Cariera celui mai mic parc naţional

img_2151

Când te gândeşti la un parc naţional, îţi vine în minte o oază de natură sălbatică unde pădurile, pajiştile, animalele, peşterile şi alte valori naturale sunt protejate pentru conservare şi pentru bucuria şi nevoile oamenilor. În mod normal aceste zone devin atracţii turistice, surse de venit şi mândrie pentru comunităţile locale, adevărate motoare ale dezvoltării regionale. Aşa este în multe ţări, inclusiv din zone foarte sărace ale lumii, aşa ar trebui să fie peste tot, dar nu şi la noi românii. Noi am fot binecuvântaţi cu un patrimoniu natural extraordinar, dar avem talentul şi ambiţia de a ne bate joc de el până la distrugere.

Din multe şi diferite motive, dintre care principalele sunt lipsa voinţei politice, neimplicarea statului, subfinanţarea, lipsa capacităţii de administrare şi primarea intereselor investiţionale distructive, situaţia conservării naturii la noi este departe de ceea ce ar trebui să fie. Nu avem nici măcar o instutuţie dedicată care să cordoneze acest sector pe care s-ar putea baza o importantă parte a dezvoltării noastre ca ţară. Am descris mai pe larg într-un articol total ineficientul sistem românesc de administrare a ariilor naturale protejate.

Ariile naturale protejate sunt la noi mai mult nişte nume şi statistici, ce ies în evidenţă şi-s cunoscute mai puţin prin valorile naturale, şi mai mult prin conflictele între conservare şi diverse activităţi economice. Iar administrarea lor este mai mult o luptă de subzistenţă şi supravieţuire. Foarte mulţi politicieni, funcţionari, investitori şi oameni obişnuiţi văd în ariile naturale protejate frâne şi obstacole în calea dezvoltării infrastructurii şi exploatării resurselor, din diferite motive, de la necunoaştere şi ignoranţă, până la interese directe, nereuşind să înţeleagă că acestea pot avea şi altă valoare, inclusiv una economică, pe termen mult mai lung şi în beneficiul tuturor. Şi de la mic la mare vorbesc despre parcuri şi rezervaţii ca despre bau-baul dezvoltării.

Astfel că înfiinţarea şi administrarea ariilor naturale protejate devin uneori acte de curaj şi o luptă continuă cu activităţile şi tentativele distructive.

Eu şi o mână de voluntari inimoşi din Asociaţia Kogayon, am înfiinţat cel mai mic dintre cele 13 parcuri naţionale ale ţării – Parcul Naţional Buila-Vânturariţa – şi ne-am şi înhămat la munca de administrare, chiar fără a fi administratori, pentru conservarea naturii şi pentru a oferi o alternativă de dezvltare zonei Oltenia de sub Munte, o zonă extrem de bogată în bogăţii naturale şi culturale dar foarte puţin cunoscută şi dezvoltată economic. Asta a însemnat mult pentru natură, de la câteva mii de hectare de pădure protejate la excluderea vânătorii, de la controlul activităţilor cu impact, la ferirea zonei de microhidrocentrale şi alte ctitorii măreţe. Proiectul nostru înseamnă mult şi pentru dezvoltarea zonei, de la promovare la educaţie, de la micile activităţi economice ce încep să se dezvolte, la creştrea mândriei localnicilor pentru valorile de lângă ei.

Asta am crezut, ştiut şi făcut noi pentru zona noastră şi oamenii de acasă.

Şi credem cu tărie că am făcut bine!

Dar fiindcă strategia de dezvoltare a zonei nici măcar nu există, dar să mai şi fie orientată către activităţi de dezvoltare durabilă, iar autorităţile de toate felurile, inclusiv cele de mediu, nu au nici ele mare apetit pentru conservare şi dezvoltare durabilă, deşi sunt primele care se laudă cu asta, am ajuns vrând-nevrând să fim văzuţi de unele categorii ca duşmani ai poporului. Braconierii şi hoţii de lemne sigur nu ne iubesc şi nu ne au la inimă nici cei care au plătit pentru prostiile făcute în parc sau nu şi le mai pot duce la îndeplinire. Am ajuns şi prin instanţe, unde proprietarii unor păduri ne-au dat în judecată pentru că prin restricţiile şi controlul exploatărilor forestiere au pierderi economice, ne-am ciondănit mai mereu cu silvicultorii statului care se simţeau cumva deranjaţi şi încurcaţi de noi şi „parcul nostru”.

Deşi nu am dorit asta, ne-am trezit şi în postura de a intra în conflict cu exploatarea minieră de lângă parc, de unde se extrage calcar în carieră de peste 50 ani. Dintr-o eroare, la înfiinţarea parcului (2004), limitele acestuia s-au suprapus cu cele ale perimetrului minier unde urma să se extindă exploatarea. Eroarea îmi aparţine şi mi-am asumat-o, fiindcă eu am propus limitele parcului. În acest caz ca şi la alte probleme, toată lumea e de acord că eu şi Asociaţia Kogayon am înfiinţat parcul, că la bine şi laudă angajaţii autorităţilor ne tot atrag atenţia că numai Guvernul are autoritatea de a înfiinţa parcuri. Toţi se fac că uită în acest caz că eu puteam propune şi toţi Carpaţii ca parc naţional, dar că autoritatea desemnării e într-adevăr a Guvernului, că Hotărârea de Guvern a fost aprobată inerministerial şi supusă dezbaterii publice şi deci cine ştia de perimetrul minier suprapus putea să intervină dar nu au facut-o. Eu nu am ştiut atunci de perimetrul minier, dacă aş fi ştiut sigur aş fi evitat suprapunerea şi parcul s-a înfiinţat cu eroare cu tot. Am propus limitele în afara exploatării miniere, unde este o pajişte cu lapiezuri, doline, situri fosilifere şi relief carstic, frasini seculari, pădure virgină de fag şi multe specii care justifică pe deplin protecţia.

anexa_harta_zonare_interna_cariera

După ce am comis-o şi mi-am asumat greşeala (eroarea am semnalat-o abia în 2008, când s-au început lucrările pentru extinderea carierei, oprite la constatarea suprapunerii şi deci a ilegalităţii), am încercat să văd care-i situaţia şi să caut soluţii. Ca angajat al parcului, geolog şi mebru al Consiliului Ştiinţific am avut şi obţinut acces atât la informaţia din perspectiva conservării, cât şi din cea minieră.

Am întocmit astfel în 2009 un raport oficial, cu sprijinul și aportul intreprinderii miniere, raport prezentat public în urmă cu aproape 8 ani (15 aprilie 2009), în cadrul unei întâlniri organizată de mine la Rm. Vâlcea, cu prezenţa mass-mediei locale, la care au fost invitaţi reprezentanţi ai tuturor instituţiilor interesate centrale (Ministerul Mediului, Ministerul Economiei, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale), judeţene (Consiliul Judeţean, Prefectura, Agenţia pentru Protecţia Mediului, Garda Naţională de Mediu, Direcţia Apelor Olt, Sistemul de Gospodărire a Apelor, R.N.P. Romsilva, Episcopia Râmnicului, ISU) şi locale (S.N. a Sării Salrom S.A–Sucursala Exploatarea Minieră Rm. Vâlcea, Administraţia P.N. Buila-Vânturariţa, Ocolul Silvic Romani, Primăria Costeşti, Mănăstirea Bistriţa, Mănăstirea Arnota), alături de principalii beneficiari ai calcarului din carieră (Oltchim Rm. Vâlcea şi Uzinele Sodice Govora).

Ulterior, de multe ori, raportul a fost trimis de către Administraţia P.N. Buila-Vânturariţa tuturor instituţiilor care au solicitat informaţii despre subiect.

Am actualizat raportul în mai 2016: raport_cariera_bistrita_mai_2016

Raportul conţine informaţii detaliate despre:

  • Cum s-a ajuns în situaţia aceasta
  • Demersuri efectuate pentru rezolvarea problemei
  • Cadrul legal al înfiinţării şi funcţionării Parcului Naţional Buila-Vânturariţa
  • Cadrul legal al funcţionării exploatării miniere
  • Descrierea generală a situaţiei actuale a carierei
  • Propunerea de dezvoltare a carierei
  • Proprietatea şi dreptul de servitute  al terenului pentru exploatare
  • Impactul socio-economic al dezvoltării/închiderii obiectivului
  • Potenţialul de risc
  • Impactul dezvoltării obiectivului asupra mediului
  • Concluzii
  • Recomandări

Cine are curiozitatea să se uite măcar peste concluzii, poate afla situaţia actuală reală, în care suprapunerea limietelor parcului cu perimetrul de exploatare nu numai că nu este singura problemă, dar nici măcar nu este principala.

Pe scurt, situaţia stă în felul următor:

Continuarea exploatării este imposibilă fără:

  1. Scoaterea din parc a altor 13 ha din afara perimetrului minier faţă de cele 16 ha suprapuse eronat cu acesta. Deci şi fără eroarea suprapunerii situaţia ar fi fost aceeași.
  2. Obţinerea proprietăţii terenul în care se va face extinderea. Terenurile sunt proprietate privată, ale mănăstirii Arnota (14 ha pădure în perimetru) și Primăriei Costești (2 ha islaz în perimetru și 13 ha islaz în afara lui). Mănăstirea Arnota şi Episcopia Râmnicului s-au exprimat împotriva cedării terenului*, mănăstirea de patrimoniu fiind oricum afectată de actuala exploatare. Primăria Costești este pentru cedarea terenului în condiţiile rediscutării contractului de concesiune.                                                                                                          *Într-o adresă primită în 27.02.2017, Arhiepiscopia Râmnicului a transmis un alt punct de vedere: „…obiectivul propus de extindere a exploatării miniere se poate realiza doar prin perfectarea unui schimb de terenuri cu aceeaşi categorie de folosinţă şi cu aceeaşi suprafaţă şi… cu restaurarea mănăstirii de către intreprinderea minieră în caz de producere de pagube materiale ca urmare a exploatării„. MenţiuneDezacordul faţă de extinderea exploatării pe terenul proprietate a mănăstirii a fost menţionat în rapoartele din 2009 şi 2016, ca urmare a discuţiilor avute cu reprezentanţi ai Mănăstirii şi Episcopiei. Reprezentanţii acestora au participat la prezentarea publică a raportului din aprilie 2009, pe care l-au şi primit, la fel ca şi pe cel actualizat din 2016, fără ca cineva să ridice până acum vreo obiecţie faţă de conţinutul acestuia.
  3. Schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor în care se va face extinderea din fond forestier (14 ha păduri virgine) și islaz, prin Hotărâri ale Guvernului.
  4. Modificarea limitelor parcului şi a siturilor Natura 2000 cu care acesta coincide aici, care se poate realiza numai prin Hotărâri de Guvern (pentru parc şi sit de importanţă avifaunistică) şi Ordin al Ministrului (pentru sit de importanţă comunitară). În plus, pentru schimbarea limitelor sitului Natura 2000, trebuie acceptul Comisiei Europene.
  5. Realizarea studiilor si documentaţiei de extindere conform legislaţiei miniere, care să includă şi documentaţie de refacere a mediului postînchidere şi studiu de atenuare a impactului social.
  6. Prelungirea licenței de exploatare (expiră în 2020) prin întocmirea unei documentații care să cuprindă: studiul de fezabilitate privind valorificarea resurselor minerale şi protecţia zăcământului, planul iniţial de încetare a activităţii, planul de dezvoltare a exploatării, studiul de impact asupra mediului şi bilanţul de mediu, planul de refacere a mediului, proiectul tehnic, studiul de evaluare a impactului social, planul de atenuare a impactului social.
  7. Investiţii mari pentru retehnologizarea carierei, deoarece exploatarea carierei cu minimizarea costurilor, prin unirea treptelor, a dus la compromiterea şanselor de dezvoltare, extinderea necesitând acum lucrări de amploare.

Concluzia concluziilor: Ţinând cont de situaţia carierei, a rezervelor disponibile (calcarul este resursă neregeneralbilă, care mai devreme sau mai târziu tot se termină) şi a fezabilităţii proiectului de extindere (cu toate eforturile şi investiţiile, activitatea nu ar fi una profitabilă, ci foarte riscant s-ar putea doar recupera cheltuielile), continuarea exploatării miniere nu ar face altceva decât să amâne închiderea obiectivului cu cel mult 18-23 ani, această perioadă de funcţionare fiind însă condiţionată de numeroşi factori: stabilitatea cantităţii şi calităţii rezervelor estimate (care ar putea fi limitate de ajungerea exploatării în zonele cu extindere a milonitizărilor cu conţinut ridicat de SiO2), efort mare investiţional pentru retehnologizare şi exploatare.

Efectele asupra mediului trebuiesc evaluate cât mai corect și puse în balanţă cu beneficiile economice pe termen scurt şi mediu, ţinând cont şi de posibilitatea dezvoltării turistice a zonei, decizia de continuare a exploatării urmând să fie luată şi asumată la nivel de Guvern, în funcţie de toate implicaţiile acesteia.

img_2102

Luarea în cosideraţie a recomandărilor formulate în raport ar fi clarificat situaţia reală şi viitorul exploatării miniere şi ar fi furnizat toată informaţia necesară factorilor de decizie (Guvernul României) pentru a cântări beneficiile, riscurile şi efectele deciziei:

  1. Realizarea unui studiu tectonic (geofizic) al zonei şi includerea acestuia în calculul de estimare a rezervelor şi pentru luarea în consideraţie a pericolului continuării exploatării în ceea ce priveşte activarea faliilor cu efect asupra alunecărilor de teren, prăbuşirilor în albia Râului Costeşti şi blocarea cursului acestuia.
  2. Realizarea unor evaluări cantitative şi calitative a situației la zi a rezervelor din zăcământ.
  3. Realizarea unor evaluări cantitative, calitative și de stabilitate a materialului agabaritic din haldă. Pe termen scurt şi mediu, resursele umane şi financiare ar putea fi reorientate spre exploatarea și valorificarea materialului din haldă, aceasta ducând la atenuarea impactului socio-economic local dar și la rezolvarea unei probleme grave de mediu pentru zonă: stabilitatea haldei de steril.
  4. Realizarea unui studiu de analiză a impactului social la nivel judeţean ca urmare a închiderii obiectivului şi a posibilităţilor de reducere a impactului. Pe termen scurt şi mediu, resursele umane şi financiare ar putea fi reorientate spre activităţile de refacere a mediului în zonă, continuarea exploatării materialului din haldă şi, ca o alternativă, în dezvoltarea turistică a zonei.
  5. Evaluarea realistă printr-un studiu de fezabilitate a tuturor costurilor (inclusiv a celor de mediu şi a activităţilor postînchidere și de refacere a mediului) necesare extinderii exploatării.
  6. Comunicarea eficientă și corectă a rezultatelor studiilor de mai sus tuturor factorilor interesaţi, de la comunitatea locală și angajaţii direct afectaţi, până la autorităţile centrale, judeţene şi locale.

img_2162

Credeţi că cineva a dat curs acestor recomandări? Realitatea este că nimeni nu a mai făcut NIMIC de 8 ani, perioadă în care situaţia s-a agravat şi a ajuns practic imposibil de rezolvat, pentru că în deja mai puţin de 3 ani expiră licenţa minieră şi nu prea mai e timp pentru atâtea studii, documentaţii, demersuri, avize şi autorizaţii.

Politicienii şi autorităţile au făcut câte ceva între timp: interpelări, declaraţii şi comunicate de presă în care cer şi spun că rezolvă ei situaţia. Şi permanent trebuie să fie găsiţi şi vinovaţi, care cine altcineva puteau fi decât parcul, asociaţia şi eu.

Fiindcă trebuie să fie şi un ţap ispăşitor, de ce să ne uităm în propria curte, când avem duşmanii apărători ai mediului?

De ce să ne recunoaştem propriile greşeli, când e mai bine să le arătăm pe ale altora?

De ce să facem ceva să găsim cale de rezolvare, când e mai simplu să aşteptăm şi poate se întâmplă o minune?

De ce au venit peste noi mofturile astea cu protecţia naturii şi nu mai putem face ca pe vremuri când punea statul sonda-n curtea omului şi el pleca unde putea cu ce avea prin bătătură?

De ce să ne uităm la alternative când am fost obişnuiţi ca statul să ne dea ce crede el că e mai bine pentru noi?

De ce să ne gândim la dezvoltare durabilă şi viitorul copiilor şi nepoţilor când mandatele şi posturile călduţe nu ţin până atunci?

Pentru cei care ar fi putut face ceva dar au preferat să acuze am scris ca haz de necaz asta:

Pentru toată lumea care nu ştia deja, recunosc că am înfiinţat Parcul Naţional Buila-Vânturariţa nu pentru a proteja patrimoniul natural şi a oferi o alternativă pt. dezvoltarea zonei Oltenia de sub Munte, ci pt. a închide cariera de calcar.

Ca geolog am aflat ca sub ea se află un zăcământ uriaş de uraniu şi metale rare, cunoscut doar de către agatârşii şi dacii prezenţi pe aici încă din Jurasicul superior, zăcământ pe care aş vrea să-l vând lui Soroş sau altor duşmani ai ţării pe care-i rog să mă contacteze.

Vă rog să nu luaţi în seamă raportul pe care m-au forţat nişte olteni naţionalişti să-l scriu şi public încă din 2009 şi pe care mă bucur că-l ignoră de atunci toţi politicienii şi trompetiştii lor, alături de instituţiile cică interesate, care astfel mă ajută să-mi îndeplinesc planul. Promit să dau şi la alţii nişte ponturi, recent mi-a mai ieşit o lovitură grasă cu P.N. Văcăreşti, în buricul târgului. Tare, nu?

Deci, vă rog frumos să nu mă ruinaţi, ignoraţi în continuare raportul!

Lăsând gluma la o parte, fiindcă sigur nu toţi ţin la ea, recent în presa locală, dinspre politicienii locali, a reînceput atacul asupra parcului naţional, pe care unii-l văd distrugătorul minunatei industrii vâlcene.

Noroc cu parcul că avem un ţap ispăşitor pentru situaţia socio-economică a judeţului!

Uitându-te însă măcar pe concluziile şi recomandările din raport, oricine vrea, înţelege că prigoana parcului e o pistă falsă.

E deja obişnuinţă ca fiecare schimbare de regim politic să vină cu astfel de acţiuni de manifestare de intenţie. Din păcate toate au rămas din 2009 încoace la stadiul de poveşti politice. Politicienii pur şi simplu nu vor să înţeleagă că unele probleme nu au graniţe politice şi rezolvarea lor este una de natură tehnică. Iar mulţi creduli îi cred.

De ani de zile, legat de acest subiect, politicienii vâlceni nu fac decât interpelări şi încercări de rezolvare politică a situaţiei, cu puseuri la fiecare schimbare de regim politic, preferând să dea vina pe parc în loc să analizeze obiectiv situaţia şi să încerce rezolvarea ei conform recomandărilor şi concluziilor raportului pe care-l au încă din 2009.

O să trimit încă o data raportul tuturor autorităţilor. Poate acum o să-l citească măcar, că de făcut nu au făcut nimic, cel puţin în ultimii 8 ani.

Raportul din 2009 se găseşte aici.

Raportul actualizat în 2016 aici: raport_cariera_bistrita_mai_2016

Prezentare raport – conferinţa MINATURA 2020, Bucuresti, 29 mai 2017:  Prezentare_PNBV_cariera

Deşi au avut la dispoziţie din 2009 un raport detaliat al situaţiei extinderii carierei de calcar Bistriţa în Parcul Naţional Buila-Vânturariţa, politicienii şi autorităţile nu au făcut nimic concret, preferând să dea vina pe parc.
Acum vor să ignore toate argumentele şi să aprobe pe cale politică extinderea exploatării în parcul naţional.

Ajută-ne să-i convingem că decizia de micșorare a Parcul Național Buila-Vânturarița (cel mai mic dintre cele 13 parcuri naționale ale României) în favoarea extinderii carierei de calcar Bistrița să nu fie luată politic, ci:
1. Cu argumente tehnice și știintifice, cântărite atent.
2. Cu evaluarea tuturor aspectelor de mediu, economice și sociale.
3. Cu respectarea legislației din domeniile minier și de mediu.
4. Transparent și cu implicarea tuturor factorilor interesați.
5. Ţinând cont de prezentul dar și de viitorul cariereri și regiunii.
Semnează şi distribuie Petiția!

Anunțuri

5 gânduri despre „Cariera celui mai mic parc naţional”

  1. Merg deseori la mân. Arnota. Este dramatic ce se vede: dispariția unui munte și creearea unei imagini hâde, apocaliptice. Mai este un pic și grohotișul o va lua la vale..
    Prin Parcul Buila -Vânturãrița este bine cã nu au început „pantofarii” sã-și plimbe tatuajele cu atv-uri sau mașini of-road.
    Soroșism în aceste demersuri, nu aș crede. Nu aduce profit rapid.
    Parcul mai este încã un colț de rai, unde Dumnezeu dã mâna cu oamenii. Și unde, prin sihãstriile de acolo, te întãrești duhovnicește.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s