIn functie de acestea, s-a stabilit apoi necesarul de materiale: 4500 bucati sindrila, cca 200 scanduri, 50 bucati placaj, 50 kg cuie, 30 l ulei (pt. acoperis), balamale si alte maruntisuri, care au fost cumparate si pregatite pentru transport (fasonate la dimensiuni ce permit transportul de catre voluntari si in asa fel incat sa nu se care inutil si sa usureze munca).

Serpasii refugiului:/Refugiu/buila_refugiu_piscul_cu_brazi_219.jpgApoi s-a identificat cea mai scurta si usoara varianta de transport a materialelor: cu tractorul din sat pe drumul forestier, apoi cu utilajele grele pe un drum de exploatare forestiera ce se derula in zona, apoi cu spinarea pe o culme unde s-a amenajat o potecuta.

In poiana de sus trebuie sa ajungem:/Refugiu/buila_refugiu_piscul_cu_brazi_054.jpgAportul voluntarilor a constat in primul rand in transportul materialelor. Tinand cont de experienta din 2009, de data asta am ales varianta sa caram mai intai sus toate materialele si abia apoi sa ne apucam de reconstructia propriuzisa. Asta pentru a evita timpii morti in care cei care lucreaza raman fara material din cauza diferitelor motive ce incurca transportul acestora: conditii meteo nefavorabile, voluntari insuficienti. Pentru a ne asigura ca putem transporta intraga cantitate de materiale conform planului, ne-am bazat pe un nucleu de voluntari ai Asociatiei Kogayon si ai unei organizatii belgiene partenere (Bouworde), care au asigurat permanent ape cele 3 saptamani in care s-au transportat materialele si s-a reconstruit si amenajat refugiul. Acestora li s-au alaturat si alti voluntari, in special la sfarsit de saptamana.

Am ajuns in poiana:/Refugiu/09-voluntari.jpgMunca efectiva a fost concentrata pe parcursul a 3 saptamani (2-24 iulie): 3 zile necesare transportului motorizat al materialelor pana unde s-a putut ajunge cu tractorul, 12 zile pentru transportul acestora cu spatele de catre voluntari (155 transporturi/om pe un traseu dificil, in urcare, cu diferenta de nivel de aproape 300 m si durata de o ora si jumatate) si 5 zile pentru lucrarile de reconstructie propriuzise.

Pana la urma materialele au ajuns toate sus:/Refugiu/07-materialele_carate.jpg

Si apoi a inceput reconstructia:/Refugiu/11-incepe_renovarea.jpgDupa ce s-au transportat materialele s-a inceput lucrarea propriuzisa, facuta de catre mesteri din comunitatea locala (printre care ma pot numara si eu ca voluntar 🙂 S-a inlocuit o talpa putrezita si s-a consolidat fundamental, s-a demolat complet acoperisul spart, s-a batut sindrila noua, s-a construit pardoseala si pod din cherestea uscata de rasinoase, s-au decupat doua ferestre, s-a construit usa si obloanele ferestrelor, s-a izolat refugiul la exterior cu sindrila si la interior cu placi aglomerate, s-au construit priciuri etajate (6 paturi mari), o masa si banci in interior, o masa si banci in exterior. In plus s-au montat pe pereti cuiere, harta a parcului, la exterior un banner si la interior postere si afise cu regulile. Refugiul a fost dotat cu faras, matura, materiale informative, caiet de impresii si pix. Fiindca la Curmatura Builei priza montata a avut mare success, aici am montat intrerupator si bec 🙂/Refugiu/12-aproape_gata.jpgSi incet, incet din ruina am facut…

Un refugiu nou

/Refugiu/13-refugiul_gata1.jpg

Incapator

/Refugiu/04-interior_dupa.jpg

Bine izolat la exteior si interior

/Refugiu/15-refugiul_gata3.jpg

Primitor

/Refugiu/05-interior_dupa.jpg

Si frumos 🙂

/Refugiu/17-refugiul_gata5.jpg

In total proiectul a necesitat 227 zile munca/om.

Au participat 49 voluntari romani (in principal din Asociatia Kogayon si Kepler-Rominfo si prieteni ai acestora), 9 belgieni de la Asociatia Bouworde si 5 mesteri din comunitatea locala (Costesti).

Bugetul total necesar reconstructieri si amenajarii refugiului a fost de cca 10.000 RON din care 6.000 RON pentru materiale, 3.000 RON pentru manopera si 1.000 cheltuieli cu transportul. La acestea se adauga aportul voluntarilor care au participat stand la cort si asigutandu-si fiecare cheltuielile de transport si masa.

Toate acestea au dus la transformarea unei cladiri ruinate intr-un refugiu frumos, primitor, bine izolat, cu o capacitate de 12 locuri, ce va sta deschis in permanenta vizitatorilor Parcului National Buila-Vanturarita pentru cazuri de urgenta.

Multumim tuturor voluntarilor care si-au pus la dispozitie entuziasmul, energia, timpul si banii pentru realizarea acestui proiect, sponsorului Kepler-Rominfo si celor care au avut incredere in Asociatia Kogayon si au donat acesteia in 2010 2% din impozitul pe salarii, mesterilor locali, Administratiei Parcului National Buila-Vanturarita si tuturor celor care au sprijinit si crezut in acest proiect.

Multumim de asemenea tuturor celor care vor avea grija ca acest refugiu sa fie pastrat intact, curat si pentru scopul destinat cat mai multa vreme.

Anunțuri

Ariile naturale protejate din România

Interviul din National Geographic România, acordat lui Cătălin Gruia – mai 2016:

_dsf1666lowEcologistul Florin Stoican este de părere că ariile naturale protejate din România, aflate într-un moment de răscruce, au mare nevoie de o busolă guvernamentală. Foto: Helmut Ignat

Din pagina redacției:

Din punctul de vedere al conservarii naturii, România continua sa fie un stat al formelor fara fond, care are o natura binecuvântata, dar nu si bani sau vreo urgenta sa o protejeze. „Am ramas singura tara europeana în care guvernul nu-si asuma responsabilitatea directa a administrarii patrimoniului natural de interes national“ – spune ecologistul Florin Stoican in interviul din acest numar.
Inca suntem o arca a biodiversitatii europene, dar, daca lucrurile continua pe aceeasi panta de dezinteres pentru protectia naturii, curând vom intra în rândul tarilor civilizate in care au inceput sa existe bugete mari pentru parcuri abia dupa ce au cam ramas fara salbaticie…
Întâmplarea face ca anul acesta, la un secol dupa Congresul american, si Guvernul României sa rediscute oportunitatea înfiintarii unei Agentii Nationale pentru Arii Naturale Protejate (ANANP).
Cu lectia lui Grosvenor învatata, trimitem capilor ierarhici ai statului român câte un exemplar din aceasta editie speciala dedicata parcurilor, cu un semn de carte la pag 28-35. Speram ca, dupa 100 de ani, istoria sa se repete. National Geographic a mai reusit miracole pentru protectia naturii si inainte; are aceasta forta de iarba a fiarelor, care deschide lacate, usi, inimi…

Sunt peste 10 ani de când Florin Stoican se bate pentru protecția naturii din România. Pe toate fronturile! A inițiat și a participat la multe proiecte de conservare a biodiversității și geodiversității, ecoturism și educație ecologică. A înființat Parcul Național Buila-Vânturarița și a lucrat apoi 5 ani la punerea bazelor administrației acestuia, a contribuit la înființarea Parcului Natural Văcărești și a altor arii protejate, conduce Asociația Kogayon, care a fost 10 ani coadministrator al Parcului Național Buila-Vânturarița și este custode, din 2015, al Rezervației Naturale Muzeul Trovanților – Costești. A fost membru al comisiei de acordare a custodiei ariilor protejate din regiunea S-V Oltenia și implicat în mai toate procesele legislative care au vizat ariile naturale protejate în ultimii ani. Toate aceste succese i-au lăsat însă un gust amar într-o țară încă a formelor fără fond, care are o natură binecuvântată, dar nu și bani, voință sau vreo mare urgență să o protejeze. În urma unei inițiative parlamentare, fostul guvern a început anul trecut procesul de elaborare a unei HG care să stabilească modul de organizare și funcționare a Agenției Naționale pentru Arii Naturale Protejate (ANANP). Procesul a fost întrerupt și reluat de către guvernul Cioloș.

În ce stadiu sunt discuțiile?

Legea înființării ANANP e pe ordinea de zi a Camerei Deputaților, după ce Senatul a aprobat-o. Ministerul Mediului a invitat persoanele interesate să se înscrie în grupul de lucru în cadrul căruia o să se elaboreze și o să se discute hotărârea de guvern prin care se va stabili modul de funcționare și organizare a noii instituții. M-am înscris și eu în acest grup, alături de alți aproape 40 care și-au manifestat interesul și așteptăm ca ministerul să ne invite la prima întâlnire de lucru.

În teorie stăm binișor: avem 13 parcuri naționale, 13 – naturale, două geoparcuri și câteva sute de rezervații și monumente ale naturii, Rezervația Biosferei Delta Dunării + siturile Natura 2000. O suprafață totală de circa 23% din cea a țării. Cum stau lucrurile în practică? De ce e nevoie de o Agenție Națională pentru Arii Naturale Protejate?

Pe hârtie stăm bine, într-adevăr, deși fără siturile Natura 2000 suprafața protejată e de doar aproape 8%, în condițiile în care România dispune de cel mai bogat, divers și valoros patrimoniu natural dintre țările Europei. E păcat că zone precum Făgăraș, Țarcu, Ciucaș au rămas numai situri Natura 2000, deși au existat proiecte și propuneri de înființare a unor parcuri naționale.

Realitatea este însă diferită: 8 arii protejate mari care necesită structuri de administrare nu au un administrator și 61% dintre celelalte nu au un custode. Asta după 7 sesiuni succesive de atribuire în administrare/custodie (un fel de licitații organizate de către autoritatea responsabilă). Mai mult, numai în ultimul an 74 de convenții de custodie au fost reziliate, ceea ce arată că sistemul are o problemă.

Administrarea este făcută pe baza unor planuri de management realizate în urma studiilor și a consultărilor și aprobate de către autorități, iar la ora actuală, după 15 ani de la crearea rețelei de arii naturale protejate așa cum o știm acum, numai 35 de arii protejate, adică 6%, au un plan de management aprobat.

Și chiar dacă acestea ar exista, ar rămâne niște simple hârtii, atât timp cât nu există resursele necesare aplicării lor. Or, asta nu se poate face prin voluntariat și delegare de atribuții și cu bani proveniți din proiecte care azi sunt și mâine poate nu.

Este nevoie de ANANP pentru a asigura o administrare durabilă pe termen lung, o viziune coerentă, criterii de evaluare a managementului, monitorizarea sistemului și resursele necesare gestionării eficiente a patrimoniului natural.

S-a mai vorbit de ANANP în 2008… Și totuși s-a ajuns la actualul sistem de administrare prin încredințare terților.

S-a mai discutat despre înființarea ANANP în 2008, când situația ariilor protejate nu era cu mult diferită față de acum. Sistemul actual e un rezultat al lipsei de voință politică și al importanței scăzute dată conservării naturii de către cei care decid. Statul a preferat să găsească pe alții care să-i facă treaba, aceștia trebuind să scoată de unde pot oameni, bani și alte resurse, pe care să le pună în slujba conservării patrimoniului natural național. O vreme s-a crezut că soluția aceasta e viabilă, până când și-a dovedit limitările evidente.

Cu ce probleme se confruntă ariile naturale protejate din România și cei care încearcă să le administreze?

Ariile protejate se confruntă cu multe probleme, toate fiind cauza creșterii presiunii antropice asupra refugiilor de viață sălbatică. Fără a fi o listă completă, cele mai mari amenințări sunt constituite de construcții și investiții de toate felurile (drumuri, microhidrocentrale, cariere, pârtii de schi, instalații de transport pe cablu, stațiuni, construcții diverse etc.); de exploatări forestiere (deopotrivă legale și ilegale); de vânătoarea și pescuitul necontrolate; de braconajul, pășunatul intensiv, activitățile de culegere, colectare necontrolată a fructelor de pădure, ciupercilor, plantelor medicinale, fosilelor, rocilor și mineralelor, speleotemelor; precum și de turismul necontrolat. Toate acestea duc la distrugerea unor ecosisteme, la perturbarea și fragmentarea habitatelor, la lipsa de liniște pentru faună, la distrugeri și degradări ale mediului.

Problemele cele mai mari ale administratorilor sunt legate de: incoerența și bâlbâiala legislativă, măsuri contrare din partea altor sectoare – în special cele investiționale în infrastructură, păduri și agricultură –, ineficiența autorităților și lipsa sprijinului acestora, lipsa de resurse umane și financiare.

De ce procesul efectiv de administrare în sistemul actual e unul reactiv?

Fiindcă presiunile sunt în continuă creștere, în timp ce resursele alocate sunt extrem de puține și mai ales nesigure. Nu poți face administrare eficientă bazându-te exclusiv pe voluntariat sau cu oameni puțini, neechipați, slab motivați, insuficient pregătiți.

Cât e, aproximativ, bugetul unui parc național din România? Cum stau lucrurile în lumea civilizată?

Oscilează între 100 și 200 de mii de euro/an, care sunt alocați însă în funcție de posibilitățile și disponibilitatea administratorului, cu o medie de 14 angajați/administrație. Față de lumea civilizată (includem aici și țările africane care investesc mult mai mult în conservare decât o facem noi), suntem tare departe. Spre exemplu, un parc național din Marea Britanie are buget anual alocat ferm de către stat de peste 5 milioane de euro și o administrație formată din peste 300 de angajați. în condițiile în care vârful biodiversității lor este reprezentat de către vulpi, arici și veverițe, pe când noi, inclusiv autoritățile și politicienii, ne mândrim cu aproape jumătate din populația Europei de carnivore mari.

Cum ar putea câștiga bani statul român investind în conservarea naturii?

Câștigurile pot fi foarte mari, însă sunt indirecte. Cine crede că se poate obține profit direct din administrarea unei arii naturale protejate greșește și transformă activitatea de conservare într-una economică sortită din start eșecului. Beneficiile indirecte însă sunt mari și diverse, pe de o parte pentru comunitățile locale, pe de alta – pentru vizitatorii zonelor protejate. Putem vorbi aici de activități ecoturistice în interiorul și mai ales în afara ariilor naturale protejate, de la servicii de cazare, transport și masă până la servicii specifice de interpretare și cunoaștere a naturii, ghidaj, închiriere de echipamente și altele, dar și de utilizarea durabilă și eficientă a resurselor naturale disponibile, de la fructe de pădure și lemn, până la produse tradiționale și resurse de apă. Iar acestea sunt doar surse de venit, fiindcă, poate, mult mai importante – deși greu cuantificabile – sunt conservarea habitatelor și a speciilor, păstrarea nealterată a peisajelor, potențialul de recreere, cunoaștere și educație, sechestrarea de carbon, emisiile de oxigen și altele.

Totul trebuie gândit la scară regională, nu restrâns la teritoriul ariilor naturale protejate. Granițele acestora sunt niște convenții ale oamenilor, ursul și lupul nu prea țin cont de limitele administrative, juridice și politice ale momentului. La fel și beneficiile. Ariile naturale protejate trebuie să fie privite ca niște poli ai dezvoltării regionale. Dacă ele sunt conservate, asigură pilonul principal al dezvoltării regiunilor. Nu administrația parcului trebuie să obțină profit, nu trebuie să li se taie capul dacă nu obțin profit economic direct. Bugetul trebuie însă să-i fie asigurat ca o normalitate de către stat, în condițiile în care cheltuielile sunt regăsite multiplicat, înzecit și însutit, în beneficiile economice aduse zonei de existența acolo a ariei protejate. Dar pentru asta trebuie viziune, voință și resurse.

Am cunoscut așa ceva în Germania, unde cei peste 80 de parteneri la administrarea unui parc natural vedeau ca pe o normalitate învestirea a 5 milioane de euro în administrarea acestuia, care, privită individual, este o instituție cu balanță bugetară negativă, atât timp cât veniturile indirecte pentru comunitățile locale erau de peste 50 de milioane de euro anual, reprezentate de tot ceea ce înseamnă bani cheltuiți în zonă – de către cei care veneau pentru a vizita parcul – cu transportul, cazarea, masa, suveniruri, echipamente, evenimente și altele, bani care nu intrau în conturile administrației, ci în cele ale sutelor de firme și antreprenori mari și mici din regiune. Din perspectiva financiară, dacă distrugi parcul, e ca și cum ai omorî găina cu ouă de aur.

Din 1989 încoace, în mod aproape tradițional, la ministerul mediului nu a existat un ministru „marcant“, cu o echipă puternică în spate care să se bată pentru natură. Prioritățile tuturor guvernelor, și ale societății românești, au fost mereu altele. De ce e acum un moment propice?

Ministerul Mediului, sub multele lui denumiri și conduceri, a fost unul voit slab, poate cel mai slab dintre ministere, care nu prea a contat în fața celorlalte priorități și interese. Niciodată nu a existat o echipă care să se bată cu toate mijloacele posibile pentru nevoile reale ale naturii, ci s-a mers permanent în nota generală a compromisului, pornindu-se din start cu handicapul defetist al celui care nu încearcă mai mult fiindcă oricum nu i se va da/aproba de către cei care au pâinea și cuțitul: finanțele, justiția, administrația, agricultura, industria, transporturile etc. Politica asta a compromisului a fost adoptată nu numai de către autorități, dar și de către reprezentanții societății civile care dau tonul, având ca rezultate unele victorii de etapă și succese punctuale, din când în când, dar per ansamblu situația mergând înspre rău, cu efecte vizibile la nivelul pădurilor, râurilor, biodiversității și geodiversității, a căror stare de conservare este în declin, în fața creșterii constante a presiunilor de toate felurile.

Marea șansă a acestui moment este că actualul guvern nu are presiune și control politic și ar putea acționa în sensul fundamentării unei variante ideale a ANANP, care să nu țină cont decât de problemele și nevoile reale ale patrimoniului natural național. Nu ar trebui să conteze că nu există linie bugetară. Lipsa fondurilor e o falsă sperietoare, în contextul în care vorbim de aproape un sfert din teritoriul țării, mai exact sfertul cel mai valoros din punct de vedere al patrimoniului natural național, a cărui pierdere sau degradare are consecințe catastrofale asupra viitorului nostru, inclusiv din perspectiva bugetară. Dacă s-ar aborda această variantă, sunt convins că autoritățile ar primi sprijinul larg al societății civile, care ar crea suficientă presiune asupra factorilor decizionali de acum, dar și din viitor, după terminarea acestui scurt mandat, încât aceștia să aprobe o variantă optimă pentru natură, mai ales în contextul în care opinia publică este foarte sensibilă în ultima vreme la temele de mediu. Acum nu vorbim de voință politică, ci de voința aparatului administrativ condus de tehnocrați – care sper să existe –, putând duce la rezolvarea pe termen lung a situației grave, triste și rușinoase în care se află țara europeană cu cea mai valoroasă biodiversitate.

Asociaţia Kogayon şi Parcul Naţional Buila-Vânturariţa

Un articol scris în 2013:

Se întâmplă să se împlinească 10 ani de la înființarea Asociației Kogayon. Pentru mine această perioadă a reprezentat în primul rând una în care am cunoscut oameni minunați de care mă leagă lucruri care au dus la formarea multor prietenii frumoase. Toți ne-am pus la comun timpul, energia, cunoștințele, experiența și banii pentru a face ceva în folosul naturii și al oamenilor.

A fost o perioadă frumoasă dar și o școală, am învățat de la zero ce este, cum se face și cum funcționează o organizație și o arie naturală protejată, cum se scrie și se duce la bun sfârșit un proiect și multe altele legate de acestea.

Perioada a fost plină de activități și proiecte realizate de sute de voluntari în folosul naturii, comunităților locale  și vizitatorilor , în special în zona pentru care asociația s-a înființat și cu care practic s-a identificat, cea a Parcului Național Buila-Vânturarița.

Am fost și suntem o organizație mică, bazată exclusiv pe aportul voluntarilor, fără personal angajat, dintr-o localitate rurală a țării, care însă și-a pus o amprentă puternică pe plan local, prin promovarea și dezvoltarea unei zone ecoturistice puțin cunoscute, cea a Olteniei de sub munte.

Totul a început prin constituirea legală a Asociației, în 2003; eram un grup de prieteni având ca pasiune comună mersul pe munte. Am pornit de la ideea că dacă tot ieşim în munte, de ce să nu și facem ceva pentru acesta?

Cel mai apropiat era Masivul Buila-Vânturarița, zonă cu o geo-biodiversitate fantastică, concentrată pe un areal restrâns, dar unde se vedeau din ce în ce mai urât urmele exploatărilor forestiere, invaziei turistice și altor activități umane cu urme de neșters. Cei mai mulți dintre cei cu care am pornit la drum erau de prin zonă sau iubitori ai zonei, mulți cu studii și preocupări în domeniul științelor naturii, astfel că unul dintre scopurile inițiale ale Asociației a fost acela de a conferi statut de protecție acestei zone.

În 2004, ca urmare a întocmirii studiului de fundamentare științifică și a realizării demersurilor legale, acest obiectiv a fost atins, prin înființarea Parcului Național Buila-Vânturarița, la ora aceea al 12-lea din țară, rămas și până astăzi cel mai mic dintre acestea, singurul în a cărui administrare este implicată și o organizaţie neguvernamentală.

Datorită condițiilor de atunci, atât în ceea ce privește asociația noastră proaspăt înființată, cât și în privinţa situației naționale în domeniul administrării ariilor naturale protejate, nu am putut administra parcul național așa cum ne-am fi dorit, însă am reușit să ne implicăm direct prin încheierea unui parteneriat cu administratorul desemnat, Regia Națională a Pădurilor Romsilva, parteneriat care, deși dificil și văzut cu reticență atât de către administrator cât și de către societatea civilă implicată în domeniul conservării biodiversității, s-a dovedit în timp a fi benefic parcului național.

Ne-am implicat direct în administrare din 2006, prin reprezentarea în cadrul consiliului științific și consiliului consultativ al parcului și prin participarea și câștigarea concursurilor organizate de administrator pentru ocuparea unor posturi (biolog, specialist IT, responsabil relația cu comunitățile locale, educație ecologică și turism, ranger) în cadrul Administrației parcului, aducându-ne astfel aportul la punerea bazelor acestei instituții.

Dar implicarea cu cele mai vizibile rezultate a fost munca efectivă de pe cărările și coclaurile parcului și satelor din preajmă.

Am preluat prin proiectele și activitățile noastre o parte din obligațiile administratorului, cum ar fi amenajarea și întreținerea infrastructurii turistice, educația ecologică, informarea, conștientizarea și promovarea, coordonarea cercetării științifice, colaborarea cu comunitățile locale.

În plus față de arealul parcului național Asociația s-a implicat în diverse proiecte și acțiuni vizând dezvoltarea durabilă a regiunii, prin dezvoltarea ecoturismului (zona Olteniei de sub munte a primit recunoașterea ca destinație ecoturistică europeană de excelență, și ca urmare a implicării noastre), managementul ariilor naturale protejate (Asociația este și custodele Rezervației Naturale Muzeul Trovanților Costești, începând din 2006), educația ecologică, consultarea, informarea și conștientizarea localnicilor, promovare și informare.

Am avut și proiecte cu arie mai mare de acoperire, la scară națională și chiar internațională, cum ar fi campania care a dus la respingerea modificărilor legislative care ar fi permis vânătoarea în parcurile naționale, sau proiectul de conferințe/ dezbateri organizat împreună cu Centrul Ceh din București și colaborări cu parcuri și organizații din alte ţări.

Toate acestea s-au putut realiza prin peste 20 de proiecte, cu o valoare totală de peste 300 mii de euro, la care au participat sute de voluntari, și care au avut ca beneficiari mii de localnici și vizitatorii ai zonei.

Din proiecte s-a creat practic de la zero o infrastructură turistică a parcului, cu extensie în localitățile din jur, cuprinzând:

– Rețea de trasee turistice marcate și semnalizate (19 trasee cu extensie și în afara limitelor parcului și o lungime totală de cca. 250 km).

– 3 trasee tematice amenajate: Poveștile pădurii în PNBV (traseu tematic premiat și ales printre cele mai frumoase 7 poteci tematice din țară), Ranger Junior al PNBV (traseu tematic educativ, destinat în special copiilor) și Porțile PNBV: natură și spiritualitate (traseu tematic de cunoaștere a naturii și istoriei locurilor).

– Infrastructură de cazare formată din două refugii reconstruite în zona de creastă, două adăposturi amenajate, mai multe spații de campare amenajate, o cabană reparată.

– Infrastructură de informare pentru vizitatorii parcului și a împrejurimilor, formată dintr-un punct de informare turistică amenajat în Horezu și peste 100 panouri informative amplasate la intrările în parc, cabane, schituri și mânăstiri, spații de campare, obiective turistice din parc și din localitățile din zonă.

Programul educativ Ranger Junior al Parcului Național Buila-Vânturarița a fost unul în care ne-am implicat cu toată dăruirea și pasiunea, fiindcă în zecile de activități la care au participat mii de copii, am învățat și noi o mulțime de lucruri de la ei. Mergând cu ei prin pădurile și pajiștile parcului am descoperit împreună cu ajutorul determinatoarelor o mulțime de flori, fluturi și păsări, am găsit fosile, am numărat urme de animale și am aflat în serile senine, în jurul focului de tabără, despre legendele și povești locale. Am format copii care ne-au devenit ajutoare în taberele organizate pentru colegii lor mai mici, am realizat prezentări și filme ce-au fost prezentate în toate școlile din zonă, am organizat ateliere de creație, expoziții cu fotografiile și creațiile copiilor, am identificat și realizat împreună modalități de promovare, am pus umărul alături de ei la întreținerea parcului, am reînvățat de la ei joaca în natură și optimismul în orice situație.

Am văzut rezultatele directe al educației celor mari prin cei mici prin schimbarea atitudinii unor părinți și atragerea și implicarea altora. Am trăit împreună emoția depunerii jurământului de ranger junior și ne-am bucurat găsindu-i apoi purtând cu mândrie insigna, pălăria și tricoul de ranger junior, înțelegând împreună că viitorul parcului e doar în mâinile noastre, localnici și vizitatori.

Transformarea unei zone puțin cunoscute într-un parc național, care chiar fiind cel mai mic este considerat destinație ecoturistică importantă, a presupus și o importantă muncă de documentare, realizare, editare și publicare de materiale informative de toate felurile: pagini web, hărți și ghiduri turistice, broșuri, manuale educative, pliante, albume foto și postere distribuite gratuit localnicilor și vizitatorilor zonei, toate fiind lucruri cu care ne mândrim și care au dus la cunoașterea și lauda zonei dar și a Asociației.

Realizările noastre au primit și recunoaștere prin câștigarea unor premii pentru cele mai bune proiecte de mediu ale anului în cadrul Galei Societății Civile pentru înființarea Parcului Național Buila-Vânturarița (2004) și campania împotriva vânătorii în parcurile naționale (2008), cel din urmă primind încă un premiu I la o altă categorie (eficiență), marele premiu al galei și premiul pentru implicare civică.

Mai presus de acestea, pe lângă frustrarea de nu fi putut face tot ce-am fi dorit din cauza cadrului legislativ greoi și uneori potrivnic naturii, susținerii slabe din partea instituțiilor statului dar și a societății civile și a lipsei de resurse, rămâne însă satisfacția de a ne putea plimba prin păduri care fără înființarea parcului ar fi fost tăiate, de a ne putea bucura si admira pajiști alpine și râuri care ar fi fost afectate iremediabil de fel de fel de investiții, de a mai avea posibilitatea să întâlnim în sălbăticie capre negre și urși.

Acum zona oferă tuturor posibilitatea vizitării în condiții civilizate, vizitatorii descoperind și cunoscând natura, iar localnicii având posibilitatea dezvoltării și altor activități economice nedistructive, bazate pe valorile naturale și ducând la conservarea acestora, dar și la dezvoltarea zonei.

Toate astea au fost făcute de niște oameni minunați, dezinteresat, pentru oameni și pentru natură, planurile de viitor rămânând la fel de optimiste și de ambițioase.

PS. Implicarea noastră în conservarea geo-biodiversităţii este una punctuala, cu efecte la scară locală, având şi câteva iniţiative la scară naţională, însă pentru a aborda problemele cu care natura se confruntă în România, este nevoie de o voce puternică, una care să fie auzită şi luată în seamă de opinia publică, mass-media şi factorii decizionali.

Relele care se întâmplă în natură sunt şi din vina noastră, fiindcă nu reuşim să luăm atitudine, lăsându-i pe cei ce au puterea în mână să facă ceea ce cred cu ea, adică să-şi urmeze interesele, chiar dacă acestea sunt atentate la adresa naturii. Sper ca această Alianţă, ACB, să devină una puternică, de luat în seamă, care să conteze în luarea deciziilor cu impact asupra Naturii.