Este interzicerea exploatărilor din parcurile naționale o soluție?

Timp pt. citire: 5 minute

În loc să ne pierdem vremea și energia cu discuții despre utopii precum interzicerea tăierii pădurilor timp de 10 ani, de ce să nu începem o dezbatere serioasă despre posibilitatea opririi tăierii celor 4% din păduri aflate în cele 13 parcuri naționale?

Realitatea este că România a eșuat lamentabil în administrarea ariilor protejate, atât la capitolul conservarea patrimoniului natural, cât și la valorificarea resurselor naturale ale acestora.

Multă vreme am crezut și susținut că existența și aplicarea unor norme tehnice speciale pentru pădurile din arii protejate ar fi cea mai buna soluție.

Acum cred însă ca nu suntem în stare nici să facem și nici să aplicăm așa ceva.
Ne îngropăm în prevederi legale, avize, amenajamente și planuri de management, ignorând realitatea și păcălindu-ne singuri că facem treaba cum trebuie, când de fapt o facem cel mult legal, în baza legilor făcute tot de noi, cum ne convine.

Dacă nu am reușit să găsim un echilibru între conservare și exploatare nici măcar în parcurile naționale, adică în doar 1,3% din suprafața țării, înseamnă că nu suntem încă în stare să o facem. E vina deopotriva a Ministerului Mediului, mai nou a Agenției Naționale pt. Arii Naturale Protejate, a Ministerului Apelor și Pădurilor, a autorităților de mediu, a Romsilva, a proprietarilor de pădure, a ocoalelor silvice, a firmelor de exploatare și amenajare, a administratorilor și foștilor custozi ai ariilor protejate, a societății civile impasibile și dezinteresate sau care-și irosește energia în vânători de vrăjitoare și direcții greșite.

De asta cred acum că cea mai bună soluție este interzicerea exploatărilor din parcurile naționale, cel puțin până când suntem în stare cu toții să avem o viziune conservativă și o atitudine responsabilă față de ariile protejate și resursele oferite de către acestea.

Dar ce ar însemna asta?

Am încercat să centralizez datele preluate din planurile de management ale parcurilor, cu greutate însă și cu ceva marje de eroare, fiindcă nu toate parcurile au planurile la fel, nu toate au aceleași statistici și binenînțeles că în România nu putem găsi undeva la vreo autoritate o statistică centralizatoare relevantă.

În România avem 13 parcuri naționale: Buila-Vânturarița, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului – Hășmaș, Cheile Nerei – Beușnița, Cozia, Domoglet – Valea Cernei, Defileul Jiului, Munții Măcinului, Munții Rodnei, Piatra Craiului, Retezat, Semenic – Cheile Carașului.

Ca suprafață, toate la un loc au 315.245 ha, ceea ce reprezintă 1,3% din teritoriul țării. Doar 1,3%, Buila-Vânturarița este cel mai mic (4.460 ha), Domoglet cel mai mare (61.211 ha).

Ceahlău este administrat de către Consiliul Județean Neamț, restul 12 de către RNP Romsilva.

Din totalul de 315.245 ha, cca. 280.000 ha reprezintă pădure, adică aproape 90%, restul fiind reprezentat în special de către pășuni dar și de alte categorii de folosință.

280.000 ha înseamnă cca. 4,3% din totalul pădurilor țării, dacă ne raportam la suprafața totala de 6,53 milioane ha conform INS.

Din totalul pădurilor parcurilor, cca. 143.000 ha (50,4% din totalul pădurilor din parcuri și 45% din suprafața totală a parcurilor) sunt deja protejate de către legislația actuală a ariilor protejate, fiind încadrate în zona de protecție strictă (cca. 25.000 ha) și în zona de protecție integrală (cca. 118.000 ha), în care nu sunt permise exploatările forestiere decât cu caracter excepțional. Nu e vorba numai de păduri, deși acestea predomină în această categorie, fiindcă aici sunt încadrate și jnepenișurile și zonele subalpine cu arbuști, precum și zonele „neproductive” cu stâncării din fondul forestier.

În restul pădurilor din parcuri, adică cca. 140.00 ha (49,6% din totalul pădurilor din parcuri și 44% din suprafața totală a parcurilor) acum sunt permise lucrări de exploatare forestieră, aceste păduri fiind încadrate cele mai multe în zona tampon (numită de conservare durabilă) sau în zona de dezvoltare durabilă. Într-o parte dintre acestea (rândul 1 de parcele întregi de lângă zonele de protecție strictă și integrală, cca. 38.000 ha) sunt permise lucrări numite de conservare (extragere de maxim 10% din volum la 10 ani, care uneori sunt însă doar un nume în spatele căruia se ascund tot tăieri definitive, așa cum se vede în această situație), în restul sunt permise orice fel de lucrări prevăzute în amenajamentele silvice, cu excepția tăierilor rase, singura diferență față de pădurile din afara parcului constând într-un aviz ce trebuie emis de către administrația parcului.

Acum pădurile astea sunt parte ale statului, parte sunt păduri ale autorităților locale (primării), parte sunt private. Pentru pădurile private din zonele de protecție strictă și integrală (încadrate în tipul functional T1) și pentru cele în care sunt permise lucrări de conservare (încadrate în tipul funcțional T2) se acordă plăți compensatorii proprietarilor, conform HG 447/2017, în cuantum de cca 150 euro/an/ha pentru T1, respectiv 70 euro/an/ha pentru T2.

Nu am reușit să găsesc și obțin date despre împărțirea pe forme de proprietate și proprietari a pădurilor din cele 13 parcuri naționale, dar dacă am calcula pentru toate acestea plăți compensatorii, impactul bugetar asumat deja la ora actuala de statul roman prin HG 447/2017 pentru protecția pădurilor din parcurile naționale este de 23,5 milioane euro/an.

Practic, se calculează valoarea lemnului nerecoltat la nivelul stabilit prin formula utilizată la calculul plăților compensatorii (4,29 mc/an/ha, respectiv 1,97 mc/an/ha). 

Oprirea totală a exploatării pădurilor din cele 13 parcuri naționale ar însemna un efort bugetar de încă 18 milioane euro/an. Acest efort se traduce în pierderi pentru statul român, adică pădurile statului administrate de către Romsilva și cele ale unităților administrativ teritoriale (statul nu are cum să-și dea el însuși plăți compensatorii) și în cheltuieli ale statului român cu plățile compensatorii către proprietarii privați. Rămâne de văzut câte dintre aceste suprafețe sunt ale statului și câte în proprietate privată.

Ne permitem acest lucru?

Eu zic că da, pentru că parcurile naționale reprezintă cele mai valoroase eșantioane ale patrimoniului natural național, a căror valoare nu trebuie să se rezume la cea a resurselor naturale disponibile la ora actuală.

Un efort bugetar total de cca 40 milioane euro pe an, dintre care mai mult de jumătate este deja asumat, nu cred că ar trebui să fie o piedică pentru un stat european. Mai ales în condițiile în care avem deja ținte stabilite la nivelul UE, de a ajunge ca minim 10% din teritoriu să fie strict protejat. Și avem acum și resurse financiare europene pentru a o face.

Iar pe termen lung cred ca statul român ar trebui să aibă o politică de achiziționare a acestor păduri din parcurile naționale.

Nu în ultimul rând, luarea acestei decizii ar umple parte din prăpastia care s-a deschis la nivel de percepție și încredere între societatea civilă și sectorul silvic-forestier, dar și de mediu și autoritățile care-l reprezintă. Ar fi un bun prilej în care prin deschiderea către cerințele societății, autoritățile ar dovedi că le pasa de interesul public, ar recâștiga încredere și s-ar începe discuțiile pentru educarea publicului cu privire la pădure și dezbaterile pentru o reformă a sistemului, care să asigure atât conservarea patrimoniului natural, cât și utilizarea eficientă și sustenabilă a resurselor forestiere, în beneficiul întregii societăți.