Poveștile Pădurii în Parcul Naţional Buila-Vânturariţa – ediţia 2016

p4_90x60_diversitate_arbori2Din prietenia voluntarilor Asociaţiei Kogayon cu cei ai DocProcess, cel mai frumos traseu tematic al Parcului Naţional Buila-Vânturariţa a renăscut și s-a extins, ajungând la 27 puncte de informare dedicate pădurii, locuitorilor ei și rolurilor complexe ale acesteia. Traseul începe din satul Pietreni (comuna Costeşti, judeţul Vâlcea), la intrarea în parcul naţional de pe Valea Morii. Are o lungime totală de aproape 7 km, cu o diferenţă de nivel de 300 m, şi poate fi parcurs în circuit în 3-4 ore. Se urcă pe drumul forestier de pe Valea Morii, până în Poiana Scărişoara (marcaj triunghi roşu), de unde se poate merge 20 minute pe o ramificaţie către Schitul Pătrunsa (marcaj punct galben). Coborârea se face pe o potecă de pe limita parcului (marcaj pătrat roşu). O să încerc o istorisire a acestor poveşti, una câte una, despre pădurile şi vieţuitoarele parcului, despre apele, fosilele şi locurile lui, cu animalele, copacii, florile, ciupercile şi gâzele care vieţuiesc în el, poveşti pe care mi-aş dori să le afle și repovestească mulţi iubitori ai naturii, atât virtual, dar mai ales parcurgând traseul. Este acum ca niciodată, că de n-ar fi, nici nu s-ar mai povesti.

Grafica panourilor este rodul talentului muncii și muncii Iuliei Olariu.

Bun venit în Parcul Naţional Buila-Vânturariţa!p1_70x50_bun_venit

Prima poveste: Povestea apei.
Apa a fost și este esenţa vieţii satelor de sub munte, fiindcă din munte se captează apa potabilă, iar râurile au fost utilizate pentru a pune în mișcare morile, pivele și joagărele.
Calcarul, deși la prima vedere este o rocă foarte dură, are o permeabilitate ridicată, care face ca zonele carstice să fie adevărate rezervoare pentru resursele de apă. În același timp apa modelează relieful carstic, în special prin dizolvarea carbonatului de calciu, atât la suprafaţă cât şi în subteran, cu rezultate spectaculoase: chei, doline, lapiezuri, peşteri şi avene.
Pădurea are un rol extrem de important, asigurand calitatea şi stabilitatea întregului sistem, contribuind la filtrare, la atenuarea viiturilor, la prevenirea eroziunii şi destabilizării versanţilor.
Acolo unde pădurile sunt sănătoase şi viguroase, resursele de apă care susţin viaţa vieţuitoarelor şi deci şi a oamenilor, vor fi suficiente şi de bună calitate.
P2_80x60_carst_apa.jpg

img_4300

Povestea a 2-a: Povestea habitatelor forestiere marginale

Este o poveste sensibilă la noi. Asta pentru că fiind la intersecţia unor domenii de reglementare și administrare, sunt supuse unor prevederi contrare și tratate superficial de către domeniile la marginea cărora se află. Ele au o sensibilitate la perturbările antropice, desi reprezintă refugiul a numeroase specii, fiind adevărate concentraţii de biodiversitate.
Importanţa cursurilor de apă pentru biodiversitate este uriaşă, atât pentru că zonele umede reprezintă unele dintre cele mai bogate ecosisteme ca varietate de specii, cât și pentru că au un grad ridicat de vulnerabilitate.
Habitatele și speciile din lungul râurilor se numesc ripariene. Pădurile din lungul și din apropierea râurilor protejază malurile, reţin apa din precipitaţii, scad viteza de curgere şi previn astfel inundaţiile şi viiturile. Pentru păstrarea acestor roluri, cursurile de apă trebuiesc menţinute cât mai aproape de starea lor naturală, orice modificare antropică a acestor sisteme fragile ducând la dezechilibre cu urmări grave nu numai pentru biodiversitate, dar şi pentru oameni.
Aninişurile de pe râurile de deal și munte, atât pădurile galerii de anin negru (Alnus glutinosa), cât și cele de anin alb (Alnus incana) sunt considerate păduri periclitate antropic. Aici, pe lângă anini mai găsim și alte specii arboricole precum plopul negru (Populus nigra), dar mai ales o vegetaţie luxuriantă cu numeroase specii arbustive, ferigi, mușchi și plante superioare, precum şi specii faunistice specifice precum codobatura albă (Motacilla alba), codobatura de munte (Motacilla cinerea), mierla de pârâu (Cinclus cinclus).
p3_80x60_aninis

img_4297

Povestea a 3-a: Diversitatea speciilor arboricole forestiere

Pădurile naturale primare sunt caracterizate în primul rând prin diversitate. Diversitate de specii arboricole, diversitate de vârste ale arborilor, diversitate a altor specii de flora și fauna.
Speciile de arbori pot fi deosebite unele de altele prin mai multe elemente: forma coroanei, culoarea şi rugozitatea scoarţei, frunze şi fructe, lemn, dimensiuni etc..
Vă prezentăm 7 dintre speciile arboricole din parc, dintre care 5 sunt dintre cele mai des întâlnite (fagul, carpenul paltinul, molidul şi mesteacănul), în timp ce două sunt mai rare și protejate (tisa și zada sau laricele). I-am desenat pe toţi 7 pentru a vă familiariza cu aspectul general, am scris câteva caracteristici generale ale fiecăruia, puteţi să atingeţi scoarţa fiecăruia fiindcă am pus câte o bucată de trunchi în dreptul lor (mai puţin la tisă și zadă care au fost înlocuite cu plop și anine) şi puteţi vedea şi frunzele după ce sculptăm altele în locul celor care au fost luate de cineva ca trofeu.p4_90x60_diversitate_arbori

img_4291
 
Povestea a 4-a: Geologia
Povestea unui munte începe cu istoria lui geologică. În cazul Buila-Vânturariţa două procese geologice au fost esenţiale: acumularea prin bioconstrucţie a scheletelor de alge, corali şi alte organisme marine jurasice şi mişcările tectonice care le-au adus şi transformat acolo şi cum sunt acum. Milioanelor de ani în care sedimentele s-au depus și consolidat, alături de mişcările care au dus la ridicarea, încălecarea, falierea şi fracturarea lor succesivă li s-au adăugat mult mai târziu procesele geomorfologice care au modelat muntele așa cum îl vedem acum.
Substratul geologic a influenţat modelarea reliefului, formarea și tipologia solurilor, distribuţia și evoluţie vegetaţiei, şi deci şi tipurile de păduri, care la rândul lor sunt legate de fauna pe care acum o găsim în parc.
E nevoie de
milioane de ani pentru ca muntele să se înalţe,
mii de ani pentru ca apele să-l sculpteze,
sute de ani pentru ca pădurile să-l împodobească,
zeci de ani pentru ca animalele să se simtă acasă și
doar o clipă pentru ca tu să apreciezi toate acestea.
p5_100x90_geologie
Povestea a 5-a: Grohotişurile
Printre cele mai sensibile ecosisteme sunt acelea din zonele stâncăriilor şi grohotişurilor. În Parcul Naţional Buila-Vânturariţa predomină covârșitor cele calcaroase, care sunt asociate în diferite proporţii şi cu cele forestiere, care joacă un rol foarte important în protecţia și stabilitatea lor. Aici întâlnim numeroase specii arboricole, arbustive, muşchi şi ferigi, dar şi frumoasele orhidee. Până în prezent în parc au fost identificate 29 specii dintre cele 58 semnalate în România.
p6_80x60_vegetatie_grohotis

img_4283

Povestea a 6-a: Evoluţia pădurii

Este povestea despre etapele din viaţa unei păduri, de la sămânţă la pădurile seculare. Într-o pădure naturală găsim diferite generaţii de arbori pe aceeaşi suprafaţă în care coexistă puieţi de numai câţiva ani cu arbori care şi-au depăşit limitele fizologice. Aici orice loc gol lăsat de un arbore bătrân doborât de vânt, reprezintă o oportunitate pentru generaţiile tinere. Simplificat, evoluţia unei păduri se împarte în etapa speciilor ierboase, arbustive şi a celor pioniere, apoi pădurea trece ca şi omul prin tinereţe, maturitate şi bătrâneţe, după care vine schimbul de generaţii şi ciclul se reia.
p7_100x50_evolutie_padure

img_3905

Povestea a 7-a: Amenajamentele silvice

De ceva vreme toată lumea se pricepe și la păduri, mai exact la jaful pădurilor, care a devenit subiect comun dezbătut pe toate canalele și în toate mediile. Însă cele mai multe opinii se vede de la o poștă că sunt lipsite de o cunoaștere minimă a sectorului silvic-forestier iar educaţia în domeniu în rândul publicului larg lipsește aproape complet. Mai trist este că cei din sector, de la autorităţi la proprietarii de păduri și de la administratorii silvici la cei din industria lemnului, dar nici ONGurile implicate în problematica pădurilor, nu fac mare lucru să ridice nivelul de informare și înţelegere al publicului larg, asta deși sunt direct afectaţi.
România este ţara poate cu cel mai reglementat și controlat sistem silvic-forestier, cu cele mai multe instituţii cu atribuţii în domeniu, dar în același timp, paradoxal și cu cele mai multe probleme.
Dar cum se administrează pădurile la noi? Proprietarii, fie că este vorba de stat sau privaţi, sunt obligaţi să-și administreze pădurea prin ocoale silvice (acestea sunt câteva sute, fie de stat, în subordinea R.N.P. Romsilva, fie private). Ocoalele silvice asigură paza și serviciile silvice (lucrări de plantare, întreţinere şi îngrijire, punere în valoare = marcare pentru tăiere etc.). Toate lucrările silvice dintr-o unitate silvică de producţie sunt reglementate prin norme tehnice şi planificate prin amenajamante silvice întocmite la fiecare 10 ani de către firme specializate atestate, sunt supuse procedurii de evaluare a impactului de mediu şi deci şi dezbaterii publice, după care sunt analizate de către o comisie de specialitate a Ministerului Mediului, care apoi le aprobă prin Ordin al ministerului. Practic pădurea este împărţită în parcele şi subparcele (limitele sunt vizibile în teren prin linii roşii verticale şi orizonatele) în care nu se pot face alte lucrări (principale, secundare, conservare, igienă, îngrijire şi întreţinere) decât cele aprobate decenal prin amenajamante.
Pentru a înţelege noţiuni de bază despre administrarea pădurilor cu funcţii de producţie din parc, am amplasat două panouri informative, unul referitor la amenajamente şi unul la lucrările silvice.
p8_80x50_amenajare_paduri

img_4274

Povestea a 8-a: Lucrările silvice in parcurile naţionale
p9_80x60_lucrari_sivice
img_4273
Povestea a 9-a: Zonarea internă a parcurilor naţionale
Povestea legislativă este probabil cea mai tristă dintre poveștile pădurilor parcului. Pentru că legile se schimbă des, nu întotdeauna în bine și nici nu are un final prea fericit. În România se pot face exploatări forestiere legale în anumite zone ale parcurilor naţionale, mai precis în zonele tampon.
Parcul Naţional Buila-Vânturariţa are o zonare internă concentrică, restricţiile de tăiere scăzând de la centru spre margine. Astfel că în zonele de protecţie strictă și integrală din zona centrală (46,3% din parc) nu sunt permise niciun fel de exploatări forestiere, în parte din zona tampon (38,5% din parc) sunt permise numai lucrări de conservare (maxim 10% din volumul de lemn pe deceniu), iar în restul din zonei tampon (14,6% din parc) și în zona de dezvoltare durabilă (0,6% din parc) sunt permise lucrările care sunt conforme cu amenajamentele silvice în vigoare (aprobate prin ordin al Ministerului Mediului), cu avizul și sub supravegherea Administraţiei parcului.
Panoul de faţă prezintă zonarea internă a parcului și enumerarea lucrărilor de exploatare forestieră permise/interzise în fiecare dintre aceste zone
p10a_70x50_zonare_interna
p10b_70x50_lucrari_parc
Povestea a 10-a: Diferenţele dintre pădurile naturale şi cele artificiale
Continuăm poveştile pădurii cu o comparaţie între pădurile naturale, atât cele primare (virgine), cât şi cele secundare provenite din regenerare naturală şi pădurile plantate.
În pădurile primare ciclurile şi mecanismele naturale sunt cele care controlează evoluţia pădurii, în cele secundare provenite din regenerare naturală omul intervine pe criterii economice dar copiind pe cât posibil ciclurile naturale, în timp ce în cele plantate criteriul economic este cel care primează. Cu cât intervenţia omului este mai intensă, cu atât creşte şi sesibilitatea pădurii la dăunători şi calamităţi naturale. În acelaşi timp scade şi biodiversitatea, ajungându-se până la acele plantaţii numite deşerturi verzi, unde biodiversitatea este foarte scăzută.
De aceea avem nevoie de parcuri naţionale și păstrarea intactă a pădurilor primare, tocmai pentru că acestea sunt sanctuare ale biodiversităţii.
p11_90x60_diferente_paduri

img_4268

Povestea a 11-a: Legenda Mumei pădurii
Legendele pădurii sunt multe şi diverse. Eliza Dornescu a cules şi povestit una dintre ele, cea a Mumei pădurii:
p12_90x60_legenda

img_4242

Povestea a 12-a: Urmele vieţuitoarelor pădurii
Dacă te uiţi atent prin pădure o să vezi la tot pasul urme ale vieţuirii animalelor acesteia. Peste tot se pot vedea urme ale trecerii, hrănirii sau altor obiceiuri ale animalelor, de la foarte evidentele râmături ale mistreţilor, la mai discretele urme lăsate de cerbii careși freacă de crengi coarnele, sau zgârieturile scoarţei cu care urșii își marchează teritoriul, de la culcușurile căprioarelor din frunziş, până la alunele găurite diferit de veveriţă, ciocănitoare sau pârş. Asta dacă mai şi observi lucrurile din jurul tău, nu doar mergi dintr-un loc în altul.
p13_90x60_urme_vietuitoare
dsc_2435
Povestea a 13-a: Poiana Scărişoara
În Parcul Naţional Buila-Vânturariţa există câteva poieni între habitatele forestiere, deosebit de pitoreşti dar şi importante pentru conservare prin diversitatea floristică şi faunistică a fâneţelor: Scărişoara, Bulz, Pătrunsa şi Pahomie pe versantul sud-esti, Poiana de Piatră, Faţa Piscului, Piscul cu Brazi şi Comarnice pe cel nord-vestic.
p14_90x60_poieni
img_3961
Povestea a 14-a: Tisa
În Parcul Naţional Buila-Vânturariţa sunt câteva zone în care există arbori de tisă (Taxus baccata), printre care se remarcă rezervaţia naturală din Cheile Cheii, unde pe o suprafaţă de 2 ha există un arboret de tisă cu peste 800 exemplare.
În România, deşi în trecut era mult mai răspândită, în prezent este specie ocrotită, fiind declarată monument al naturii.
Tisa poate ajunge până la 6-15 m înălțime și 1,5-6 m diametru. Frunzele sunt de culoare verde intens, iar pe fața inferioară verzi palide, dispuse pectinat pe ramurile laterale.
Spre deosebire de celelalte conifere, tisa este o plantă dioică (există exemplare mascul şi femelă). Înflorește în martie – aprilie. Florile mascule sunt așezate în axila frunzelor anului precedent, pe fața inferioară, cu 5-9 saci polinici. Grăunciorul de polen este lipsit de saci aeriferi. Florile femele sunt grupate în conuri izolate verzi, pe axe scurte.
Sămânța este înconjurată la bază de un aril roșu, singura parte netoxică a arborelui, în formă de cupă cărnoasă. Acesta servește la diseminarea de către păsări. Toxicitatea arborelui este determinată de un alcaloid numit taxină și de un glicozid – taxacatină.
p15_80x50_tisa
img_4227
Povestea a 15-a: Lemnul mort înseamnă pădure vie
Povestea aceasta este despre lemnul mort și importanţa acestuia pentru pădure și conservarea biodiversităţii.
Ce pare la prima vedere doar un arbore mort, căzut şi putrezit, este în realitate un întreg ecosistem care adăposteşte o mulţime de vietăţi ce asigură sănătatea, stabilitatea şi vigoarea pădurii.
Nu trebuie decât să te uiţi cu atenţie în jur și o să descoperi imediat că arborii morţi înseamnă pădure vie.
p16a_40x50_lemn_mort_jos
p16b_70x50_lemn_mort_jos
Povestea a 16-a: Arborii bătrâni
La fel ca şi lemnul mort care înseamnă pădure vie, arborii bătrâni sunt extrem de importanţi pentru biodiversitate. Aceștia reprezintă adăpost în special pentru păsări și mamiferele mici (inclusiv lilieci) şi sunt un ecosistem la scară redusă pentru microorganisme, insecte, muşchi, ferigi şi ciuperci.
Diferenţele şi contradicţiile dintre conceptele conservării biodiversităţii şi cele ale silviculturii nu au ce căuta în ariile naturale protejate, unde atât lemnul mort, cât și arborii bătrâni trebuiesc priviţi ca o normalitate sănătoasă a pădurii.
p17a_40x50_lemn_mort_picioare
p17b_70x50_lemn_mort_picioare
img_3936
Povestea a 17-a: Bunătăţile pădurii
Pădurea ne oferă numeroase lucruri, nu numai lemn, printre care şi multe bunătăţi ce pot fi culese de-a lungul anului, oferite de diverse specii:
– Fructe de pădure: afine (Vaccinium myrtillus), zmeură (Rubus idaeus), mure (Rubus fruticosus), merişoare (Vaccinium vitis idaea), coarne (Cornus mas), fructe de păducel (Crataegus monogyna), măceşe (Rosa canina) cireşe (Prunus avium), fructe de soc (Sambucus nigra) alune (Corylus avellana), scoruşe (Sorbus aucuparia), etc.).
– Ciuperci care cresc pe sol – mănătarci sau hribi (Boletus edulis, B. aereos, B. luridus, B. pinicola, B. reticulatus), iuţari (Lactarius piperatus), râșcovi (Lactarius deliciosus), ghebe (Kuehneromyces mutabilis), vineciori (Russula cyanoxantha, R. vesca), etc. – sau pe trunchiurile copacilor – bureţi de fag (Pleurotus ostreatus) păstrăvi (Polyporus squamosus), creasta cocoșului (Sparassis crispa).
– Plante medicinale. Aproape toate plantele au proprietăţi terapeutice însă acestea trebuiesc colectate numai de către cunoscători și folosite cu atenţie.
p18_80x50_fructe_padure
Povestea a 18-a: Arbori pionieri
Urmează povestea despre mesteacăn, carpen, plop tremurăror şi salcie căprească, adică speciile de arbori nedreptăţite, dar care au un rol extrem de important în regenerarea pădurilor. Aceste specii sunt numite pioniere, pentru că sunt cele care apar primele într-o regenerare de pădure. Capacitatea naturală de regenerare a pădurii se datorează în mare parte acestor specii. Ele sunt cele mai puţin pretenţioase la condiţiile de sol şi climă, apar singure foarte repede, previn astfel eroziunea solului şi în acelaşi timp oferă adăpost speciilor mai pretenţioase.
Din păcate silvicultura românească le consideră un fel de buruieni, pentru că pe de o parte există specii cu lemn mai valoros dar şi pentru că la noi nu a fost interes în dezvoltarea prelucrării acestui lemn. În pădurile cu funcţie de producţie aceste specii sunt eliminate imediat ce-şi termină rolul protector pentru speciile mai interesante economic, însă în parcul naţional acestea sunt la fel de importante pentru biodiversitate ca şi celelalte.
p19_80x50
img_4265
Povestea a 19-a: Pădurile parcului
Povestea aceasta este despre diversitatea pădurilor parcului, adică despre cele care predomină: pădurile de fag și cele de amestec cu răşinoase (molid şi brad).
Diferenţele dintre molid şi brad sunt multe şi evidente dacă ne uităm cu un pic de atenţie la brazii pe care-i vedem în jur și care de cele mai multe ori sunt molizi.
p20_90x60_arbori
img_3995
Povestea a 20-a: Animalele din păduri
Povestea este despre aimalele care-și găsec adăpost în pădurile parcului. Vieţuiesc aici laolaltă urşi, lupi şi râși, capre negre, cerbi, căprioare și mistreţi, alături de numeroase specii de păsări, reptile, amfibieni și insecte.
În parcul naţional viaţa animalelor se desfășoară conform regulilor nescrise ale naturii, fără intervenţie umană. Vânătoarea este interzisă în parcurile naţionale, cee ace face din acestea refugii ale sălbăticiei și zone de liniște pentru fauna de interes cinegetic. Au încercat ei deputaţii să modifice legea în 2008, însă ne-am mobilizat și ca urmare a campaniei noastre s-a menţinut interdicţia vânătorii în cele 13 parcuri naţionale ale României.
p21_90x60_fauna
img_3998
Povestea a 21-a: Păsarile parcului
În pădurile Builei trăiesc o sumedenie de păsari, peste 100 specii, fiecare reprezentând o poveste aparte, unele cuibărind în arborii din codrii bătrâni şi întunecaţi, altele vieţuind în frunzişul crângurilor, unele preferând poienile, altele stâncile şi înălţimile crestelor, unele trăind pe lângă râuri, altele prin rarişti.
p22_80x60_pasari
img_4006
Povestea a 22-a: Beneficiile pădurilor
Omul a interacţionat şi interacţionează în permanenţă cu pădurea. Aici şi-a găsit adăpost, de aici își ia o mulţime de resurse (lemn, fructe, ciuperci, plante, piatră, carne, apă, plante medicinale etc.), aici se odihnește la umbră, aici se plimbă și relaxează și multe altele.
Cele mai multe dintre locurile în care omul trăiește acum au fost cândva păduri, doborâte pentru a face loc grădinilor, păşununilor, fâneţelor, livezilor, caselor.
Un cunoscut proverb spune “codru-i frate cu românul” şi aşa şi este. Iar noi trebuie să ne purtăm cu el exact ca un frate bun. Aşa cum am reuşit să convieţuim de veacuri, trebuie să o facem în continuare.
Cu toţii trebuie să avem grijă de pădure şi de vieţuitoarele ei, nu numai fiindcă ne oferă resurse directe, dar şi pentru că prin distrugerea lor s-ar distruge însăşi modul de viaţă al oamenilor.
p23_80x60_interactiune_padure_om

img_4319

Vă invităm să vă bucuraţi de poveştile noastre fericiţi şi bucuroşi, până la adânci bătrâneţi.
Şi-am încălecat pe-o floare albastră şi v-am spus povestea noastră.
Va urma!
p24_70x50_ramas_bun

Anunțuri

Povestea infiintarii unui Parc National

3

Scriam in 2005:

O sa incerc in cateva cuvinte sa spun o poveste cu final fericit, sa relatez cum s-a putut implini in nici un an de zile un vis al unor iubitori de natura. Este vorba de infiintarea Parcului National Buila-Vanturarita.

Cu ocazia numeroaselor ture prin Masivul Buila-Vanturarita, muntele la poalele caruia m-am nascut si am trait, impreuna cu multi prieteni iubitori ai acestui minunat colt de lume, din zona sau de aiurea, am tot discutat despre infiintarea aici a unui parc national. Discutam si noi fara a avea insa macar habar ce este acela un parc national. Totul a ramas la nivel de discutie si intentie pana in toamna anului 2003, cand m-am hotarat sa iau taurul de coarne si sa purced la transformarea visului in realitate.

Motivatia mi-am gasit-o in faptul ca atat eu cat si ceilalti care mergeau des pe cararile muntelui constatam cu durere si neputinta schimbarea inspre rau a sa. Aceasta tendinta s-a accentuat o data cu eclipsa din august 1999, cand in zona a fost un aflux foarte mare de turisti, muntele devenind brusc, peste o „noapte” de numai cateva secunde, mult mai cunoscut si apoi mai cautat de turisti.
Am inceput sa ma interesez cum se infiinteaza o Organizatie Neguvernamentala, m-am apucat fara placere dar cu ambitie sa citesc legislatia si am inceput sa vorbesc cu prietenii si sa-i atrag in proiect. N-a fost usor deloc, toti ma credeau cu capul in nori, toti spuneau ca asa ceva in Romania nu este posibil, dar eu am crezut de la bun inceput ca o sa pot face asta si am mers inainte. Ce-i drept nu credeam nici eu ca-mi voi realiza scopul atat de repede, dar asta e o alta poveste.

Mi-am atras pentru prima data increderea si ajutorul a doi buni prieteni si totodata colegi de la Facultatea de Geologie si Geofizica din Bucuresti si astfel toti trei am devenit in noiembrie 2003, prin primul proces verbal scris in viata mea, Consiliu Director. Am redactat Statutul si Actul Constitutiv apoi m-am dus la Ministerul Justitiei sa obtin o disponibilitate de numire si fiindca numele „Gaea” exista iar titulaturile cu multe cuvinte nu ne erau pe plac, in fata ghiseului am inventat numele Kogayon (Ah, cine m-o fi pus? Am dat atatea explicatii despre semnificatie, …ca si acum: ma gandeam la muntele sfant al dacilor – Kogaion si la un mic rozator fosil, un fel de pars, gasit in depozitele cretacice din Bazinul Hateg – Kogayodon). Apoi am trecut si la familie: am facut cu tata un contract decomodat prin care pune la dispozitie o camera a casei pentru sediul Asociatiei, am identificat un var care terminase ASE si l-am convins sa fie cenzor si sa se ocupe de contabilitate. Apoi am pornit cu jalba-n protap dupa avize de infiintare la Ministerul Mediului, Ministerul Turismului si Ministerul Culturii. M-am imprumutat punandu-mi gaj bicicleta (Marioara) de banii necesari constituirii patrimoniului initial si pentru celelalte cheltuieli (legalizare acte, stampila, taxe, etc. – le-am si uitat de cate dureri de cap mi-au dat), am facut o gramada de drumuri pe la Judecatorie si la 5 ianuarie 2004 ne-am gasit cu stampila, numar de inregistrare si cod fiscal. Asociatia Kogayon se nascuse, avand ca principal scop infiintarea Parcului National Buila-Vanturarita si implicarea in administrarea acestuia, laolalta cu dezvoltarea durabila a zonei.

In continuare am inceput sa scormonesc prin carti si legislatie sa aflu ce este acela un parc national si sa promovez ideea. Am atras si convins alti colegi de la Facultatea de Geologie si Geofizica si alti iubitori ai acestui munte, ajungand ca la ora actuala Asociatia sa aiba aproape 60 membri, in mare majoritate studenti sau proaspat absolventi ai unor facultati cu profil din domeniul stiintelor naturii (Geologie, Geofizica, Geografie, Biologie, Silvicultura) si nu numai, care nu platesc nici un fel de cotizatie, toti participa ca voluntari la actiuni si fiecare si-a pus resursele la bataie pentru realizarea scopului propus. Drepturile si obligatiile se rezuma doar la dragoste de natura, daruire si prietenie.

Planul initial era ca in anul 2004 sa incheiem o prima etapa a declararii zonei ca parc national, aceea a intocmirii Studiului de Fundamentare Stiintifica. Am incercat sa atrag in elaborarea acestui studiu specialisti din diverse institutii si domenii, urmand ca eu sa fac doar capitolul referitor la geologie, fiindca acesta ma privea in mod direct, mai ales ca lucram de ceva vreme la cercetarea zonei din acest punct de vedere. Usor de zis dar imposibil de facut. M-am lovit mai peste tot pe unde am icercat, invariabil, de hai sa-i zic neincrederea celor pe care voiam sa-i atrag in acest proiect. Peste tot mi se spunea ca nu am sa reusesc niciodata, ca nu se poate face asa ceva in tara asta, ca au mai incercat si altii si n-au reusit, etc. Intre timp ma pusesem la curent cu pasii ce trebuiau urmati pentru atingerea scopului propus, asa ca i-am lasat pe toti cu lamentarile, pesimismul, neincrederea si chiar reaua lor vointa si m-am apucat singur de treaba, sustinut si ajutat de prieteni. Am inceput sa strang tot ce se putea gasi referitor la zona (o buna parte era deja adunata de mult, fiindca mai lucrasem cate ceva pe aici, mai ales ca aici m-am nascut si am trait), am adunat cativa oameni in jurul meu care m-au ajutat si am inceput sa pun cap la cap materialele, reusind sa facem o documentatie bazata pe materiale bibliografice si completata cu informatii culese din teren, cat mai completa dar inca perfectibila. O alta problema de care m-am lovit a fost si aceea ca zona este foarte putin cunoscuta si cercetata si deci nu prea exista multe materiale stiintifice referitoare la ea, indiferent de ramura.

Cand m-am dus la Academia Romana, la Comisia pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii pentru informatii referitoare la demersuri, am aflat de la doamna Simona Mihailescu, secretarul stiintific al acestei comisii, ca la Ministerul Mediului se lucreaza la elaborarea unei Hotarari de Guvern referitoare la arii protejate si daca vrem sa infiintam acest parc trebuie sa ne miscam repede si sa prindem acest tren. Am mers si la Minister si a acolo am gasit sustinerea celor care lucrau la aceasta hotarare (Iurie Maxim si John Smaranda de la Directia Conservarea Diversitatii Biologice si Biosecuritate), care m-au pus la munca spunandu-mi ce trebuia facut pentru a intruni conditiile necesare introducerii acestei propuneri in HG. Am depus un studiul de fundamentare stiintifica la Academie si pe baza sa am obtinut avizul de infiintare al Parcului National Buila-Vanturarita si astfel acest parc a pornit cu trenul celorlalte spre aprobare.

Apoi am inceput sa facem hartile GIS, delimitarea, descrierea limitelor si zonarea interna a viitorului parc. Am obtinut cu chiu cu vai baza cartografica (harti topo si silvice) si cu ajutorul altor doi membri ai Asociatiei am inceput elaborarea hartii parcului. In vacanta de Paste, cand toata lumea ciocnea oua si pahare cu vin si manca miel si cozonac, eu dadeam ocol Masivului Buila-Vanturarita in 5 zile, pentru a face delimitarea si in teren, confruntand hartile silvice cu realitatea locurilor pe unde bantuisem si inainte de atatea ori, fara a fi atent la cifrele si marcajele silvice de pe copaci sau pietre. In fine s-a facut si asta si am reusit sa facem la timp descrierea limitelor, zonarea interna si o prima varianta a hartii, primind unda verde de la Minister pentru infiintarea parcului.

Avand aceste doua oficiliarizari ale proiectului, din partea Academiei si Ministerului de resort, am reluat traseele pe la autoritatile locale si judetene, aceleasi care initial ne trimisesera la plimbare. Incet, incet s-au dumirit ca nu-i gluma si inca un parc se va naste in Valcea. Unii s-au trezit in fata faptului implinit si au ridicat din umeri spunand ca oricum nu-i treaba lor si ca se va decide de catre cei superior ierarhic, cu cei mai multi am inceput o colaborare care s-a dovedit fructuoasa, dar n-au lipsit nici cei care continuau sa nu creada, incercand sa ne impiedice, inclusiv cu amenintari si intimidari.

Noi ne-am vazut de treaba si am inceput sa facem si lucruri concrete, pentru a arata oamenilor ca nu doar vorbim. Primul nostru proiect a fost realizat in Cheile Bistritei, la sfarsitul lui iulie si inceputul lui august. A fost vorba de o tabara de corturi de o saptamana, in care am incercat sa schimbam cat de cat in bine imaginea acestui loc care este din ce in ce mai asaltat si agresat. Am adunat gunoaiele din zona (peste 150 saci), am desfiintat vetrele de foc care impanzeau peste tot poienile si am lasat doar cate 2-3, amenajate cu pietre, in fiecare loc de campare, am montat indicatoare turistice la ramificatiile spre obiectivele din chei, am montat cosuri de gunoi, am impartit pliante turistilor, etc.. Au participat membri ai Asociatiei si cativa elevi de la Liceul Horezu, am muncit si ne-am bucurat de frumusetea cheilor, am stat seara la foc de tabara si am pus la cale viitorul parcului. Toti au venit pe propria cheltuiala, n-am avut decat un milion de lei (100 RON) sponsorizare, din care am cumparat materiale (cuie, ulei, ciment, etc.). Indicatoarele si cosurile din lemn au fost facute de mine, din scanduri capatate de la cativa oameni care s-au oferit sa ne ajute. Toti participantii au venit doar fiindca voiau sa faca ceva, voiau sa cunoasca zona si sa se bucure de frumusetile din zona. Desi sunt nascut acolo, imi este rusine sa spun ca nimeni din partea autoritatilor si institutiilor din zona n-a venit macar sa vada ce facem, desi anuntasem pe toata lumea. Insa ulterior am constatat ca au invatat lectia si lucrurile s-au schimbat. Totul are un inceput!

A urmat proiectul pilot „Geologia in Scoli”, desfasurat la Cabana Cheia. Lucrurile s-au desfasurat in felul urmator: cativa membri ai Asociatiei si un grup de elevi ai Liceului Horezu, au parcurs cateva trasee din Buila, iar pe parcursul zilelor petrecute aici au invatat cate ceva in plus despre muntii pe care-i vad zilnic din oras. Au aflat macar cum se numesc cateva dintre rocile pe care calca zilnic, cum s-au format acesti munti, toate insemnand cunoasterea orizontului local cu toate aspectele sale (geologie, geografie, ecologie, etc.), i-am initiat in escalada si speologie, am strans cat s-a putut din deseurile din zona si am sfarsit prin a atrage macar o parte dintre acesti tineri in a ni se alatura si la viitoarele actiuni. Finalitatea practica a acestui proiect a fost constituirea in Liceul Horezu a unui mic muzeu geologic, cuprinzand esantioane representative pentru geologia locala, prelevate de elevi, etichetate si asezate intr-o vitrina cu ocazia sarbatoririi zilelor liceului. Proiectul a avut un nesteptat success si am primit invitatii sa-l punem in practica si in alte licee si scoli din Valcea.

Intre timp, pe cand viitoarea Hotarare de Guvern trecea prin furcile caudine ale aprobarilor pe la diferite ministere si alte institutii, am continuat campania de informare cu privire la infiintarea Parcului National si implicatiile acestui lucru si am negociat in teren delimitarea si zonarea interna a viitorului parc, cu reprezentantii Directiei Silvice Valcea. Am gasit deschidere in persoana domnului ing. Sergiu Chera de la Directie, silvicultor in adevaratul sens al cuvantului, datorita caruia negocierile au fost defapt doar discutii tehnice si profesionale. Cu toate ca am avut si sustinerea APM Valcea (biolog Gheorghe Turcu de la Directia Arii Protejate), n-am avut acelasi succes si in cazul Ocolului Silvic Buila (privat, care administreaza padurile proprietate private), atat conducerea OS cat si Obstea Cheia, principalul proprietar privat ce detine proprietati in viitorul parc, refuzand prin diferite pretexte discutiile.

Tot in cadrul acestei campanii, ne-am implicat in organizarea unui Simpozion Stiintific cu tema „Istoria exploatarii calcarului in cariera de calcar Bistrita si impactul asupra mediului si societatii”. Cariera de calcar Bistrita este principalul obiectiv minier din zona, o rana in coasta muntelui, care a functionat peste 40 ani fara sa se ia in considerare problema mediului. Acum insa problema se poate pune altfel si numai faptul ca am reusit sa-i aducem impreuna pe cei afectati direct si pe cei responsabili, a constituit un pas inainte. Au fost prezenti specialisti, reprezentanti ai institutiilor responsabile, ai autoritatilor judetene si locale, societatea civila, localnici si s-au atins principalele aspecte si implicatii de tot felul ale unei asemenea exploatari. Cei afectati si-au spus doleantele, s-a vizitat cariera si s-a pus la punct un plan de actiune in vederea reducerii impactului negativ, toate in contextul infiintarii Parcului National Buila-Vanturarita in imediata apropiere.

Una peste alta, pana la urma HG a fost aprobata, chiar in ultima clipa, la ultima sedinta a fostului Guvern, in 16 noiembrie 2004, a primit nr. 2151/2004 si a fost publicata in MO nr. 38 din 12 ianuarie 2005. Astfel s-a nascut cel de-al 12-lea si cel mai mic Parc National din Romania. Ulterior a mai aparut si Parcul national Defileul Jiului.

In ziua aprobarii acestei HG, poate va amintiti ca in fata Guvernului a fost un protest Greenpeace. Ei bine si eu eram atunci membru al acestei cunoscute organizatii de mediu dar n-am putut protesta fiindca eram ocupat si eu si toti membri asociatiei cu tinutul pumnilor stransi pentru ca acei oameni din interior, sa puna o data semnatura pe acesta lege care insemna concretizarea muncii noastre, laolalta cu a multor asemeni noua din toata tara. Ironia sortii? Nu, doar soarta zic eu.

La inceput am numit acest proiect „De la un vis aproape de realitate” iar apoi „De la vis la realitate” fiindca atunci cand realizez ca s-a finalizat parca nu-mi vine sa cred, cand ma uit in urma si-mi aduc aminte prin ce-am trecut, cand calculez cu ce resurse infime am dus la indeplinire acest proiect, mi se pare si mie irealizabil sau macar nu in timp atat de scurt. Insa n-as fi reusit fara sa cred! N-as fi reusit fara sa-i fi facut si pe altii sa creada! Trebuie sa le multumesc tuturor membrilor Asociatiei si tuturor sustinatorilor si celor care ne-au ajutat in realizarea acestui proiect, pe care-i consider prieteni ai naturii, ai Masivului Buila-Vanturarita si ai mei.
Nu mai spun decata atat: Credeti si voi! Se poate!