Care paduri au rol mai mare in atenuarea schimbarilor climatice? Cele naturale sau cele gospodarite de om?

Bigstok_305828434

Am dat de cateva ori de parerile unor silviculturi dar si de studii, venite in special din partea sustinatorilor energiei produse din biomasa, care spun ca padurile gospodarite (exploatate periodic) au o mai mare contributie la atenuarea schimbarilor climatice decat padurile naturale primare.

Nimic mai fals.

1. In primul rand e vorba de doua notiuni distincte: absorbtia si sechestrarea de carbon. Chiar daca arborii absorb in timpul varfului cresterii/acumularii de masa lemnoasa mai mult carbon pe care-l transforma in lemn, sechestrarea este mult mai mare in padurile naturale, acestea avand un stoc de carbon relativ constrant.

2. In al doilea rand, carbonul sechestrat intr-o padure se regaseste numai 31% in arbori, grosul de 69% fiind stocat in sol (medie globala pt. toate padurile planetei). Sursa este oficiala (FAO si IPCC): „At the global level, 19 percent of the carbon in the earth’s biosphere is stored in plants, and 81 percent in the soil. In all forests, tropical, temperate and boreal together, approximately 31 percent of the carbon is stored in the biomass and 69 percent in the soil”.

In sol exista doua categorii de carbon: anorganic (minerale carbonatice) si organic. Radacinile reprezinta doar 5-20% din carbonul stocat intr-un arbore. Grosul carbonului organic din sol este stocat in organismele care traiesc si mor in sol, in special bacterii si ciuperci.

3. Sigur ca lemnul este o resursa regenerabila de care avem nevoie si care prezinta numeroase avantaje, dar asta nu inseamna ca trebuie sa taiem toate padurile si ca taful trebuie sa arda gazul de pomana prin padurile primare.

Chiar daca am tine carbonul nederanjat in sol in timp ce teleportam lemnul de acolo si-l transformam complet cu hocus-pocus in case care rezista sute de ani, ar fi imposibil sa inclinam balanta carbonului in favoarea exploatarii. Dar nu putem. Fiindca numai cca. jumatate din lemn e bun pt. case iar restul se arde/descompune imediat si ajunge in atmosfera. Apoi ca sa taiem lemnul avem nevoie de drum si de gaz pe care sa-l ardem la drujba cu care se doboara si fasoneaza, la taful cu care se scoate, la camionul cu care se cara si la utilajele cu care se prelucreaza x cate cicluri de taiere avem, apoi la utilajele cu care se fac plantarile, ingrijirile, degajarile, curatirile, rariturile si alte lucrari x cate cicluri de taiere-regenerare avem. Si la asta se mai adauga degajarea carbonului sechestrat in sol fiindca exploatarea presupune drumuri, eroziune, expunerea solului la radiatii si precipitatii. Si mai luam in calcul si ca din lemn se mai fac si f. multe produse care numai durata lunga de viata n-au, de la hartie-carton (pt. asta se consuma acum cele mai mari cantitati de lemn in lume, dupa cel pt. combustibil), placi care dureaza cativa ani, mobila ieftina si tot mai multe produse de unica folosinta.
Asa ca balanta nu mai inclina deloc catre padurile de care are omul grija.

Si asta doar daca vorbim despre carbon. Fiindca padurile naturale mai inseamna multe alte functii, printre care biodiversitatea ridicata, patrimoniul genetic, stiintific si cultural sunt cele mai importante.

Dar asta nu inseamna ca lemnul nu este o resursa cu f. multe avantaje, care poate inlocui materii prime cu impact mult mai mere, cum sunt plasticul si metalele. Putem folosi insa lemnul mult mai bine, prin utilizarea lui in produse cu durata lunga de viata, dar putem si gospodari mai bine padurile, in special protejandu-le pe cele primare si in special cele tropicale (raportul in carbon intre sol si lemn aici e de 50:50 fata de 31:69) dar si prin impadurirea suprafetelor disponibile, utilizarea superioara si eficienta a lemnului si cresterea ciclului de exploatare al padurilor gospodarite (acesta este in medie acum de 40 de ani, iar la noi de exemplu acest parametru este mult mai bun prin exploatarea majoritatii padurilor la varste mari).

Am gasit si un articol interesant care compara cele doua variante, ambele sustinute stiintific.

5 iunie 2020, ziua mediului

Ia sa vedem ce-ar fi de sarbatorit azi de ziua mediului, cu tema biodiversitatea:
– de 2 ani s-au desfiintat custodiile ariilor protejate si in loc nu s-a pus nimic;
– institutiile de mediu ale statului sunt politizate, lipsite de resurse, viziune si intelegere pt. conservare, cu intelegere insa pt. agresiunile asupra naturii;
– agentia pt. arii protejate e de 2 ani degeaba pe lume, cu 0 rezultate pt. natura;
– in jumatate din suprafata parcurilor nationale se exploateaza padurea ca si cum n-ar fi parc;
– in parcuri si rezervatii isi face fiecare de cap cum vrea, cele mai multe arii protejate exista doar pe hartie;
– padurile sunt jumulite sistematic si nici macar nu stim cat lemn scoatem din ele;
– raurile sunt macelarite de balastiere, betoane, microhidrocentrale, deversari, braconaj;
– ministerul mediului tocmai a facut o procedura pt. scoaterea din parcuri si rezervatii a unor suprafete pt. cariere si minerit;
– ministerul mediului tocmai aproba fara studii si justificare impuscarea altor 600 capre negre si 400.000 ciocarlii, desi ministrul anuntase ca le protejaza;
– cele mai multe solutii la conflictele om-fauna sunt cele cu pusca;
– in loc sa identificam si protejam definitiv padurile virgine, le tratam cu taieri de conservare care sunt mai rele ca altele mai intensive;
– in loc sa gasim solutii pt. impadurirea celor 2 milioane de ha de terenuri degradate, ne laudam cu regenerarile naturale si plantarile obligatorii de dupa exploatarile forestiere;
– am umplut raurile, padurile si campurile cu gunoaie;
– ne sufocam si imbolnavim zilnic in orasele in care betonam spatiile verzi;
– omoram cu pesticide tot si transformam campurile in deserturi verzi;
– cheltuim taxele de mediu pt. rable de masini, nu pt. conservarea naturii;
– din ce in ce mai multi oameni nu mai au apa buna de baut;
– avem un patrimoniu natural pe care nu-l meritam, de care ne batem joc, pe care nu suntem in stare nici macar sa-l valorificam decat prin jumulirea barbara a resurselor naturale.
Lista poate continua.
Hai cu sarbatoarea, avem garla de motive!

Neintegrarea, banii si romanii

Neintegrarea, banii si oltenii.

Acum 300 de ani a avut loc prima tentativa de integrare europeana a Olteniei. Atunci au venit pt. prima data austriecii care au vrut sa tulbure cu iluminismul lor coruptia, furtul si lipsa de civilizatie si educatie si sa ne fure resursele stramosesti.

„Problema sării este instructivă. Uimirea austriecilor are două surse:
– cum poate fi evaluată cantitatea de sare atât de vag, în bolovani? și
– de ce trebuie să primească mânăstirile mult mai multă sare decât consumă?
Un bolovan era evaluat la 200–300 ocale (o oca = 1,27kg), ceea ce introduce din start o eroare de circa 40%.”

Acum, peste 300 de ani, facem cam la fel cu lemnul padurilor: in loc sa masuram lemnul pus pe piata il estimam.
Si incercam sa pacalim UE si regulamentele lor ca asiguram trasabilitatea desi nu stim cat lemn punem pe piata. Adica stim, dar asta trebuie sa ramana intre unii. Fiindca din diferente se acopera costurile stiute dar greu vazute platite de padure (ce urat o numesc unii: Muta, plateste Muta): veniturile uriase de pe piata neagra a lemnului, spagile celor care estimeaza cu dedicatie sau care inchid ochii, costurile serviciilor platite de padurari, de la mesele pt. sefi pana la cote si servicii nedecontate, mitele electorale, cotizatiile politice.
Diferenta fata de acum 300 de ani e ca lucrurile au evoluat si estimarea se face dupa niste formule care mai de care mai destepte, frecate de ingineri, institute si academii si ca estimarea are acum un super-mega sistem de urmarire, care insa ca orice sistem, da rezultate eronate daca primeste date gresite.
Dar tot austriecii sunt de vina si cu ONGurile.

„Bunăstarea poporului putea fi atinsă printr-o exploatare eficientă a resurselor și printr-o fiscalitate corectă, funcționând în cadrul unui stat de drept.
Conform concepției și practicii boierilor olteni, singurul scop al politicii este consolidarea bunăstării proprii, indiferent de mijloacele folosite și de efectele nocive asupra poporului.
În modelul de stat boieresc, nu există nici o preocupare vizând îmbunătățirea stării țărănimii, a meșteșugarilor, a micilor negustori; a infrastructurii, a sănătății publice, a educației.
Aceste concepții sunt ireconciliabile.”

Ziua Europeană a Parcurilor Naționale

99103617_3216542335056355_7500399056561111040_n

Azi e ziua Europeană a Parcurilor Naționale.

Noi avem 13 parcuri naționale. Primul e din 1935, al 13-lea din 2005.

Ele sunt mândria noastră, inclusiv a politicienilor și instituțiilor statului, de la primărie până la minister, fiindcă toți se laudă cu ele. Si cam atât.

Ce face statul pt. ele? Până acum mai nimic, fiindcă administrarea a 12 dintre ele e încredințată Romsilva iar a unuia CJ Neamț. Descurcați-vă cum puteți, noi doar ne lăudăm cu ele.

Iar de descurcat se vede: doar jumătate din suprafața parcurilor e strict protejată, în rest pădurea se exploatează.

Parcurile au administrații de vreo 20 de ani, înainte fiind parcuri doar pe hârtie, iar autoritatea statului nu cheltuie niciun leu cu acestea, lăsându-le în seama altora. Așa că abia sunt bani de supraviețuire, nici vorbă de dezvoltare.

Statul ar trebui nu numai să se laude cu parcurile dar și:
1. Să-și asume administrarea lor în așa fel încât să asigure conservarea lor.
2. Să rezolve conflictul actual dintre conservare și exploatarea resurselor naturale.
3. Să investească pt. transformarea parcurilor în resurse pt. dezvoltarea durabilă a comunităților și regiunilor unde acestea se află, prin implicarea tuturor factorilor interesați.

Altfel, o să ne tot lăudăm cu ele până nu mai avem cu ce, fără vreun folos real pentru natură și oameni.

Noi, Asociația Kogayon, am făcut câte ceva:
1. Am înființat în 2004 Parcul Național Buila-Vânturarița, cel mai mic parc național din România. Dar e parcul nostru 
2. Ne-am implicat în administrarea parcului timp de 10 ani, ca parteneri ai Romsilva.
3. Am derulat în parc și regiune peste 20 de proiecte pt. conservare, educație, promovare, infrastructură, în folosul naturii, comunității și vizitatorilor.
4. Am oprit din 2008 vânătoarea în parcurile naționale.
5. Am încercat și încercăm să facem din Parcul Național Buila-Vânturarița, motorul dezvoltării durabile a Olteniei de sub Munte.

Sigur totul ar merge mult mai repede, mult mai bine și cu impact mult mai mare dacă statul și-ar face și el treaba, având grijă de patrimoniul natural național.

La mulți ani parcurilor naționale!

A fost lansata Strategia pentru biodiversitate a UE pana in 2030

A fost lansata Strategia pentru biodiversitate a UE pana in 2030.
Insanatosirea si conservarea naturii inseamna sanatatea si bunastarea oamenilor.
Biodiversitatea inseamna sanatate, aer curat, apa potabila, securitate alimentara, deci supravietuirea noastra.
Ce-si propune strategia:
– 30% din suprafetele terestre si marine in arii naturale protejate
– 10% din suprafetele terestre si marine strict protejate
– stricta protectie a padurilor primare
– refacerea habitatelor degradate: agricultura organica si peisaje cu biodiversitate ridicata, protectia polenizatorilor, injumatatirea pesticidelor, restaurarea a 25.000 km de rauri, plantarea a 3 miliarde de arbori.
Pentru acestea vor fi disponibili anual 20 miliarde euro.
Investitia in reteaua Natura 2000 a fost de 6 miliarde euro iar beneficiile sunt estimate la 2-300 miliarde euro.
Sa vedem cum si cand ne aliniem si noi acestei strategii, parte a EU Green Deal la care si Romania a aderat.

Anuntul in limba romana.

Parcul Natural Văcăreşti şi importanţa ariilor protejate urbane, ca soluție la atenuarea schimbărilor cimatice

PNV_credit_Helmut_Ignat3

Articol publicat in Green Report, 13 mai 2020

Parcul Natural Văcăreşti este primul parc natural urban din România, 184 ha de spațiu verde-albastru, biodiveristate și sălbăticie, arie naturală protejată aflată la doar două stații de metrou de centru Bucureștiului, cea mai poluată capitală a Europei, în mijlocul a 15% din popiulația țării.

Parcul este o zonă recucerită de natură după ce omul a alungat-o de-acolo în cel mai brutal mod posibil, cu buldzerul, odată cu locuitorii zonei. Comuniștii au vrut să facă acolo un lac, au demolat casele și au distrus complet grădinile și câmpurile. Au construit digul dar n-au mai apucat să construiască și canalul care ar fi trebuit să aducă apa din Argeș, fiindcă s-a sfârșit comunismul. Lacul a fost o singură dată umplut, cu apă pompată din Dâmbovița, ocazie cu care au realizat că barajul nu poate ține apa, prin inundarea vecinătăților. Apoi totul s-a oprit. Dar nu și natura.

Pentru construcția digului s-au făcut excavații care au creat un sistem de lacuri și mlaștini alimentate din izvoare naturale și ape pluviale. Una câte una viețuitoarele au pus stăpânire pe zona abandonată. Mai întâi specii de plante, apoi animalele, s-au întors în locul abandonat de om și protejat de acesta de digul pe care tocmai el îl ridicase. În 30 de ani zona a devenit un paradis urban al păsărilor, cu 172 de specii identificate până în prezent (aproape jumătate din câte avem în România), stuful s-a extins, sălciile au crescut transformând radical peisajul pentru a doua oară.

Istoria înființării parcului este și ea una specială. Pasionații de păsări au descoperit bogăția ornitologică a zonei, fotograful Helmut Ignat a documentat în imagini biodiversitatea, iar Cristian Lascu a publicat în mai 2012 în National Geographic articolul Delta dintre blocuri, care a scos brusc zona din uitare și anonimat. Astfel s-a creat o mișcare publică de suport pentru conservare zonei. Un mic grup de inițiativă, transformat apoi în Asociația Parcul Natural Văcăreşti, s-a apucat de treabă. Cu multă muncă și răbdare s-au realizat studii științifice și documentații, s-au obținut avize și aprobări. După sute de discuții cu experți în conservare, politicieni și autorități, 4 ani și 4 miniștri ai mediului mai târziu de la articolul din National Geographic, în mai 2016, s-a obținut ceea ce părea imposibil multora: înființarea parcului prin Hotărâre a Guvernului.

Parcul s-a înființat practic datorită presiunii publice asupra decidenților a zecilor de mii de suporteri ai proiectului, mediatizării largi, cu mii de articole scrise în presa națională și internațională, cu supotul studiilor și documentării de către specialiști și al muncii extraordinare a echipei asociației.

PNV_vizita_Charles_credit_Helmut_Ignat

Asociație care nici între timp și nici după nu a stat degeaba: au continuat studiile și monitorizarea biodiversității, au început proiectele educative la care au participat până acum peste 10.000 de copii, s-au scos din parc cantități industriale de deșeuri, s-a început amenajarea unei infrastructuri specifice necesare informării, educației și cunoașterii, formată din trasee tematice, observatoare ornitologice și altele, s-au organizat sute de evenimente și activități.

Asociația a fost timp de un an și administratorul parcului, timp în care a înființat o administrație a parcului, cu consiliu științific, consiliu consultativ, a realizat un regulament al parcului și a început un plan de management pentru conservarea și dezvoltarea parcului în folosul biodiversității și cetățenilor.

Toate acestea au fost făcute din resurse exclusiv private și cu sprijinul a din ce în ce mai mulți voluntari, a mai multor organizații și a mai multor parteneri.

Ranger_urban_PNV

Apoi a venit statul și a resetat totul din nou, printr-o ordonanță de urgență (OUG75/2018), care a eliminat ONG-urilor dintre entitățile care pot administra arii protejate, fără să pună ceva în schimb.

Doar că ONG-ul rezistă, nu abandonează parcul deși e trimis acasă și face ce poate, clandestin sau ilegal, fără vreo rsponsabilitate, cu resurse mult împuținate, fără sprijin de la autoritățile responsabile.

Așa a supraviețuit parcul până acum, fără pază, fără resurse, cu incendii, braconaj, distrugeri și agresiuni și așa o face și acum, deși la începutul anului asociația a devenit oficial partener al autorităților la administrarea parcului și asta dă noi speranțe.

Acum planurile sunt la fel de mari, resursele tot mai puține, potențialul rămâne uriaș, iar sprijinul autorităților foarte redus.

Bătălia pentru Văcărești nu e nici pe depate câștigată, abia acum începe greul. Avem o arie protejată care este un plămân al unui oraș puternic poluat și sufocat de trafic și betoane. Avem o oază de biodiversitate în mijlocul celei mai mari aglomerații urbane a României, o excelentă infrastructură de educație. În același timp avem autoritățile care sunt departe de a înțelege rolul și importanța unui astfel de spațiu pentru oraș, dar să mai și facă ceva pentru acesta. Parcul are nevoie de pază ca să nu mai fie incendiat și agresat cu gunoaie, braconaj și vadalisme, are nevoie ca regulamentul să-i fie aprobat, pentru a se lua masuri impotriva aggresiunilor, are nevoie de studii și monitorizare, are nevoie de un plan de management și de o structură de administrare, are nevoie de colucrarea autorităților cu societatea civilă și cu mediul de afaceri pentru a face demersurile, proiectele și amenajările necesare apropierii bucureștenilor și românilor de natură într-o manieră în care aceasta să nu aibă de suferit.

Dacă ne uităm peste graniță, aproape că nu există vreo capitală sau oraș mare al Uniunii Europene care să nu aibă arii protejate urbane, care să nu aibă strategii de conservare a biodiversității urbane sau măcar capitole importante legate de acestea în strategiile de dezvoltare urbană. Oamenii încep să înțeleagă că pentru o calitate a vieții în orașe e nevoie și de natură în orașe, adică e nevoie s-o reprimim în viața noastră, inclusiv acolo de unde am alungat-o cu betoane, borduri, asfalt și construcții. Oamenii încep să se uite după verde și nu acel verde ordonat, antropizat și adesea gălăgios din parcurile urbane, ci verdele cât mai sălbatic, cu cât mai puține betoane, cu cât mai puțină harmălaie. Astfel încep să iasă din orașe prin pădurile și câmpurile din jur și încep să prețuiască tot mai mult fiecare petec de sălbăticie rămas neasaltat de civilizație. Iar ariile protejate urbane sunt un concept care îmbină cel mai bine sălbăticia și conservarea cu nevoia omului de a se bucura de ea aproape de casă, rapid și fără deplasări lungi, obositoare și costisitoare.

PNV_credit_Helmut_Ignat

De asta și recentul European Green Deal (Pactul Ecologic European) lansat anul trecut la Madrid de Consiliul European, în cadrul Convenției Cadru pentru Schimbări Climatice a ONU COP25, în capitolul biodiversitate, are o țintă distinctă numită creșterea biodiversității în spațiile urbane și propuneri pentru orașe europene verzi.

Jumătate din omenire traiește deja în orașe și se preconizează că în urmatorii 30 de ani se va ajunge la 70% din populație trăitoare în mediul urban. Mare parte din omenire a pierdut astfel contactul direct cu natura. În orașe uităm inclusiv să ne ridicăm ochii spre cer, să ne uităm la stele. În același timp peste 60% din fauna sălbatică a planetei a dispărut ca urmare a modului nostru de producție, schimb și consum.

Și în România, una dintre țările cu cea mai bogată biodiversitate din Uniunea Europeană, peste jumătate din populație trăiește în orașe, la distanțe medii spre mari de ariile naturale protejate și sălbăticie iar orașele au spațiile naturale puternic afectate în ultimele decenii de dezvoltarea imobiliară haotică.

Ariile protejate urbane au rol important în contracararea poluării, contribuie la sănătatea locuitorilor marilor orașe, au un rol educativ, de recreere, încurajează mișcarea în aer liber, ne fac mai conștienți de biodiversitate, oferă oxigen și absorb dioxidul de carbon. Ele oferă experiențe în natură unor mari populații urbane care trăiesc în vecinătatea lor. Nu întâmplător sloganul ales pentru Parcul Natural Văcărești este “Natura la ușa ta!”. Pentru că Văcăreștiul este cel mai bu exemplu de loc din care natura a fost alungată și în care ea s-a încăpățânat să revină și să reziste, să ne demonstreze că fără ea nu putem trăi.

Aceste zone protejate aduc și protejează natura în mediul construit, aproape de oameni și contribuie la reglarea temperaturilor insulelor de căldură urbane. În contextui crizei climatice care afectează și România, ariile protejate urbane pot juca un rol relevant în stabilizarea climei în zonele urbane.

Cum orașele noastre continuă să se extindă, nu trebuie să abandonăm zonele naturale sub presiunea urbanizării. Dimpotrivă, trebuie să apărăm astfel de locuri și să creăm unele noi în țesătura urbană existentă pentru a contracara poluarea și declinul biodiversității. De asemenea, trebuie să facem natura accesibilă oamenilor cu probleme de mobilitate, ori celor care nu pot să ajungă în ariile naturale îndepărtate de oraș din motive financiare.

Conectarea cetățenilor la natură trebuie să fie un imperativ pentru întreaga mișcare de conservare a naturii, dar și pentru autorități și decidenți iar ariile protejate urbane sunt create tocmai pentru acest motiv, pentru a familiariza oamenii, în special copiii, cu natura, cu importanța conservării naturii.

Ariile protejate urbane protejează fauna și flora, în condițiile în care mulți specialiști spun că deja ne îndreptăm către cea de-a 6-a extincție majoră în masă.

Astfel de spații aduc localnicii mai aproape de natură, dar și susțin economia locală prin turism, având potențialul de a devein atracții turistice de prim rang.

Contactui regulat al oamenilor cu natura este foarte benefic: pe lângă exercițiile în aer liber, multe studii demonstrează că petrecerea timpului în natură îmbunătățește sănătatea fizică și mentală. Ariile protejate și timpul petrecut în natură contribuie la scăderea cheltuielilor cu sănătatea.

Ariile naturale protejate urbane sunt vitale pentru îndeplinirea misiunii Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (lUCN), atât în ceea ce privește orientarea către natură, cât și către oameni. Ajută deopotrivă la conservare diversității naturii, asigură că utilizarea resurselor naturale este echitabilă și sustenabilă dar asigură și că natura din (re)sursă devine sursă de viață și bucurie.

Ariile naturale protejate urbane din toată lumea primesc un număr mare de vizitatorl zilnic, care sunt mai diverși (din punct de vedere social și economic) decât cei care vizitează zone protejate mai îndepărtate.

Nu în ultimul rând, prin atenția pe care o atrag publicului larg, mass-mediei, politicienior, autorităților, ariile protejate urbane pot reprezenta adevărate locuri de coalizare a mișcărilor de conservare, cercetare și educație, precum și muzee în aer liber și locuri de promovare a patrimoniului natural și cultural local și național.

PNV_credit_Helmut_Ignat2

Cele de mai sus fac parte din motivația unei recente inițiative legislative, care a pornit din experiența echipei Parcului Natural Văcărești și a fost recent depusă în Parlament, ca Legea Ariilor Naturale Protejate Urbane, având ca inițiatori și susținători mai mulți deputați și senatori din aproape toate partidele parlamentare. Legea tocmai a trecut de Senat, tacit, dar a trecut și urmează să fie dezbătută în comisiile și plenul Camerei Deputaților.

Această lege creează baza includerii biodiversității urbane în strategiile de dezvoltare ale marilor orașe ale țării, va duce la înființarea de arii protejate urbane în toate orașele mari și la crearea unei rețele naționale de arii protejate urbane.

Parcul Natural Văcărești va juca un rol cheie, prin faptul că devine exportator de know-how, model care poate fi replicat și în alte părți ale țării. Deatfel Asociația Parcul Natural Văcărești deja susține mai multe astfel de inițiative în mai multe orașe (Cluj, Brașov etc.). Recent asociația a conceput un proiect prin care dorește să identifice, studieze și propună alte 5 potențiale zone care ar putea deveni arii protejate urbane în București și împrejurimi, printre care și pădurea Băneasa, dar să și găsească organizații și grupuri de inițiativă pe care să le sprijine în derularea unor proiecte similare în alte 10 orașe mari ale României.

Când vom avea o rețea de arii naturale protejate urbane și organizații, instituții și oameni implicați în orașele mari din țară, alături de ariile naturale protejate din zonele sălbatice bine conservate și administrate pentru dezvoltarea comunităților locale, abia atunci înseamnă că știm să ne prețuim natura, am reînvățat să trăim alături de ea, putem să trăim mai sănătos și mai cu bucurie, merităm natura din jurul nostru și putem lăsa urmașilor adevărata moștenire pe care și ei o merită: planeta cu tot ce este viu pe ea.

Balanta carbonului

AC836E-1

Balanta carbonului este cea care influenteaza incalzirea globala si schimbarile climatice.

Cele mai multe emisii actuale sunt din arderea combustibililor fosili (carbune, petrol, gaze naturale) si din producerea cimentului care elibereaza carbonul din calcar, dar si din defrisari.

O parte din emisii sunt absorbite la nivelul oceanului si a vegetatiei terestre, in special de catre paduri.

La nivelul padurilor, doar 31% din carbon este stocat in biomasa, in special in arbori, grosul de 69% fiind stocat in sol.

Cele mai multe stocuri de carbon sunt de departe cele din rocile carbonatice, acumulate in decursul sutelor de milioane de ani ai istoriei planetei, in special in ultimele 3,8 miliarde de ani de cand a aparut viata.

Mai multe despre rolul padurilor in ciclul carbonului in raportul FAO despre paduri si schimbari climatice.

Care este eficienta administrarii padurilor statului?

Profit_angajat

Acestea (3,13 milioane ha) sunt administrate de catre RNP Romsilva, impreuna cu alte cca. 1 milion ha paduri aflate in alte forme de proprietate.

Pe fordaq.ro am gasit o analiza comparativa interesanta a principalilor indicatori ai administrarii padurilor de stat din mai multe tari, pentru 2018: Austria, Letonia, Estonia, Irlanda si Romania.

Daca scoatem de aici cativa indicatori, situatia e urmatoarea:
– Profit raportat la nr. de angajati: 3.000 euro/angajat la noi, intre 24.000 si 55.000 euro/angajat la restul.
– Profit raportat la suprafata administrata: 12 euro/ha la noi, intre 45 si 85 euro/ha la restul.
– Suprafata administrata raportata la nr. de angajati: 247 ha/angajat la noi, intre 441 si 1.364 ha/angajat la restul.
– Volumul de lemn exploatat raportat la nr. de angajati: 539 mc/angajat la noi, intre 1.324 si 5.091 mc/angajat la restul.

Daca ne raportam la Suedia, considerata tara cu cea mai mare eficienta in adminstrarea padurilor, care administreaza 4 milioane ha paduri publice cu 800 de angajati prin compania de stat Sveaskog, indicatorii lor din 2019 sunt acestia:
– Profit / nr. de angajati: 170.903 euro/angajat.
– Profit / suprafata administrata: 35 euro/ha.
– Suprafata administrata / nr. de angajati: 4.895 ha/angajat.
– Volumul de lemn exploatat / angajat: 13.195 mc/angajat.
Raportul Sveaskog complet pt. 2019 este mult mai detaliat, cu multe lucruri despre care la noi nici macar nu a ajuns sa se vorbeasca.

De ce avem nevoie de arii naturale protejate?

Protected_areas_RO

Timp pt. citire: 10 min.

Ariile naturale protejate sunt pentru natură și pentru oameni.

Ele sunt spațiile în care eșantioane din natură s-au menținut într-o stare bună de conservare prin grija unor oameni. Astfel ele sunt moștenirea noastră și totodată datoria de a le lăsa la fel generațiilor următoare. Ele au căpătat o importanță tot mai mare pe măsură ce presiunea omului asupra naturii și resurselor sale a crescut, odată cu creșterea populației planetei. Nevoia de a conserva peisaje emblematice, de a proteja specii rare a venit ca o reacție firească la punerea în pericol a acestora.

Pentru că natura și problemele pe care le cauzăm noi acesteia nu au niciun fel de granițe, nici ariile protejate nu trebuie privite ca niște împrejmuiri izolate în care păstrăm câte ceva din ce a fost odinioară în jur. Trebuie să avem grijă de natură peste tot unde aceasta se află însă ariile protejate oferă niște eșantioane mai bine păstrate, niște nuclee care ar trebui interconectate prin culuare ecologice în rețele de conservare a naturii.

Istoria protecției naturii nu începe cu protejarea naturii, ci cu protejarea unor situri sacre, aflate unde altundeva decât în natura unde omul le-a construit. Primele decrete regale de protejare a unor areale au fost în India, acum peste 2000 de ani. În alte zone, inclusiv în Europa, protecția unor areale naturale a venit din considerente egoiste ale unor bogați care voiau să aibă la dispoziție trenuri de vânătoare și relaxare.

Mult mai târziu și ca urmare a creșterii impactului antropic asupra unor areale naturale, au apărut mișcări de masă, ale unor elite sau populații indigene, care au dus în timp la protecția legală pentru conservare a unor zone naturale. Una dintre primele astfel de mișcări este cea din secolul al XVIII-lea din actualul Parc Național Lake District, din Cumbria, Regatul Unit al Marii Britanii. Primele tentative de protejare au venit din partea poeților și pictorilor romantici, reprezentați de William Wordsworth, care voiau păstrearea intactă a peisajelor din care-și inspirau creațiile.

Primul parc național al lumii este Parcul Național Yellowstone, pe înființarea căruia și-a pus semnătura Abraham Lincoln în 1872. Prima arie protejată legal este considerată o rezervație forestieră din Trinidad-Tobago, protejată din 1776, sau, după alte surse, Muntele Bogd Khan din Mongolia, protejat din 1778.

Mișcările de înființare de arii protejate pe scară largă au luat amploare însă la începutul secolului trecut, mai întâi în America de Nord, Australia, Noua Zeelandă și Africa de Sud, apoi în toată lumea. Primele 9 parcuri naționale din Europa au fost înființate în 1909 în Suedia. În România primul parc național a fost înființat în 1935 în Munții Retezat.

Toate inițiativele de înființare a ariilor naturale protejate au venit din dorința de a păstra și conserva zone din natură în fața expansiunii și impactului activităților antropice. În SUA și Europa s-a vrut protajarea unor peisaje emblematice, în Africa motivul a fost mai mult conservarea speciilor. Inițiativele de conservare au fost multe și diverse, din mai multe direcții, preluate și promovate încet-încet de către oamenii de știință numiți conservaționiști și puse în practică prin intermediul politicienilor, înr-o mulțime de feluri, diferite de la țară la țară. Abia în 1933, la Londra, la Conferința Internațională pentru Protecția Faunei și Florei s-a realizat un prim standard în domeniu și s-a ajuns la un consens terminologic. În 1948 apare sub egida UNESCO Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN), care a asigurat și asigură umbrela conservării naturii la nivel mondial. La ora actuală IUCN are stabilite 6 categorii principale de arii naturale protejate: rezervații naturale strict protejate și zone de sălbăticie, parcuri naționale, monumente ale naturii, rezervații naturale pentru managementul speciilor și habitatelor, peisaje protejate (parcuri naturale) și arii protejate pentru utilizarea durabilă a resurselor naturale.

În acest timp au apărut o mulțime de convenții internaționale pentru protecția speciilor și habitatelor terestre și acvatice, acte normative adoptate la nivel de țară, sisteme de administrare a ariilor naturale protejate, modele și ghiduri, organizații-suport pentru conservare, proiecte și programe care au sprijinit sau au încercat să spijine conservarea naturii. Au fost create rețele naționale și internaționale de arii protejate. Importanța conservării naturii a ajuns să fie percepută acum nu numai de către cercetători și conservaționiști, dar și de către publicul larg și prin acesta și de către politicieni. Conservarea a luat și ea noi turnuri, a căpătat noi aspecte, imposibil de imaginat acum 100 de ani. Au apărut arii naturale protejate urbane și rețele ale lor, care să răspundă nevoilor populației urbane în creștere de a se apropia de natură, de a cunoaște natura și de a trăi sănătos în natură, aproape de aglomerările urbane și în interiorul lor. Au început să fie integrate pe lângă biodiversitate și conceptele de geodiversitate și patrimoniu cultural. S-a trecut de la protecția strictă a speciilor și habitatelor la valorificarea patrimoniului natural în folosul comunităților locale și al vizitatorilor. S-au dezvoltat o adevărată industrie și concepte de management al vizitatorilor legate de turismul din ariile naturale protejate.

La ora actuală în lume sunt aproape 200.000 arii naturale protejate, reprezentând cca 15% din suprafața terestră și a apelor terestre, cca 10% din zonele costale și marine teritoriale și cca 5% din suprafața oceanelor. E mult, e puțin? Depinde pe cine și de unde întrebi. Sunt unii, inclusiv politicieni, care văd în ariile naturale protejate o piedică a dezvoltării și accesului la resurse (minerale, păduri, terenuri agricole, faună de interes cinegetic și piscicol etc.) și le-ar vrea restrânse ca dmensiuni și restricții și exploatate intensiv. Sunt alții care spun că-s prea puține, e nevoie să fie extinse pentru salvarea biodiversității și trebuie protejate mai strict. Există o caegorie de mijloc care crede se poate îmbina protecția și conservarea cu valorificarea sustenabilă a resurselor naturale. De exemplu există mișcarea Half-Earth Project care consideră fundamantat științific că pentru salvarea biodiversității și deci și supraviețuirea noastră ca specie, ca parte a biodiversității și dependentă de aceasta, e nevoie de protecția a jumătate dintre suprafețele terestre și marine ale planetei.

Ştiu că importanţa conservării naturii nu e atât de uşor de explicat şi înţeles. Asta pentru că dispariţia unui fluture din pădurile tropicale amazoniene, a unei orhidee din Parcul Național Buila-Vînturarița sau a vidrelor din Parcul Natural Văcăreşti nu ne afectează în mod direct şi sunt departe de cei mai mulți dintre noi. Și omenirea se confruntă acum cu probleme mult mai stringente şi mai aproape de noi, cum ar fi problemele acute de sănătate, lipsa apei potabile, foamete, sărăcie şi deficitul de educaţie, probleme de care oamenii se lovesc direct și dur. Cine se mai gândește la protejarea unor specii și habitate departe de noi și a căror importanță nu o înțelegem?

Însă toate aceste probleme sunt doar nişte efecte ale unot cauze profunde, printe care şi pierderea biodiversităţii. Eu sper ca după a ceastă pandemie să fi realizat câți mai mulți dintre noi cât de fragile sunt sistemele social și economic de care suntem atât de mândrii și de unde vine fragilitatea lor: de la agresiunea civilizației umane asupra habitatelor naturale și biodiversității.

Declinul biodiversităţii, ca parte a crizei schimbărilor climatic, ne poate lovi indirect pe toţi, mai dur decât orice problemă socială și economică. Pentru că biodiversitatea nu înseamnă numai specii și habitate. Biodiversitatea înseamnă aer curat, apă potabilă, mâncare sănătoasă, sănătate. Sigur că tot din biodiversitate vin și amenințări, dar acestea apar tocmai când omul uită să țină cont și de restul formelor de viață de pe planetă.

Există studii care dovedesc fără tăgadă că în ultimii 50 de ani, omul şi activităţile antropice au reuşit să stârpească de pe planetă 80% dintre mamifere, 60% dintre vertebrate, 50% dintre plante și 15% dintre pești. În ultimii 25 ani biodiversitatea planetei s-a redus cu o treime.

Acum 3 ani, în revista BioScience, 15.364 cercetători din 184 de ţări au publicat World scientist’s worning to humanity – second notice, după 25 de ani de la primul avertisment. Acum comunitatea ştiinţifică arată că trendurile previzionate se confirmă şi că omenirea nu numai că nu a făcut progrese, dar a şi regresat în a evita o catastrofă la scară planetară spre care ne îndreptăm vertiginos. Ce ne oferă biodiversitatea în această ecuație complicată a crizei climatic? Ne oferă enorm: pădurile planetei reglează clima, sechestrează carbon și produc oxigen, recifii de corali și organismele marine calcifiante purifică apa și în decursul istoriei vieții pe Pământ au sechestrat în depozitele carbonatice cele mai mari cantități de carbon, de 10.000 de ori mai mult decât în rezervele de hidrocarburi și toate ecosistemele terestre la un loc.

Ca geolog ştiu că viaţa pe Pământ este de cel puţin 3,8 miliarde de ani şi că planeta a mai trecut prin vreo 25 extincţii la scară planetară, dintre care 5 majore. Cea mai celebră este cea de la sfârşitul Cretacicului, de acum 65 milioane de ani, cand odată cu dinozaurii au dispărut 75% dintre specii. Iar cea mai mare este cea de la limita Permianului cu Triasicul, de acum 252 milioane de ani, când au dispărut 96% dintre specii. Specia noastră este pe planetă de numai 300.000 de ani, iar în accepţiunea modernă de numai 30.000 ani. Iar în ultimii 200 ani, în special în ultimii 50, am devenit principala noastră ameninţare.

Planeta şi viaţa au capacitatea de a supravieţui fără probleme şi chiar de a prospera apoi fără noi, însă noi ca specie nu avem nicio şansă în momentul actual să supraviețuim fără ele. Deci conservarea biodiversității, ale cărei vârf de lance sunt ariile naturale protejate înseamnă șansa noastră la supaviețuire pe planetă. Deci nu mai e o problem de considerente romantic, de conservare a unor peisaje, de protejare a unor specii sălbatice, ci este o problem de viață și de moarte pe noi ca specie, parte a biodiversității.

Altfel terminăm odată cu noi şi toate problemele de mediu, sociale, economice, politice, religioase şi filozofice cu care ne pierdem vremea acum. Poate doar dacă avântul tehnologic nu ne va oferi în curând şansa de a migra pe o altă planet să avem o altă alternativă. Sau poate că ne vom trezi în ceasul al 13-lea şi vom face ceva semnificativ care chiar să conteze la scară planetară pentru oprirea declinului. Dar până atunci ce putem face pentru asta? E foarte simplu: sa ne conservăm biodiversitatea prin orice mijloace şi cu orice costuri, iar aceasta se face cel mai bine în ariile naturale protejate.

Dar nu e suficient să înființăm arii naturale protejate, e nevoie să și avem grijă de ele. Pentru că habitatele și speciile nu se protejază doar prin hotărâri ale guvernelor și prin trasarea de către om a unor linii pe niște hărți. Padurile, apele, munții, animalele, plantele au nevoie de ajutorul nostru concret. Au nevoie să fie protejate, respectate, prețuite nu numai pentru ce ne oferă ca resurse și materii prime, ci și pentru că sunt colacatari cu aceleași drepturi la viață pe aceeași planetă pe care o împărțim.

Administrarea ariilor naturale protejate are și ea o istorie lungă, similară cu cea a înființării acestora dar mai mult sau mai puțin întârziată. Dacă în multe zone înființarea a însemnat multă vreme doar un act normativ emis de către autorități, alții au luat și administrarea în serios și au asigurat resursele necesare acesteia.

În USA de exemplu s-a creat încă din 1916 US National Park Service, structură guvernamentală care administrează în prezent 412 parcuri și monumente naționale. Totul a început in 1903, când marele iubitor de natură John Muir, după ce a fondat câteva parcuri naționale (acum e numit părintele parcurilor naționale), l-a convins pe vizionarul președinte Theodor Roosvelt să facă din cnservarea naturii o politică de stat, inclusive prin achiziția terenurilor private din parcuri pentru un mai bun control al conservării acestora.
US National Park Service a tot crescut și dezvoltat rețeaua de parcuri naționale, administrată în folosul naturii și al oamenilor, considerată de mulți ca fiind poate cel mai bun lucru făcut de americani pentru continent.

La polul opus există țări printre care din păcate se numără și România, în care conservarea și ariile naturale protejate au fost multă vreme doar un act formal, fără efecte directe, asta și din cazua regimului comunist căruia nu prea i-a păsat de astfel de mofturi cum ar fi conservarea. Au trecut 65 de ani de la înființarea primului parc național până la inființarea primelor administrații de parcuri și a trebuit să intrăm în Uniunea Europeană ca să începem să ne luăm mai în serios obligațiile de conservare asumate prin convențiile internaționale. Și încă suntem în situația în care statul român nu susține direct conservarea naturii și administrarea ariilor naturale protejate.

Eu cred că fiecare țară are obligația de a se îngriji de patrimoniul natural național, ca parte a efortului global de conservare. De ce oare ar trebui să facă asta? Din foarte multe motive: pentru că este o datorie față de urmași, fiindcă natura nealterată poate constitui baza dezvoltării durabile, pentru ca astfel se salveaza specii și habitate rare și periclitate, pentru că prin asta se asigura baza dezvoltării ecoturismului, resurse pentru cercetare și educație ecologică și multe altele.

Iar România se poate mândri cu ceva în fața celorlalte țări ale Uniunii Europene: cu patrimoniul natural. Noi încă mai avem păduri virgine, urși, lupi și râși. Avem și noi Rezervația Biosferei Deta Dunării, 13 parcuri naționale, 16 parcuri naturale, sute de rezervații naturale, monumente ale naturii, toate reprezentând aproape 8% din teritoriul național și situri Natura 2000 pentru protecția habitatelor și speciilor, considerate la noi tot arii naturale protejate, cu care suprafața totală protejată ajunge la aproape 24% din teritoriul național. Le avem dar nu prea știm să avem grijă de ele.

Administrarea ariilor naturale protejate este diferită de la țară la țară, dar toate au ca element comun implicarea statului prin instituțiile sale. Paradoxul ân Europa este că țările care au ajuns să conștientizeze valoarea naturii și să și aibă resurse pentru protejarea ei, să nu prea mai aibă ce proteja, iar cele care au ce proteja, cum e și cazul nostru, să nu aibă resursele necesare și să nu realizeze ce au de pierdut sau să nu vrea s-o facă.

În România statul se implică doar declarativ în protecția ariilor naturale cu care altfel se laudă peste tot. La noi statul a ales varianta de a delega administrarea ariilor naturale protejate. Astfel s-a creat, inițial dintr-o soluție de moment care apoi s-a permanentizat, un sistem de incredințare prin contract a administrării ariilor naturale protejate către cine este interesat. Parte dintre administratori și custozi au făcut treabă bună, avem exemple de arii naturale protejate cu realizări remarcabile din proiecte și parteneriate, însă suntem foarte departe de ceea ce ar trebui nevoie. La presiunea societății civile, în 2016 s-a înființat și la noi o agenție națională pentru administrarea ariilor naturale protejate (ANANP), care însă în loc să aducă un plus prin implicarea statului, a reușit să distrigă și ceea ce construise cu greu până atunci, Printr-o ordonanță de urgență s-au desființat custodiile și au fost eliminate ONG-urile dintre cei care pot participa la administrarea ariilor naturale protejate, fără să se pună ceva în loc și ne-am întors iarăși în urmă cu 20 de ani, când înființam și noi primele administrații de parcuri.

În această situație nu putem vorbi de asigurarea nevoilor de conservare, iar aceasta înseamnă probleme mari cu care ariile naturale protejate de la noi se confruntă, toate fiind cauza creșterii presiunii antropice asupra refugiilor de viață sălbatică. Fără a fi o listă completă, cele mai mari amenințări sunt: construcții și investiții de toate felurile (drumuri, microhidrocentrale, cariere, pârtii de schi, instalații de transport pe cablu, stațiuni, construcții diverse etc.); exploatări forestiere (deopotrivă legale și ilegale); vânătoare și pescuit necontrolate; braconaj; pășunat intensive; activități de culegere, colectare necontrolată a fructelor de pădure, ciupercilor, plantelor medicinal; colectarea fosilelor, rocilor și mineralelor, speleotemelor; turism necontrolat. Toate acestea duc la distrugerea unor ecosisteme, la perturbarea și fragmentarea habitatelor, la lipsa de liniște pentru faună, la distrugeri și degradări ireparabile ale mediului.

Problemele cele mai mari ale administerării sunt legate de: incoerență și bâlbâială legislativă, măsuri contrare din partea altor sectoare – în special cele investiționale în infrastructură, păduri și agricultură –, ineficiența autorităților și lipsa sprijinului acestora, lipsa de resurse umane și financiare.

Câștigurile și beneficiile indirecte ale conservării în ariile naturale protejate sunt mari și diverse, pe de o parte pentru comunitățile locale, pe de alta pentru vizitatorii zonelor protejate, pentru noi toți. Putem vorbi aici de activități ecoturistice, de la servicii de cazare, transport și masă până la servicii specifice de interpretare și cunoaștere a naturii, ghidaj, închiriere de echipamente și altele, dar și de utilizarea durabilă și eficientă a resurselor naturale disponibile, de la fructe de pădure și lemn, până la produse tradiționale și resurse de apă. Iar mult mai importante, deși mai greu vizibile și cuantificabile sunt conservarea habitatelor și a speciilor, păstrarea nealterată a peisajelor, potențialul de recreere, cunoaștere și educație, sechestrarea de carbon, emisiile de oxigen și altele. Dar acestea trebuie gândite la scară regională, nu restrânse la teritoriul ariilor naturale protejate. Granițele acestora sunt niște convenții ale oamenilor, ursul și lupul nu țin cont de limitele administrative, juridice și politice ale momentului. La fel și beneficiile. Ariile naturale protejate trebuie să fie privite ca niște poli ai dezvoltării regionale. Dacă ele sunt conservate, asigură pilonul principal al dezvoltării regiunilor.

Asta trebuie să le cerem cu toții politicienilor și instituțiilor: să conservăm natura și să avem grijă de ariile naturale protejate pentru noi și pentru generațiile viitoare și să le transformăm în centre de dezvoltare regională.

Împreună cu prietenii din două organizații neguvernamentale am înfiinţat în 2004 Parcul Naţional Buila-Vânturariţa și în 2016 Parcul Natural Văcărești.

În Oltenia de sub Munte am realizat că în locurile şi zilele în care trăim noi astăzi, nu se poate face conservere facând abstracţie de oameni, de comunităţile locale şi de vizitatorii zonei, de nevoile şi interesele lor. Astfel că un proiect de conservare s-a transformat într-unul de dezvoltare a întregii comunităţi locale din jurul parcului, prin conservare, bazată pe valorificarea durabilă a patrimoniului natural şi cultural extraordinar din zonă. Am oferit astfel, prin înfiinţarea şi promovarea parcului, pe lângă conservarea unui colţ important de natură sălbatică, o alternativă de dezvoltare sănătoasă a zonei. În timp, rezultatele nu au întârizat să apară: de la câteva sute de oameni care vizitau parcul înainte, acum s-a ajuns la 25.000 vizitatori pe an, iar investiţia noastră de cca 300 mii euro s-a multiplicat de peste 100 de ori şi a ajuns să aducă beneficii zonei, deja de peste 30 milioane de euro prin dezvoltarea de servicii, începerea unor afaceri în domeniul turismului, locuri de muncă, taxe la bugetul local. Asta înseamnă dezvoltarea prin conservarea naturii şi utilizarea durabilă a resurselor naturale şi culturale.

De ce nu ne-am conserva aceste resurse pentru a ne face o strategie de dezvoltare durabilă bazată pe valorificarea sustenabilă şi promovarea lor? Am putea crea nuclee de dezvoltare durabilă în comunităţile din jurul ariilor protejate, cele mai multe dintre ele sărace şi fără alternative şi am obţine astfel suficiente resurse şi pentru conservarea patrimoniului.

Înfiinţarea Parcului Natural Văcăreşti este un alt exemplu de importanță al ariilor protejate. Potenţialul parcului este uriaş din punct de vedere al educaţiei de mediu, fiind situat în mijlocul a 15% din populaţia ţării dar şi al promovării, fiind în capitală, deci cu o vizibilitate şi expunere foarte mari. Acum lucrăm a dezvoltarea unei rețele naționale  de arii naturale protejate urbane, care să apropie oamenii de natură și să-i reînvețe s-o primească în viața lor.

Eu cred că dacă ne adunăm mai mulţi, putem face şi mai multe, şi mai repede, şi mai bine. Prin educaţie pentru natură şi sănătate și prosperitate aduse de natură putem schimba complet mentalitatea românilor faţă de natură, în sensul acceptării ei. Nu o facem numai pentru parcurile Buila şi Văcăreşti, nici numai pentru noi, satul sau oraşul nostru, ci o facem pentru întreaga planetă şi pentru biodiversitatea ei, din care şi noi facem parte.

De ce discutăm încă despre protecția pădurilor virgine?

IMG_3656

Răspunsul e simplu: fiindcă statul român nu a fost în stare să le protejeze. Nici măcar să le identifice.

În loc ca subiectul să fie închis demult și acum doar să ne mândrim cu toții cu aceste păduri extraordinar de valoroase, stăm de ciondăneală.

Instituțiile academice și de cercetare silvică s-au adunat să înfiereze studiul Primofaro făcut de către două ONG-uri. Au scris pe tema asta mai mult decât studiul propriu-zis. Și eu l-am citit și consider că studiul este slab. Dar nu pot să nu mă întreb de ce statul prin instituțiile sale, inclusiv cele care analizează și critică acest studiu nu a făcut nimic mai bun de peste 15 ani, deși în rapoartele la studiu numesc pădurile virgine “componentă esențială a patrimoniului natural național, european și mondial”.

Dar ia să vedem ce a făcut statul român cu toate instituțiile sale cu expertiză și experiență în domeniul silvic:

  • În 2004 a fost realizat studiul Pin-Matra, prin care s-au identificat cca. 218.000 ha păduri potențial virgine, singurul în care o instituție a statului (ICAS, actual INCDS) a fost implicată. Ulterior studiul a fost „pierdut” în mod misterios. Deși rezultatele lui sunt referință în legislație, pe portalul oficial inspectorulpadurii.ro, pe pagina ministerului.
  • Abia în 2012, deci 8 ani mai târziu, apar indicatorii pentru identificarea pădurilor virgine. Între timp nu a fost niciun fel de măsură de protecție pentru pădurile potențial virgine iar în acestea au fost făcute lucrări silvice care au dus la pierderea multora dintre ele ca păduri virgine.
  • Abia 4 ani mai târziu, în 2016, apare și metodologia de identificare și protejare a acestor păduri prin înscrierea în Catalogul național al pădurilor virgine. Iarăși până aici multe alte păduri au fost pierdute.
  • În 2018 apar și normele de încadrare a pădurilor ca virgine la amenajarea acestora.
  • La ora actuală, la peste 15 ani de la începerea procesului, în Catalogul național sunt înscrise și protejate doar 30.000 ha de păduri virgine și cvasivirgine. Multe dintre aceste păduri sunt înscrise în catalog ca urmare a studiilor făcute prin eforturile și cu cheltuiala ONGurilor și altor structuri neguvernamentale. Multe alte suprafețe au fost propuse de către acestea iar statul român încă nu a reușit să găsească soluții pentru verificarea și protejarea lor.

Atât a putut statul român. Pădurile virgine sunt atât de esențiale pentru acesta încât de peste 15 ani nu e în stare să finalizeze o dată pentru totdeauna identificarea și protejarea lor.

Puteau face o grămadă de studii în acest timp, puteau lua o grămadă de măsuri. Rezultatul: multe suprafețe pierdute din acest fantastic tezaur și motiv de ceartă între silvici și activiștii de mediu.

Nici măcar nu era nevoie de studii care să fie mai bune ca cele criticate ale societății civile, deși puteau face câte voiau.

Statul și instituțiile sale au acces la toate informațiile din amenajamtele silvice ale tuturor pădurilor. Aveau și rezultatele celor două cicluri IFN cu care puteau calibra aceste informții.

Se putea porni de la criteriul de vârstă. Avem circa 500.000 ha păduri peste 120 de ani. Dintre acestea, circa 55.000 de ha au peste 160 de ani, circa 141.000 ha au între 140 și 159 de ani și 330.000 ha au între 120 și 139 de ani.

Simplist, se exclud din total cele care sunt deja protejate (T1 în amenajament sau zonă de protecție strictă și integrală din parcuri și rezervații) și cele în care istoricul lucrărilor silvice din ultimii 30 de ani arată intervenții consistente. Restul, probabil vreo câteva zeci de mii de ha sunt puse sub protecție până la evaluarea lor în teren și apoi știm exact care sunt virgine și cvasivirgine și trebuie protejate. Și gata, am terminat cu studiile și gâlceava pe seama lor.

Subiectul acesta putea fi închis demult și nu mai aveau acum pe ce se ciondănii unii și altii.