Cariera celui mai mic parc naţional

img_2151

Când te gândeşti la un parc naţional, îţi vine în minte o oază de natură sălbatică unde pădurile, pajiştile, animalele, peşterile şi alte valori naturale sunt protejate pentru conservare şi pentru bucuria şi nevoile oamenilor. În mod normal aceste zone devin atracţii turistice, surse de venit şi mândrie pentru comunităţile locale, adevărate motoare ale dezvoltării regionale. Aşa este în multe ţări, inclusiv din zone foarte sărace ale lumii, aşa ar trebui să fie peste tot, dar nu şi la noi românii. Noi am fot binecuvântaţi cu un patrimoniu natural extraordinar, dar avem talentul şi ambiţia de a ne bate joc de el până la distrugere.

Din multe şi diferite motive, dintre care principalele sunt lipsa voinţei politice, neimplicarea statului, subfinanţarea, lipsa capacităţii de administrare şi primarea intereselor investiţionale distructive, situaţia conservării naturii la noi este departe de ceea ce ar trebui să fie. Nu avem nici măcar o instutuţie dedicată care să cordoneze acest sector pe care s-ar putea baza o importantă parte a dezvoltării noastre ca ţară. Am descris mai pe larg într-un articol total ineficientul sistem românesc de administrare a ariilor naturale protejate.

Ariile naturale protejate sunt la noi mai mult nişte nume şi statistici, ce ies în evidenţă şi-s cunoscute mai puţin prin valorile naturale, şi mai mult prin conflictele între conservare şi diverse activităţi economice. Iar administrarea lor este mai mult o luptă de subzistenţă şi supravieţuire. Foarte mulţi politicieni, funcţionari, investitori şi oameni obişnuiţi văd în ariile naturale protejate frâne şi obstacole în calea dezvoltării infrastructurii şi exploatării resurselor, din diferite motive, de la necunoaştere şi ignoranţă, până la interese directe, nereuşind să înţeleagă că acestea pot avea şi altă valoare, inclusiv una economică, pe termen mult mai lung şi în beneficiul tuturor. Şi de la mic la mare vorbesc despre parcuri şi rezervaţii ca despre bau-baul dezvoltării.

Astfel că înfiinţarea şi administrarea ariilor naturale protejate devin uneori acte de curaj şi o luptă continuă cu activităţile şi tentativele distructive.

Eu şi o mână de voluntari inimoşi din Asociaţia Kogayon, am înfiinţat cel mai mic dintre cele 13 parcuri naţionale ale ţării – Parcul Naţional Buila-Vânturariţa – şi ne-am şi înhămat la munca de administrare, chiar fără a fi administratori, pentru conservarea naturii şi pentru a oferi o alternativă de dezvltare zonei Oltenia de sub Munte, o zonă extrem de bogată în bogăţii naturale şi culturale dar foarte puţin cunoscută şi dezvoltată economic. Asta a însemnat mult pentru natură, de la câteva mii de hectare de pădure protejate la excluderea vânătorii, de la controlul activităţilor cu impact, la ferirea zonei de microhidrocentrale şi alte ctitorii măreţe. Proiectul nostru înseamnă mult şi pentru dezvoltarea zonei, de la promovare la educaţie, de la micile activităţi economice ce încep să se dezvolte, la creştrea mândriei localnicilor pentru valorile de lângă ei.

Asta am crezut, ştiut şi făcut noi pentru zona noastră şi oamenii de acasă.

Şi credem cu tărie că am făcut bine!

Dar fiindcă strategia de dezvoltare a zonei nici măcar nu există, dar să mai şi fie orientată către activităţi de dezvoltare durabilă, iar autorităţile de toate felurile, inclusiv cele de mediu, nu au nici ele mare apetit pentru conservare şi dezvoltare durabilă, deşi sunt primele care se laudă cu asta, am ajuns vrând-nevrând să fim văzuţi de unele categorii ca duşmani ai poporului. Braconierii şi hoţii de lemne sigur nu ne iubesc şi nu ne au la inimă nici cei care au plătit pentru prostiile făcute în parc sau nu şi le mai pot duce la îndeplinire. Am ajuns şi prin instanţe, unde proprietarii unor păduri ne-au dat în judecată pentru că prin restricţiile şi controlul exploatărilor forestiere au pierderi economice, ne-am ciondănit mai mereu cu silvicultorii statului care se simţeau cumva deranjaţi şi încurcaţi de noi şi „parcul nostru”.

Deşi nu am dorit asta, ne-am trezit şi în postura de a intra în conflict cu exploatarea minieră de lângă parc, de unde se extrage calcar în carieră de peste 50 ani. Dintr-o eroare, la înfiinţarea parcului (2004), limitele acestuia s-au suprapus cu cele ale perimetrului minier unde urma să se extindă exploatarea. Eroarea îmi aparţine şi mi-am asumat-o, fiindcă eu am propus limitele parcului. În acest caz ca şi la alte probleme, toată lumea e de acord că eu şi Asociaţia Kogayon am înfiinţat parcul, că la bine şi laudă angajaţii autorităţilor ne tot atrag atenţia că numai Guvernul are autoritatea de a înfiinţa parcuri. Toţi se fac că uită în acest caz că eu puteam propune şi toţi Carpaţii ca parc naţional, dar că autoritatea desemnării e într-adevăr a Guvernului, că Hotărârea de Guvern a fost aprobată inerministerial şi supusă dezbaterii publice şi deci cine ştia de perimetrul minier suprapus putea să intervină dar nu au facut-o. Eu nu am ştiut atunci de perimetrul minier, dacă aş fi ştiut sigur aş fi evitat suprapunerea şi parcul s-a înfiinţat cu eroare cu tot. Am propus limitele în afara exploatării miniere, unde este o pajişte cu lapiezuri, doline, situri fosilifere şi relief carstic, frasini seculari, pădure virgină de fag şi multe specii care justifică pe deplin protecţia.

anexa_harta_zonare_interna_cariera

După ce am comis-o şi mi-am asumat greşeala (eroarea am semnalat-o abia în 2008, când s-au început lucrările pentru extinderea carierei, oprite la constatarea suprapunerii şi deci a ilegalităţii), am încercat să văd care-i situaţia şi să caut soluţii. Ca angajat al parcului, geolog şi mebru al Consiliului Ştiinţific am avut şi obţinut acces atât la informaţia din perspectiva conservării, cât şi din cea minieră.

Am întocmit astfel în 2009 un raport oficial, cu sprijinul și aportul intreprinderii miniere, raport prezentat public în urmă cu aproape 8 ani (15 aprilie 2009), în cadrul unei întâlniri organizată de mine la Rm. Vâlcea, cu prezenţa mass-mediei locale, la care au fost invitaţi reprezentanţi ai tuturor instituţiilor interesate centrale (Ministerul Mediului, Ministerul Economiei, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale), judeţene (Consiliul Judeţean, Prefectura, Agenţia pentru Protecţia Mediului, Garda Naţională de Mediu, Direcţia Apelor Olt, Sistemul de Gospodărire a Apelor, R.N.P. Romsilva, Episcopia Râmnicului, ISU) şi locale (S.N. a Sării Salrom S.A–Sucursala Exploatarea Minieră Rm. Vâlcea, Administraţia P.N. Buila-Vânturariţa, Ocolul Silvic Romani, Primăria Costeşti, Mănăstirea Bistriţa, Mănăstirea Arnota), alături de principalii beneficiari ai calcarului din carieră (Oltchim Rm. Vâlcea şi Uzinele Sodice Govora).

Ulterior, de multe ori, raportul a fost trimis de către Administraţia P.N. Buila-Vânturariţa tuturor instituţiilor care au solicitat informaţii despre subiect.

Am actualizat raportul în mai 2016: raport_cariera_bistrita_mai_2016

Raportul conţine informaţii detaliate despre:

  • Cum s-a ajuns în situaţia aceasta
  • Demersuri efectuate pentru rezolvarea problemei
  • Cadrul legal al înfiinţării şi funcţionării Parcului Naţional Buila-Vânturariţa
  • Cadrul legal al funcţionării exploatării miniere
  • Descrierea generală a situaţiei actuale a carierei
  • Propunerea de dezvoltare a carierei
  • Proprietatea şi dreptul de servitute  al terenului pentru exploatare
  • Impactul socio-economic al dezvoltării/închiderii obiectivului
  • Potenţialul de risc
  • Impactul dezvoltării obiectivului asupra mediului
  • Concluzii
  • Recomandări

Cine are curiozitatea să se uite măcar peste concluzii, poate afla situaţia actuală reală, în care suprapunerea limietelor parcului cu perimetrul de exploatare nu numai că nu este singura problemă, dar nici măcar nu este principala.

Pe scurt, situaţia stă în felul următor:

Continuarea exploatării este imposibilă fără:

  1. Scoaterea din parc a altor 13 ha din afara perimetrului minier faţă de cele 16 ha suprapuse eronat cu acesta. Deci şi fără eroarea suprapunerii situaţia ar fi fost aceeași.
  2. Obţinerea proprietăţii terenul în care se va face extinderea. Terenurile sunt proprietate privată, ale mănăstirii Arnota (14 ha pădure în perimetru) și Primăriei Costești (2 ha islaz în perimetru și 13 ha islaz în afara lui). Mănăstirea Arnota şi Episcopia Râmnicului s-au exprimat împotriva cedării terenului*, mănăstirea de patrimoniu fiind oricum afectată de actuala exploatare. Primăria Costești este pentru cedarea terenului în condiţiile rediscutării contractului de concesiune.                                                                                                          *Într-o adresă primită în 27.02.2017, Arhiepiscopia Râmnicului a transmis un alt punct de vedere: „…obiectivul propus de extindere a exploatării miniere se poate realiza doar prin perfectarea unui schimb de terenuri cu aceeaşi categorie de folosinţă şi cu aceeaşi suprafaţă şi… cu restaurarea mănăstirii de către intreprinderea minieră în caz de producere de pagube materiale ca urmare a exploatării„. MenţiuneDezacordul faţă de extinderea exploatării pe terenul proprietate a mănăstirii a fost menţionat în rapoartele din 2009 şi 2016, ca urmare a discuţiilor avute cu reprezentanţi ai Mănăstirii şi Episcopiei. Reprezentanţii acestora au participat la prezentarea publică a raportului din aprilie 2009, pe care l-au şi primit, la fel ca şi pe cel actualizat din 2016, fără ca cineva să ridice până acum vreo obiecţie faţă de conţinutul acestuia.
  3. Schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor în care se va face extinderea din fond forestier (14 ha păduri virgine) și islaz, prin Hotărâri ale Guvernului.
  4. Modificarea limitelor parcului şi a siturilor Natura 2000 cu care acesta coincide aici, care se poate realiza numai prin Hotărâri de Guvern (pentru parc şi sit de importanţă avifaunistică) şi Ordin al Ministrului (pentru sit de importanţă comunitară). În plus, pentru schimbarea limitelor sitului Natura 2000, trebuie acceptul Comisiei Europene.
  5. Realizarea studiilor si documentaţiei de extindere conform legislaţiei miniere, care să includă şi documentaţie de refacere a mediului postînchidere şi studiu de atenuare a impactului social.
  6. Prelungirea licenței de exploatare (expiră în 2020) prin întocmirea unei documentații care să cuprindă: studiul de fezabilitate privind valorificarea resurselor minerale şi protecţia zăcământului, planul iniţial de încetare a activităţii, planul de dezvoltare a exploatării, studiul de impact asupra mediului şi bilanţul de mediu, planul de refacere a mediului, proiectul tehnic, studiul de evaluare a impactului social, planul de atenuare a impactului social.
  7. Investiţii mari pentru retehnologizarea carierei, deoarece exploatarea carierei cu minimizarea costurilor, prin unirea treptelor, a dus la compromiterea şanselor de dezvoltare, extinderea necesitând acum lucrări de amploare.

Concluzia concluziilor: Ţinând cont de situaţia carierei, a rezervelor disponibile (calcarul este resursă neregeneralbilă, care mai devreme sau mai târziu tot se termină) şi a fezabilităţii proiectului de extindere (cu toate eforturile şi investiţiile, activitatea nu ar fi una profitabilă, ci foarte riscant s-ar putea doar recupera cheltuielile), continuarea exploatării miniere nu ar face altceva decât să amâne închiderea obiectivului cu cel mult 18-23 ani, această perioadă de funcţionare fiind însă condiţionată de numeroşi factori: stabilitatea cantităţii şi calităţii rezervelor estimate (care ar putea fi limitate de ajungerea exploatării în zonele cu extindere a milonitizărilor cu conţinut ridicat de SiO2), efort mare investiţional pentru retehnologizare şi exploatare.

Efectele asupra mediului trebuiesc evaluate cât mai corect și puse în balanţă cu beneficiile economice pe termen scurt şi mediu, ţinând cont şi de posibilitatea dezvoltării turistice a zonei, decizia de continuare a exploatării urmând să fie luată şi asumată la nivel de Guvern, în funcţie de toate implicaţiile acesteia.

img_2102

Luarea în cosideraţie a recomandărilor formulate în raport ar fi clarificat situaţia reală şi viitorul exploatării miniere şi ar fi furnizat toată informaţia necesară factorilor de decizie (Guvernul României) pentru a cântări beneficiile, riscurile şi efectele deciziei:

  1. Realizarea unui studiu tectonic (geofizic) al zonei şi includerea acestuia în calculul de estimare a rezervelor şi pentru luarea în consideraţie a pericolului continuării exploatării în ceea ce priveşte activarea faliilor cu efect asupra alunecărilor de teren, prăbuşirilor în albia Râului Costeşti şi blocarea cursului acestuia.
  2. Realizarea unor evaluări cantitative şi calitative a situației la zi a rezervelor din zăcământ.
  3. Realizarea unor evaluări cantitative, calitative și de stabilitate a materialului agabaritic din haldă. Pe termen scurt şi mediu, resursele umane şi financiare ar putea fi reorientate spre exploatarea și valorificarea materialului din haldă, aceasta ducând la atenuarea impactului socio-economic local dar și la rezolvarea unei probleme grave de mediu pentru zonă: stabilitatea haldei de steril.
  4. Realizarea unui studiu de analiză a impactului social la nivel judeţean ca urmare a închiderii obiectivului şi a posibilităţilor de reducere a impactului. Pe termen scurt şi mediu, resursele umane şi financiare ar putea fi reorientate spre activităţile de refacere a mediului în zonă, continuarea exploatării materialului din haldă şi, ca o alternativă, în dezvoltarea turistică a zonei.
  5. Evaluarea realistă printr-un studiu de fezabilitate a tuturor costurilor (inclusiv a celor de mediu şi a activităţilor postînchidere și de refacere a mediului) necesare extinderii exploatării.
  6. Comunicarea eficientă și corectă a rezultatelor studiilor de mai sus tuturor factorilor interesaţi, de la comunitatea locală și angajaţii direct afectaţi, până la autorităţile centrale, judeţene şi locale.

img_2162

Credeţi că cineva a dat curs acestor recomandări? Realitatea este că nimeni nu a mai făcut NIMIC de 8 ani, perioadă în care situaţia s-a agravat şi a ajuns practic imposibil de rezolvat, pentru că în deja mai puţin de 3 ani expiră licenţa minieră şi nu prea mai e timp pentru atâtea studii, documentaţii, demersuri, avize şi autorizaţii.

Politicienii şi autorităţile au făcut câte ceva între timp: interpelări, declaraţii şi comunicate de presă în care cer şi spun că rezolvă ei situaţia. Şi permanent trebuie să fie găsiţi şi vinovaţi, care cine altcineva puteau fi decât parcul, asociaţia şi eu.

Fiindcă trebuie să fie şi un ţap ispăşitor, de ce să ne uităm în propria curte, când avem duşmanii apărători ai mediului?

De ce să ne recunoaştem propriile greşeli, când e mai bine să le arătăm pe ale altora?

De ce să facem ceva să găsim cale de rezolvare, când e mai simplu să aşteptăm şi poate se întâmplă o minune?

De ce au venit peste noi mofturile astea cu protecţia naturii şi nu mai putem face ca pe vremuri când punea statul sonda-n curtea omului şi el pleca unde putea cu ce avea prin bătătură?

De ce să ne uităm la alternative când am fost obişnuiţi ca statul să ne dea ce crede el că e mai bine pentru noi?

De ce să ne gândim la dezvoltare durabilă şi viitorul copiilor şi nepoţilor când mandatele şi posturile călduţe nu ţin până atunci?

Pentru cei care ar fi putut face ceva dar au preferat să acuze am scris ca haz de necaz asta:

Pentru toată lumea care nu ştia deja, recunosc că am înfiinţat Parcul Naţional Buila-Vânturariţa nu pentru a proteja patrimoniul natural şi a oferi o alternativă pt. dezvoltarea zonei Oltenia de sub Munte, ci pt. a închide cariera de calcar.

Ca geolog am aflat ca sub ea se află un zăcământ uriaş de uraniu şi metale rare, cunoscut doar de către agatârşii şi dacii prezenţi pe aici încă din Jurasicul superior, zăcământ pe care aş vrea să-l vând lui Soroş sau altor duşmani ai ţării pe care-i rog să mă contacteze.

Vă rog să nu luaţi în seamă raportul pe care m-au forţat nişte olteni naţionalişti să-l scriu şi public încă din 2009 şi pe care mă bucur că-l ignoră de atunci toţi politicienii şi trompetiştii lor, alături de instituţiile cică interesate, care astfel mă ajută să-mi îndeplinesc planul. Promit să dau şi la alţii nişte ponturi, recent mi-a mai ieşit o lovitură grasă cu P.N. Văcăreşti, în buricul târgului. Tare, nu?

Deci, vă rog frumos să nu mă ruinaţi, ignoraţi în continuare raportul!

Lăsând gluma la o parte, fiindcă sigur nu toţi ţin la ea, recent în presa locală, dinspre politicienii locali, a reînceput atacul asupra parcului naţional, pe care unii-l văd distrugătorul minunatei industrii vâlcene.

Noroc cu parcul că avem un ţap ispăşitor pentru situaţia socio-economică a judeţului!

Uitându-te însă măcar pe concluziile şi recomandările din raport, oricine vrea, înţelege că prigoana parcului e o pistă falsă.

E deja obişnuinţă ca fiecare schimbare de regim politic să vină cu astfel de acţiuni de manifestare de intenţie. Din păcate toate au rămas din 2009 încoace la stadiul de poveşti politice. Politicienii pur şi simplu nu vor să înţeleagă că unele probleme nu au graniţe politice şi rezolvarea lor este una de natură tehnică. Iar mulţi creduli îi cred.

De ani de zile, legat de acest subiect, politicienii vâlceni nu fac decât interpelări şi încercări de rezolvare politică a situaţiei, cu puseuri la fiecare schimbare de regim politic, preferând să dea vina pe parc în loc să analizeze obiectiv situaţia şi să încerce rezolvarea ei conform recomandărilor şi concluziilor raportului pe care-l au încă din 2009.

O să trimit încă o data raportul tuturor autorităţilor. Poate acum o să-l citească măcar, că de făcut nu au făcut nimic, cel puţin în ultimii 8 ani.

Raportul din 2009 se găseşte aici.

Raportul actualizat în 2016 aici: raport_cariera_bistrita_mai_2016

Prezentare raport – conferinţa MINATURA 2020, Bucuresti, 29 mai 2017:  Prezentare_PNBV_cariera

Deşi au avut la dispoziţie din 2009 un raport detaliat al situaţiei extinderii carierei de calcar Bistriţa în Parcul Naţional Buila-Vânturariţa, politicienii şi autorităţile nu au făcut nimic concret, preferând să dea vina pe parc.
Acum vor să ignore toate argumentele şi să aprobe pe cale politică extinderea exploatării în parcul naţional.

Ajută-ne să-i convingem că decizia de micșorare a Parcul Național Buila-Vânturarița (cel mai mic dintre cele 13 parcuri naționale ale României) în favoarea extinderii carierei de calcar Bistrița să nu fie luată politic, ci:
1. Cu argumente tehnice și știintifice, cântărite atent.
2. Cu evaluarea tuturor aspectelor de mediu, economice și sociale.
3. Cu respectarea legislației din domeniile minier și de mediu.
4. Transparent și cu implicarea tuturor factorilor interesați.
5. Ţinând cont de prezentul dar și de viitorul cariereri și regiunii.
Semnează şi distribuie Petiția!

Anunțuri

Poveștile Pădurii în Parcul Naţional Buila-Vânturariţa – ediţia 2016

p4_90x60_diversitate_arbori2Din prietenia voluntarilor Asociaţiei Kogayon cu cei ai DocProcess, cel mai frumos traseu tematic al Parcului Naţional Buila-Vânturariţa a renăscut și s-a extins, ajungând la 27 puncte de informare dedicate pădurii, locuitorilor ei și rolurilor complexe ale acesteia. Traseul începe din satul Pietreni (comuna Costeşti, judeţul Vâlcea), la intrarea în parcul naţional de pe Valea Morii. Are o lungime totală de aproape 7 km, cu o diferenţă de nivel de 300 m, şi poate fi parcurs în circuit în 3-4 ore. Se urcă pe drumul forestier de pe Valea Morii, până în Poiana Scărişoara (marcaj triunghi roşu), de unde se poate merge 20 minute pe o ramificaţie către Schitul Pătrunsa (marcaj punct galben). Coborârea se face pe o potecă de pe limita parcului (marcaj pătrat roşu). O să încerc o istorisire a acestor poveşti, una câte una, despre pădurile şi vieţuitoarele parcului, despre apele, fosilele şi locurile lui, cu animalele, copacii, florile, ciupercile şi gâzele care vieţuiesc în el, poveşti pe care mi-aş dori să le afle și repovestească mulţi iubitori ai naturii, atât virtual, dar mai ales parcurgând traseul. Este acum ca niciodată, că de n-ar fi, nici nu s-ar mai povesti.

Grafica panourilor este rodul talentului muncii și muncii Iuliei Olariu.

Bun venit în Parcul Naţional Buila-Vânturariţa!p1_70x50_bun_venit

Prima poveste: Povestea apei.
Apa a fost și este esenţa vieţii satelor de sub munte, fiindcă din munte se captează apa potabilă, iar râurile au fost utilizate pentru a pune în mișcare morile, pivele și joagărele.
Calcarul, deși la prima vedere este o rocă foarte dură, are o permeabilitate ridicată, care face ca zonele carstice să fie adevărate rezervoare pentru resursele de apă. În același timp apa modelează relieful carstic, în special prin dizolvarea carbonatului de calciu, atât la suprafaţă cât şi în subteran, cu rezultate spectaculoase: chei, doline, lapiezuri, peşteri şi avene.
Pădurea are un rol extrem de important, asigurand calitatea şi stabilitatea întregului sistem, contribuind la filtrare, la atenuarea viiturilor, la prevenirea eroziunii şi destabilizării versanţilor.
Acolo unde pădurile sunt sănătoase şi viguroase, resursele de apă care susţin viaţa vieţuitoarelor şi deci şi a oamenilor, vor fi suficiente şi de bună calitate.
P2_80x60_carst_apa.jpg

img_4300

Povestea a 2-a: Povestea habitatelor forestiere marginale

Este o poveste sensibilă la noi. Asta pentru că fiind la intersecţia unor domenii de reglementare și administrare, sunt supuse unor prevederi contrare și tratate superficial de către domeniile la marginea cărora se află. Ele au o sensibilitate la perturbările antropice, desi reprezintă refugiul a numeroase specii, fiind adevărate concentraţii de biodiversitate.
Importanţa cursurilor de apă pentru biodiversitate este uriaşă, atât pentru că zonele umede reprezintă unele dintre cele mai bogate ecosisteme ca varietate de specii, cât și pentru că au un grad ridicat de vulnerabilitate.
Habitatele și speciile din lungul râurilor se numesc ripariene. Pădurile din lungul și din apropierea râurilor protejază malurile, reţin apa din precipitaţii, scad viteza de curgere şi previn astfel inundaţiile şi viiturile. Pentru păstrarea acestor roluri, cursurile de apă trebuiesc menţinute cât mai aproape de starea lor naturală, orice modificare antropică a acestor sisteme fragile ducând la dezechilibre cu urmări grave nu numai pentru biodiversitate, dar şi pentru oameni.
Aninişurile de pe râurile de deal și munte, atât pădurile galerii de anin negru (Alnus glutinosa), cât și cele de anin alb (Alnus incana) sunt considerate păduri periclitate antropic. Aici, pe lângă anini mai găsim și alte specii arboricole precum plopul negru (Populus nigra), dar mai ales o vegetaţie luxuriantă cu numeroase specii arbustive, ferigi, mușchi și plante superioare, precum şi specii faunistice specifice precum codobatura albă (Motacilla alba), codobatura de munte (Motacilla cinerea), mierla de pârâu (Cinclus cinclus).
p3_80x60_aninis

img_4297

Povestea a 3-a: Diversitatea speciilor arboricole forestiere

Pădurile naturale primare sunt caracterizate în primul rând prin diversitate. Diversitate de specii arboricole, diversitate de vârste ale arborilor, diversitate a altor specii de flora și fauna.
Speciile de arbori pot fi deosebite unele de altele prin mai multe elemente: forma coroanei, culoarea şi rugozitatea scoarţei, frunze şi fructe, lemn, dimensiuni etc..
Vă prezentăm 7 dintre speciile arboricole din parc, dintre care 5 sunt dintre cele mai des întâlnite (fagul, carpenul paltinul, molidul şi mesteacănul), în timp ce două sunt mai rare și protejate (tisa și zada sau laricele). I-am desenat pe toţi 7 pentru a vă familiariza cu aspectul general, am scris câteva caracteristici generale ale fiecăruia, puteţi să atingeţi scoarţa fiecăruia fiindcă am pus câte o bucată de trunchi în dreptul lor (mai puţin la tisă și zadă care au fost înlocuite cu plop și anine) şi puteţi vedea şi frunzele după ce sculptăm altele în locul celor care au fost luate de cineva ca trofeu.p4_90x60_diversitate_arbori

img_4291
 
Povestea a 4-a: Geologia
Povestea unui munte începe cu istoria lui geologică. În cazul Buila-Vânturariţa două procese geologice au fost esenţiale: acumularea prin bioconstrucţie a scheletelor de alge, corali şi alte organisme marine jurasice şi mişcările tectonice care le-au adus şi transformat acolo şi cum sunt acum. Milioanelor de ani în care sedimentele s-au depus și consolidat, alături de mişcările care au dus la ridicarea, încălecarea, falierea şi fracturarea lor succesivă li s-au adăugat mult mai târziu procesele geomorfologice care au modelat muntele așa cum îl vedem acum.
Substratul geologic a influenţat modelarea reliefului, formarea și tipologia solurilor, distribuţia și evoluţie vegetaţiei, şi deci şi tipurile de păduri, care la rândul lor sunt legate de fauna pe care acum o găsim în parc.
E nevoie de
milioane de ani pentru ca muntele să se înalţe,
mii de ani pentru ca apele să-l sculpteze,
sute de ani pentru ca pădurile să-l împodobească,
zeci de ani pentru ca animalele să se simtă acasă și
doar o clipă pentru ca tu să apreciezi toate acestea.
p5_100x90_geologie
Povestea a 5-a: Grohotişurile
Printre cele mai sensibile ecosisteme sunt acelea din zonele stâncăriilor şi grohotişurilor. În Parcul Naţional Buila-Vânturariţa predomină covârșitor cele calcaroase, care sunt asociate în diferite proporţii şi cu cele forestiere, care joacă un rol foarte important în protecţia și stabilitatea lor. Aici întâlnim numeroase specii arboricole, arbustive, muşchi şi ferigi, dar şi frumoasele orhidee. Până în prezent în parc au fost identificate 29 specii dintre cele 58 semnalate în România.
p6_80x60_vegetatie_grohotis

img_4283

Povestea a 6-a: Evoluţia pădurii

Este povestea despre etapele din viaţa unei păduri, de la sămânţă la pădurile seculare. Într-o pădure naturală găsim diferite generaţii de arbori pe aceeaşi suprafaţă în care coexistă puieţi de numai câţiva ani cu arbori care şi-au depăşit limitele fizologice. Aici orice loc gol lăsat de un arbore bătrân doborât de vânt, reprezintă o oportunitate pentru generaţiile tinere. Simplificat, evoluţia unei păduri se împarte în etapa speciilor ierboase, arbustive şi a celor pioniere, apoi pădurea trece ca şi omul prin tinereţe, maturitate şi bătrâneţe, după care vine schimbul de generaţii şi ciclul se reia.
p7_100x50_evolutie_padure

img_3905

Povestea a 7-a: Amenajamentele silvice

De ceva vreme toată lumea se pricepe și la păduri, mai exact la jaful pădurilor, care a devenit subiect comun dezbătut pe toate canalele și în toate mediile. Însă cele mai multe opinii se vede de la o poștă că sunt lipsite de o cunoaștere minimă a sectorului silvic-forestier iar educaţia în domeniu în rândul publicului larg lipsește aproape complet. Mai trist este că cei din sector, de la autorităţi la proprietarii de păduri și de la administratorii silvici la cei din industria lemnului, dar nici ONGurile implicate în problematica pădurilor, nu fac mare lucru să ridice nivelul de informare și înţelegere al publicului larg, asta deși sunt direct afectaţi.
România este ţara poate cu cel mai reglementat și controlat sistem silvic-forestier, cu cele mai multe instituţii cu atribuţii în domeniu, dar în același timp, paradoxal și cu cele mai multe probleme.
Dar cum se administrează pădurile la noi? Proprietarii, fie că este vorba de stat sau privaţi, sunt obligaţi să-și administreze pădurea prin ocoale silvice (acestea sunt câteva sute, fie de stat, în subordinea R.N.P. Romsilva, fie private). Ocoalele silvice asigură paza și serviciile silvice (lucrări de plantare, întreţinere şi îngrijire, punere în valoare = marcare pentru tăiere etc.). Toate lucrările silvice dintr-o unitate silvică de producţie sunt reglementate prin norme tehnice şi planificate prin amenajamante silvice întocmite la fiecare 10 ani de către firme specializate atestate, sunt supuse procedurii de evaluare a impactului de mediu şi deci şi dezbaterii publice, după care sunt analizate de către o comisie de specialitate a Ministerului Mediului, care apoi le aprobă prin Ordin al ministerului. Practic pădurea este împărţită în parcele şi subparcele (limitele sunt vizibile în teren prin linii roşii verticale şi orizonatele) în care nu se pot face alte lucrări (principale, secundare, conservare, igienă, îngrijire şi întreţinere) decât cele aprobate decenal prin amenajamante.
Pentru a înţelege noţiuni de bază despre administrarea pădurilor cu funcţii de producţie din parc, am amplasat două panouri informative, unul referitor la amenajamente şi unul la lucrările silvice.
p8_80x50_amenajare_paduri

img_4274

Povestea a 8-a: Lucrările silvice in parcurile naţionale
p9_80x60_lucrari_sivice
img_4273
Povestea a 9-a: Zonarea internă a parcurilor naţionale
Povestea legislativă este probabil cea mai tristă dintre poveștile pădurilor parcului. Pentru că legile se schimbă des, nu întotdeauna în bine și nici nu are un final prea fericit. În România se pot face exploatări forestiere legale în anumite zone ale parcurilor naţionale, mai precis în zonele tampon.
Parcul Naţional Buila-Vânturariţa are o zonare internă concentrică, restricţiile de tăiere scăzând de la centru spre margine. Astfel că în zonele de protecţie strictă și integrală din zona centrală (46,3% din parc) nu sunt permise niciun fel de exploatări forestiere, în parte din zona tampon (38,5% din parc) sunt permise numai lucrări de conservare (maxim 10% din volumul de lemn pe deceniu), iar în restul din zonei tampon (14,6% din parc) și în zona de dezvoltare durabilă (0,6% din parc) sunt permise lucrările care sunt conforme cu amenajamentele silvice în vigoare (aprobate prin ordin al Ministerului Mediului), cu avizul și sub supravegherea Administraţiei parcului.
Panoul de faţă prezintă zonarea internă a parcului și enumerarea lucrărilor de exploatare forestieră permise/interzise în fiecare dintre aceste zone
p10a_70x50_zonare_interna
p10b_70x50_lucrari_parc
Povestea a 10-a: Diferenţele dintre pădurile naturale şi cele artificiale
Continuăm poveştile pădurii cu o comparaţie între pădurile naturale, atât cele primare (virgine), cât şi cele secundare provenite din regenerare naturală şi pădurile plantate.
În pădurile primare ciclurile şi mecanismele naturale sunt cele care controlează evoluţia pădurii, în cele secundare provenite din regenerare naturală omul intervine pe criterii economice dar copiind pe cât posibil ciclurile naturale, în timp ce în cele plantate criteriul economic este cel care primează. Cu cât intervenţia omului este mai intensă, cu atât creşte şi sesibilitatea pădurii la dăunători şi calamităţi naturale. În acelaşi timp scade şi biodiversitatea, ajungându-se până la acele plantaţii numite deşerturi verzi, unde biodiversitatea este foarte scăzută.
De aceea avem nevoie de parcuri naţionale și păstrarea intactă a pădurilor primare, tocmai pentru că acestea sunt sanctuare ale biodiversităţii.
p11_90x60_diferente_paduri

img_4268

Povestea a 11-a: Legenda Mumei pădurii
Legendele pădurii sunt multe şi diverse. Eliza Dornescu a cules şi povestit una dintre ele, cea a Mumei pădurii:
p12_90x60_legenda

img_4242

Povestea a 12-a: Urmele vieţuitoarelor pădurii
Dacă te uiţi atent prin pădure o să vezi la tot pasul urme ale vieţuirii animalelor acesteia. Peste tot se pot vedea urme ale trecerii, hrănirii sau altor obiceiuri ale animalelor, de la foarte evidentele râmături ale mistreţilor, la mai discretele urme lăsate de cerbii careși freacă de crengi coarnele, sau zgârieturile scoarţei cu care urșii își marchează teritoriul, de la culcușurile căprioarelor din frunziş, până la alunele găurite diferit de veveriţă, ciocănitoare sau pârş. Asta dacă mai şi observi lucrurile din jurul tău, nu doar mergi dintr-un loc în altul.
p13_90x60_urme_vietuitoare
dsc_2435
Povestea a 13-a: Poiana Scărişoara
În Parcul Naţional Buila-Vânturariţa există câteva poieni între habitatele forestiere, deosebit de pitoreşti dar şi importante pentru conservare prin diversitatea floristică şi faunistică a fâneţelor: Scărişoara, Bulz, Pătrunsa şi Pahomie pe versantul sud-esti, Poiana de Piatră, Faţa Piscului, Piscul cu Brazi şi Comarnice pe cel nord-vestic.
p14_90x60_poieni
img_3961
Povestea a 14-a: Tisa
În Parcul Naţional Buila-Vânturariţa sunt câteva zone în care există arbori de tisă (Taxus baccata), printre care se remarcă rezervaţia naturală din Cheile Cheii, unde pe o suprafaţă de 2 ha există un arboret de tisă cu peste 800 exemplare.
În România, deşi în trecut era mult mai răspândită, în prezent este specie ocrotită, fiind declarată monument al naturii.
Tisa poate ajunge până la 6-15 m înălțime și 1,5-6 m diametru. Frunzele sunt de culoare verde intens, iar pe fața inferioară verzi palide, dispuse pectinat pe ramurile laterale.
Spre deosebire de celelalte conifere, tisa este o plantă dioică (există exemplare mascul şi femelă). Înflorește în martie – aprilie. Florile mascule sunt așezate în axila frunzelor anului precedent, pe fața inferioară, cu 5-9 saci polinici. Grăunciorul de polen este lipsit de saci aeriferi. Florile femele sunt grupate în conuri izolate verzi, pe axe scurte.
Sămânța este înconjurată la bază de un aril roșu, singura parte netoxică a arborelui, în formă de cupă cărnoasă. Acesta servește la diseminarea de către păsări. Toxicitatea arborelui este determinată de un alcaloid numit taxină și de un glicozid – taxacatină.
p15_80x50_tisa
img_4227
Povestea a 15-a: Lemnul mort înseamnă pădure vie
Povestea aceasta este despre lemnul mort și importanţa acestuia pentru pădure și conservarea biodiversităţii.
Ce pare la prima vedere doar un arbore mort, căzut şi putrezit, este în realitate un întreg ecosistem care adăposteşte o mulţime de vietăţi ce asigură sănătatea, stabilitatea şi vigoarea pădurii.
Nu trebuie decât să te uiţi cu atenţie în jur și o să descoperi imediat că arborii morţi înseamnă pădure vie.
p16a_40x50_lemn_mort_jos
p16b_70x50_lemn_mort_jos
Povestea a 16-a: Arborii bătrâni
La fel ca şi lemnul mort care înseamnă pădure vie, arborii bătrâni sunt extrem de importanţi pentru biodiversitate. Aceștia reprezintă adăpost în special pentru păsări și mamiferele mici (inclusiv lilieci) şi sunt un ecosistem la scară redusă pentru microorganisme, insecte, muşchi, ferigi şi ciuperci.
Diferenţele şi contradicţiile dintre conceptele conservării biodiversităţii şi cele ale silviculturii nu au ce căuta în ariile naturale protejate, unde atât lemnul mort, cât și arborii bătrâni trebuiesc priviţi ca o normalitate sănătoasă a pădurii.
p17a_40x50_lemn_mort_picioare
p17b_70x50_lemn_mort_picioare
img_3936
Povestea a 17-a: Bunătăţile pădurii
Pădurea ne oferă numeroase lucruri, nu numai lemn, printre care şi multe bunătăţi ce pot fi culese de-a lungul anului, oferite de diverse specii:
– Fructe de pădure: afine (Vaccinium myrtillus), zmeură (Rubus idaeus), mure (Rubus fruticosus), merişoare (Vaccinium vitis idaea), coarne (Cornus mas), fructe de păducel (Crataegus monogyna), măceşe (Rosa canina) cireşe (Prunus avium), fructe de soc (Sambucus nigra) alune (Corylus avellana), scoruşe (Sorbus aucuparia), etc.).
– Ciuperci care cresc pe sol – mănătarci sau hribi (Boletus edulis, B. aereos, B. luridus, B. pinicola, B. reticulatus), iuţari (Lactarius piperatus), râșcovi (Lactarius deliciosus), ghebe (Kuehneromyces mutabilis), vineciori (Russula cyanoxantha, R. vesca), etc. – sau pe trunchiurile copacilor – bureţi de fag (Pleurotus ostreatus) păstrăvi (Polyporus squamosus), creasta cocoșului (Sparassis crispa).
– Plante medicinale. Aproape toate plantele au proprietăţi terapeutice însă acestea trebuiesc colectate numai de către cunoscători și folosite cu atenţie.
p18_80x50_fructe_padure
Povestea a 18-a: Arbori pionieri
Urmează povestea despre mesteacăn, carpen, plop tremurăror şi salcie căprească, adică speciile de arbori nedreptăţite, dar care au un rol extrem de important în regenerarea pădurilor. Aceste specii sunt numite pioniere, pentru că sunt cele care apar primele într-o regenerare de pădure. Capacitatea naturală de regenerare a pădurii se datorează în mare parte acestor specii. Ele sunt cele mai puţin pretenţioase la condiţiile de sol şi climă, apar singure foarte repede, previn astfel eroziunea solului şi în acelaşi timp oferă adăpost speciilor mai pretenţioase.
Din păcate silvicultura românească le consideră un fel de buruieni, pentru că pe de o parte există specii cu lemn mai valoros dar şi pentru că la noi nu a fost interes în dezvoltarea prelucrării acestui lemn. În pădurile cu funcţie de producţie aceste specii sunt eliminate imediat ce-şi termină rolul protector pentru speciile mai interesante economic, însă în parcul naţional acestea sunt la fel de importante pentru biodiversitate ca şi celelalte.
p19_80x50
img_4265
Povestea a 19-a: Pădurile parcului
Povestea aceasta este despre diversitatea pădurilor parcului, adică despre cele care predomină: pădurile de fag și cele de amestec cu răşinoase (molid şi brad).
Diferenţele dintre molid şi brad sunt multe şi evidente dacă ne uităm cu un pic de atenţie la brazii pe care-i vedem în jur și care de cele mai multe ori sunt molizi.
p20_90x60_arbori
img_3995
Povestea a 20-a: Animalele din păduri
Povestea este despre aimalele care-și găsec adăpost în pădurile parcului. Vieţuiesc aici laolaltă urşi, lupi şi râși, capre negre, cerbi, căprioare și mistreţi, alături de numeroase specii de păsări, reptile, amfibieni și insecte.
În parcul naţional viaţa animalelor se desfășoară conform regulilor nescrise ale naturii, fără intervenţie umană. Vânătoarea este interzisă în parcurile naţionale, cee ace face din acestea refugii ale sălbăticiei și zone de liniște pentru fauna de interes cinegetic. Au încercat ei deputaţii să modifice legea în 2008, însă ne-am mobilizat și ca urmare a campaniei noastre s-a menţinut interdicţia vânătorii în cele 13 parcuri naţionale ale României.
p21_90x60_fauna
img_3998
Povestea a 21-a: Păsarile parcului
În pădurile Builei trăiesc o sumedenie de păsari, peste 100 specii, fiecare reprezentând o poveste aparte, unele cuibărind în arborii din codrii bătrâni şi întunecaţi, altele vieţuind în frunzişul crângurilor, unele preferând poienile, altele stâncile şi înălţimile crestelor, unele trăind pe lângă râuri, altele prin rarişti.
p22_80x60_pasari
img_4006
Povestea a 22-a: Beneficiile pădurilor
Omul a interacţionat şi interacţionează în permanenţă cu pădurea. Aici şi-a găsit adăpost, de aici își ia o mulţime de resurse (lemn, fructe, ciuperci, plante, piatră, carne, apă, plante medicinale etc.), aici se odihnește la umbră, aici se plimbă și relaxează și multe altele.
Cele mai multe dintre locurile în care omul trăiește acum au fost cândva păduri, doborâte pentru a face loc grădinilor, păşununilor, fâneţelor, livezilor, caselor.
Un cunoscut proverb spune “codru-i frate cu românul” şi aşa şi este. Iar noi trebuie să ne purtăm cu el exact ca un frate bun. Aşa cum am reuşit să convieţuim de veacuri, trebuie să o facem în continuare.
Cu toţii trebuie să avem grijă de pădure şi de vieţuitoarele ei, nu numai fiindcă ne oferă resurse directe, dar şi pentru că prin distrugerea lor s-ar distruge însăşi modul de viaţă al oamenilor.
p23_80x60_interactiune_padure_om

img_4319

Vă invităm să vă bucuraţi de poveştile noastre fericiţi şi bucuroşi, până la adânci bătrâneţi.
Şi-am încălecat pe-o floare albastră şi v-am spus povestea noastră.
Va urma!
p24_70x50_ramas_bun

Povestea infiintarii unui Parc National

3

Scriam in 2005:

O sa incerc in cateva cuvinte sa spun o poveste cu final fericit, sa relatez cum s-a putut implini in nici un an de zile un vis al unor iubitori de natura. Este vorba de infiintarea Parcului National Buila-Vanturarita.

Cu ocazia numeroaselor ture prin Masivul Buila-Vanturarita, muntele la poalele caruia m-am nascut si am trait, impreuna cu multi prieteni iubitori ai acestui minunat colt de lume, din zona sau de aiurea, am tot discutat despre infiintarea aici a unui parc national. Discutam si noi fara a avea insa macar habar ce este acela un parc national. Totul a ramas la nivel de discutie si intentie pana in toamna anului 2003, cand m-am hotarat sa iau taurul de coarne si sa purced la transformarea visului in realitate.

Motivatia mi-am gasit-o in faptul ca atat eu cat si ceilalti care mergeau des pe cararile muntelui constatam cu durere si neputinta schimbarea inspre rau a sa. Aceasta tendinta s-a accentuat o data cu eclipsa din august 1999, cand in zona a fost un aflux foarte mare de turisti, muntele devenind brusc, peste o „noapte” de numai cateva secunde, mult mai cunoscut si apoi mai cautat de turisti.
Am inceput sa ma interesez cum se infiinteaza o Organizatie Neguvernamentala, m-am apucat fara placere dar cu ambitie sa citesc legislatia si am inceput sa vorbesc cu prietenii si sa-i atrag in proiect. N-a fost usor deloc, toti ma credeau cu capul in nori, toti spuneau ca asa ceva in Romania nu este posibil, dar eu am crezut de la bun inceput ca o sa pot face asta si am mers inainte. Ce-i drept nu credeam nici eu ca-mi voi realiza scopul atat de repede, dar asta e o alta poveste.

Mi-am atras pentru prima data increderea si ajutorul a doi buni prieteni si totodata colegi de la Facultatea de Geologie si Geofizica din Bucuresti si astfel toti trei am devenit in noiembrie 2003, prin primul proces verbal scris in viata mea, Consiliu Director. Am redactat Statutul si Actul Constitutiv apoi m-am dus la Ministerul Justitiei sa obtin o disponibilitate de numire si fiindca numele „Gaea” exista iar titulaturile cu multe cuvinte nu ne erau pe plac, in fata ghiseului am inventat numele Kogayon (Ah, cine m-o fi pus? Am dat atatea explicatii despre semnificatie, …ca si acum: ma gandeam la muntele sfant al dacilor – Kogaion si la un mic rozator fosil, un fel de pars, gasit in depozitele cretacice din Bazinul Hateg – Kogayodon). Apoi am trecut si la familie: am facut cu tata un contract decomodat prin care pune la dispozitie o camera a casei pentru sediul Asociatiei, am identificat un var care terminase ASE si l-am convins sa fie cenzor si sa se ocupe de contabilitate. Apoi am pornit cu jalba-n protap dupa avize de infiintare la Ministerul Mediului, Ministerul Turismului si Ministerul Culturii. M-am imprumutat punandu-mi gaj bicicleta (Marioara) de banii necesari constituirii patrimoniului initial si pentru celelalte cheltuieli (legalizare acte, stampila, taxe, etc. – le-am si uitat de cate dureri de cap mi-au dat), am facut o gramada de drumuri pe la Judecatorie si la 5 ianuarie 2004 ne-am gasit cu stampila, numar de inregistrare si cod fiscal. Asociatia Kogayon se nascuse, avand ca principal scop infiintarea Parcului National Buila-Vanturarita si implicarea in administrarea acestuia, laolalta cu dezvoltarea durabila a zonei.

In continuare am inceput sa scormonesc prin carti si legislatie sa aflu ce este acela un parc national si sa promovez ideea. Am atras si convins alti colegi de la Facultatea de Geologie si Geofizica si alti iubitori ai acestui munte, ajungand ca la ora actuala Asociatia sa aiba aproape 60 membri, in mare majoritate studenti sau proaspat absolventi ai unor facultati cu profil din domeniul stiintelor naturii (Geologie, Geofizica, Geografie, Biologie, Silvicultura) si nu numai, care nu platesc nici un fel de cotizatie, toti participa ca voluntari la actiuni si fiecare si-a pus resursele la bataie pentru realizarea scopului propus. Drepturile si obligatiile se rezuma doar la dragoste de natura, daruire si prietenie.

Planul initial era ca in anul 2004 sa incheiem o prima etapa a declararii zonei ca parc national, aceea a intocmirii Studiului de Fundamentare Stiintifica. Am incercat sa atrag in elaborarea acestui studiu specialisti din diverse institutii si domenii, urmand ca eu sa fac doar capitolul referitor la geologie, fiindca acesta ma privea in mod direct, mai ales ca lucram de ceva vreme la cercetarea zonei din acest punct de vedere. Usor de zis dar imposibil de facut. M-am lovit mai peste tot pe unde am icercat, invariabil, de hai sa-i zic neincrederea celor pe care voiam sa-i atrag in acest proiect. Peste tot mi se spunea ca nu am sa reusesc niciodata, ca nu se poate face asa ceva in tara asta, ca au mai incercat si altii si n-au reusit, etc. Intre timp ma pusesem la curent cu pasii ce trebuiau urmati pentru atingerea scopului propus, asa ca i-am lasat pe toti cu lamentarile, pesimismul, neincrederea si chiar reaua lor vointa si m-am apucat singur de treaba, sustinut si ajutat de prieteni. Am inceput sa strang tot ce se putea gasi referitor la zona (o buna parte era deja adunata de mult, fiindca mai lucrasem cate ceva pe aici, mai ales ca aici m-am nascut si am trait), am adunat cativa oameni in jurul meu care m-au ajutat si am inceput sa pun cap la cap materialele, reusind sa facem o documentatie bazata pe materiale bibliografice si completata cu informatii culese din teren, cat mai completa dar inca perfectibila. O alta problema de care m-am lovit a fost si aceea ca zona este foarte putin cunoscuta si cercetata si deci nu prea exista multe materiale stiintifice referitoare la ea, indiferent de ramura.

Cand m-am dus la Academia Romana, la Comisia pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii pentru informatii referitoare la demersuri, am aflat de la doamna Simona Mihailescu, secretarul stiintific al acestei comisii, ca la Ministerul Mediului se lucreaza la elaborarea unei Hotarari de Guvern referitoare la arii protejate si daca vrem sa infiintam acest parc trebuie sa ne miscam repede si sa prindem acest tren. Am mers si la Minister si a acolo am gasit sustinerea celor care lucrau la aceasta hotarare (Iurie Maxim si John Smaranda de la Directia Conservarea Diversitatii Biologice si Biosecuritate), care m-au pus la munca spunandu-mi ce trebuia facut pentru a intruni conditiile necesare introducerii acestei propuneri in HG. Am depus un studiul de fundamentare stiintifica la Academie si pe baza sa am obtinut avizul de infiintare al Parcului National Buila-Vanturarita si astfel acest parc a pornit cu trenul celorlalte spre aprobare.

Apoi am inceput sa facem hartile GIS, delimitarea, descrierea limitelor si zonarea interna a viitorului parc. Am obtinut cu chiu cu vai baza cartografica (harti topo si silvice) si cu ajutorul altor doi membri ai Asociatiei am inceput elaborarea hartii parcului. In vacanta de Paste, cand toata lumea ciocnea oua si pahare cu vin si manca miel si cozonac, eu dadeam ocol Masivului Buila-Vanturarita in 5 zile, pentru a face delimitarea si in teren, confruntand hartile silvice cu realitatea locurilor pe unde bantuisem si inainte de atatea ori, fara a fi atent la cifrele si marcajele silvice de pe copaci sau pietre. In fine s-a facut si asta si am reusit sa facem la timp descrierea limitelor, zonarea interna si o prima varianta a hartii, primind unda verde de la Minister pentru infiintarea parcului.

Avand aceste doua oficiliarizari ale proiectului, din partea Academiei si Ministerului de resort, am reluat traseele pe la autoritatile locale si judetene, aceleasi care initial ne trimisesera la plimbare. Incet, incet s-au dumirit ca nu-i gluma si inca un parc se va naste in Valcea. Unii s-au trezit in fata faptului implinit si au ridicat din umeri spunand ca oricum nu-i treaba lor si ca se va decide de catre cei superior ierarhic, cu cei mai multi am inceput o colaborare care s-a dovedit fructuoasa, dar n-au lipsit nici cei care continuau sa nu creada, incercand sa ne impiedice, inclusiv cu amenintari si intimidari.

Noi ne-am vazut de treaba si am inceput sa facem si lucruri concrete, pentru a arata oamenilor ca nu doar vorbim. Primul nostru proiect a fost realizat in Cheile Bistritei, la sfarsitul lui iulie si inceputul lui august. A fost vorba de o tabara de corturi de o saptamana, in care am incercat sa schimbam cat de cat in bine imaginea acestui loc care este din ce in ce mai asaltat si agresat. Am adunat gunoaiele din zona (peste 150 saci), am desfiintat vetrele de foc care impanzeau peste tot poienile si am lasat doar cate 2-3, amenajate cu pietre, in fiecare loc de campare, am montat indicatoare turistice la ramificatiile spre obiectivele din chei, am montat cosuri de gunoi, am impartit pliante turistilor, etc.. Au participat membri ai Asociatiei si cativa elevi de la Liceul Horezu, am muncit si ne-am bucurat de frumusetea cheilor, am stat seara la foc de tabara si am pus la cale viitorul parcului. Toti au venit pe propria cheltuiala, n-am avut decat un milion de lei (100 RON) sponsorizare, din care am cumparat materiale (cuie, ulei, ciment, etc.). Indicatoarele si cosurile din lemn au fost facute de mine, din scanduri capatate de la cativa oameni care s-au oferit sa ne ajute. Toti participantii au venit doar fiindca voiau sa faca ceva, voiau sa cunoasca zona si sa se bucure de frumusetile din zona. Desi sunt nascut acolo, imi este rusine sa spun ca nimeni din partea autoritatilor si institutiilor din zona n-a venit macar sa vada ce facem, desi anuntasem pe toata lumea. Insa ulterior am constatat ca au invatat lectia si lucrurile s-au schimbat. Totul are un inceput!

A urmat proiectul pilot „Geologia in Scoli”, desfasurat la Cabana Cheia. Lucrurile s-au desfasurat in felul urmator: cativa membri ai Asociatiei si un grup de elevi ai Liceului Horezu, au parcurs cateva trasee din Buila, iar pe parcursul zilelor petrecute aici au invatat cate ceva in plus despre muntii pe care-i vad zilnic din oras. Au aflat macar cum se numesc cateva dintre rocile pe care calca zilnic, cum s-au format acesti munti, toate insemnand cunoasterea orizontului local cu toate aspectele sale (geologie, geografie, ecologie, etc.), i-am initiat in escalada si speologie, am strans cat s-a putut din deseurile din zona si am sfarsit prin a atrage macar o parte dintre acesti tineri in a ni se alatura si la viitoarele actiuni. Finalitatea practica a acestui proiect a fost constituirea in Liceul Horezu a unui mic muzeu geologic, cuprinzand esantioane representative pentru geologia locala, prelevate de elevi, etichetate si asezate intr-o vitrina cu ocazia sarbatoririi zilelor liceului. Proiectul a avut un nesteptat success si am primit invitatii sa-l punem in practica si in alte licee si scoli din Valcea.

Intre timp, pe cand viitoarea Hotarare de Guvern trecea prin furcile caudine ale aprobarilor pe la diferite ministere si alte institutii, am continuat campania de informare cu privire la infiintarea Parcului National si implicatiile acestui lucru si am negociat in teren delimitarea si zonarea interna a viitorului parc, cu reprezentantii Directiei Silvice Valcea. Am gasit deschidere in persoana domnului ing. Sergiu Chera de la Directie, silvicultor in adevaratul sens al cuvantului, datorita caruia negocierile au fost defapt doar discutii tehnice si profesionale. Cu toate ca am avut si sustinerea APM Valcea (biolog Gheorghe Turcu de la Directia Arii Protejate), n-am avut acelasi succes si in cazul Ocolului Silvic Buila (privat, care administreaza padurile proprietate private), atat conducerea OS cat si Obstea Cheia, principalul proprietar privat ce detine proprietati in viitorul parc, refuzand prin diferite pretexte discutiile.

Tot in cadrul acestei campanii, ne-am implicat in organizarea unui Simpozion Stiintific cu tema „Istoria exploatarii calcarului in cariera de calcar Bistrita si impactul asupra mediului si societatii”. Cariera de calcar Bistrita este principalul obiectiv minier din zona, o rana in coasta muntelui, care a functionat peste 40 ani fara sa se ia in considerare problema mediului. Acum insa problema se poate pune altfel si numai faptul ca am reusit sa-i aducem impreuna pe cei afectati direct si pe cei responsabili, a constituit un pas inainte. Au fost prezenti specialisti, reprezentanti ai institutiilor responsabile, ai autoritatilor judetene si locale, societatea civila, localnici si s-au atins principalele aspecte si implicatii de tot felul ale unei asemenea exploatari. Cei afectati si-au spus doleantele, s-a vizitat cariera si s-a pus la punct un plan de actiune in vederea reducerii impactului negativ, toate in contextul infiintarii Parcului National Buila-Vanturarita in imediata apropiere.

Una peste alta, pana la urma HG a fost aprobata, chiar in ultima clipa, la ultima sedinta a fostului Guvern, in 16 noiembrie 2004, a primit nr. 2151/2004 si a fost publicata in MO nr. 38 din 12 ianuarie 2005. Astfel s-a nascut cel de-al 12-lea si cel mai mic Parc National din Romania. Ulterior a mai aparut si Parcul national Defileul Jiului.

In ziua aprobarii acestei HG, poate va amintiti ca in fata Guvernului a fost un protest Greenpeace. Ei bine si eu eram atunci membru al acestei cunoscute organizatii de mediu dar n-am putut protesta fiindca eram ocupat si eu si toti membri asociatiei cu tinutul pumnilor stransi pentru ca acei oameni din interior, sa puna o data semnatura pe acesta lege care insemna concretizarea muncii noastre, laolalta cu a multor asemeni noua din toata tara. Ironia sortii? Nu, doar soarta zic eu.

La inceput am numit acest proiect „De la un vis aproape de realitate” iar apoi „De la vis la realitate” fiindca atunci cand realizez ca s-a finalizat parca nu-mi vine sa cred, cand ma uit in urma si-mi aduc aminte prin ce-am trecut, cand calculez cu ce resurse infime am dus la indeplinire acest proiect, mi se pare si mie irealizabil sau macar nu in timp atat de scurt. Insa n-as fi reusit fara sa cred! N-as fi reusit fara sa-i fi facut si pe altii sa creada! Trebuie sa le multumesc tuturor membrilor Asociatiei si tuturor sustinatorilor si celor care ne-au ajutat in realizarea acestui proiect, pe care-i consider prieteni ai naturii, ai Masivului Buila-Vanturarita si ai mei.
Nu mai spun decata atat: Credeti si voi! Se poate!

Reconstrucţia Refugiului Piscul cu Brazi – P.N. Buila-Vânturariţa

Povestea celui de-al doilea refugiu reconstruit de noi (Asociaţia Kogayon) in 2011, după experienţa din 2009 in care am reconstruit refugiul Curmătura Builei.

M-am gandit sa postez un articol despre reconstructia Refugiului Piscul cu Brazi din P.N. Buila-Vanturarita in ideea ca poate va fi util celor care vor sa faca la randu-le astfel de proiecte.

Noi (Asociatia Kogayon) l-am reconstruit avand deja experienta din 2009 cand am reconstruit de la 0 Refugiul Curmatura Builei. Atunci a trebuit demolata complet vechea cladire a refugiului din Curmatura Builei care in ultimii ani servise ca stana, apoi grajd pe perioada verii, pana la prabusire. A trebuit sa recladim refugiul pe un nou amplasament, dar am recuperat materialele inca bune din vechea cladire.

In cazul de fata, cladirea de la Piscul cu Brazi statea inca in picioare datorita micilor carpeli pe care le facusem acoperisului cu cativa ani inainte, insa acesta incepuse sa lase apa sa intre si cladirea s-ar fi degradat rapid daca nu se refacea capital cel putin acoperisul. Tinand cont si de conditiile precare pe care le oferea refugiul (nu avea decat doua priciuri rudimentare, cladirea nu avea ferestre, usa era o improvizatie, nu exista pardoseala si pod), am luat decizia de a-l reface complet.

Asa arata refugiul inainte:/Refugiu/01-refugiul_inainte.jpgAsa arata interiorul refugiului inainte:/Refugiu/03-interior_inainte.jpgCladirea formata dintr-o singura incapere cu o mica prispa in fata, a fost construita probabil ca adapost de muncitorii de la exploatarile forestiere facute in anii 50’ in bazinul Costesti si folosita ocazional si de catre ciobanii din Costesti/Barbatesti in drumul lor cu turmele spre/dinspre pasunile din Muntii Capatanii.

Primul pas al proiectului a fost acela al obtinerii aprobarilor necesare. S-a obtinut in primul rand avizul Administratiei P.N. Buila-Vanturarita si al Consiliului Stiintific al acestuia, procedura legala obligatorie pentru orice fel de amenajare pe teritoriul unui parc national. Cladirea nefiind mentionata in nici un document, s-a obtinut acordul Primariei Barbatesti, proprietara terenului unde aceasta este amplasata, iar fiindca se faceau lucrari de reparatie la o cladire temporara (fara fundatie) existenta, nu a fost nevoie de autorizatie de constructie.

Fiind pe teritoriul parcului national, sarcina administrarii refugiului revine Administratiei P.N. Buila-Vanturarita.

Al doilea pas a constat in evaluarea tehnica a starii refugiului, realizarea proiectului tehnic de refacere si pregatirea reconstructiei propriuzise. S-a mers la fata locului pt. evaluare si masuratori si s-au stabilit lucrarile si necesare: inlocuirea completa a acoperisului din sita, inlocuirea unei talpi putrezite si indepartarea pamantului din zona afectata, realizarea pardoselii si podului, deschiderea a doua ferestre, realizarea usii si obloanelor, izolarea externa si interna a peretilor, construirea moblierului intern (priciuri etajate, masa, banci) si extern (masa, banci).

Materialele pregatite de carat:/Refugiu/06-materialele_de_carat.jpgIn functie de acestea, s-a stabilit apoi necesarul de materiale: 4500 bucati sindrila, cca 200 scanduri, 50 bucati placaj, 50 kg cuie, 30 l ulei (pt. acoperis), balamale si alte maruntisuri, care au fost cumparate si pregatite pentru transport (fasonate la dimensiuni ce permit transportul de catre voluntari si in asa fel incat sa nu se care inutil si sa usureze munca).

Serpasii refugiului:/Refugiu/buila_refugiu_piscul_cu_brazi_219.jpgApoi s-a identificat cea mai scurta si usoara varianta de transport a materialelor: cu tractorul din sat pe drumul forestier, apoi cu utilajele grele pe un drum de exploatare forestiera ce se derula in zona, apoi cu spinarea pe o culme unde s-a amenajat o potecuta.

In poiana de sus trebuie sa ajungem:/Refugiu/buila_refugiu_piscul_cu_brazi_054.jpgAportul voluntarilor a constat in primul rand in transportul materialelor. Tinand cont de experienta din 2009, de data asta am ales varianta sa caram mai intai sus toate materialele si abia apoi sa ne apucam de reconstructia propriuzisa. Asta pentru a evita timpii morti in care cei care lucreaza raman fara material din cauza diferitelor motive ce incurca transportul acestora: conditii meteo nefavorabile, voluntari insuficienti. Pentru a ne asigura ca putem transporta intraga cantitate de materiale conform planului, ne-am bazat pe un nucleu de voluntari ai Asociatiei Kogayon si ai unei organizatii belgiene partenere (Bouworde), care au asigurat permanent ape cele 3 saptamani in care s-au transportat materialele si s-a reconstruit si amenajat refugiul. Acestora li s-au alaturat si alti voluntari, in special la sfarsit de saptamana.

Am ajuns in poiana:/Refugiu/09-voluntari.jpgMunca efectiva a fost concentrata pe parcursul a 3 saptamani (2-24 iulie): 3 zile necesare transportului motorizat al materialelor pana unde s-a putut ajunge cu tractorul, 12 zile pentru transportul acestora cu spatele de catre voluntari (155 transporturi/om pe un traseu dificil, in urcare, cu diferenta de nivel de aproape 300 m si durata de o ora si jumatate) si 5 zile pentru lucrarile de reconstructie propriuzise.

Pana la urma materialele au ajuns toate sus:/Refugiu/07-materialele_carate.jpg

Si apoi a inceput reconstructia:/Refugiu/11-incepe_renovarea.jpgDupa ce s-au transportat materialele s-a inceput lucrarea propriuzisa, facuta de catre mesteri din comunitatea locala (printre care ma pot numara si eu ca voluntar 🙂 S-a inlocuit o talpa putrezita si s-a consolidat fundamental, s-a demolat complet acoperisul spart, s-a batut sindrila noua, s-a construit pardoseala si pod din cherestea uscata de rasinoase, s-au decupat doua ferestre, s-a construit usa si obloanele ferestrelor, s-a izolat refugiul la exterior cu sindrila si la interior cu placi aglomerate, s-au construit priciuri etajate (6 paturi mari), o masa si banci in interior, o masa si banci in exterior. In plus s-au montat pe pereti cuiere, harta a parcului, la exterior un banner si la interior postere si afise cu regulile. Refugiul a fost dotat cu faras, matura, materiale informative, caiet de impresii si pix. Fiindca la Curmatura Builei priza montata a avut mare success, aici am montat intrerupator si bec 🙂/Refugiu/12-aproape_gata.jpgSi incet, incet din ruina am facut…

Un refugiu nou

/Refugiu/13-refugiul_gata1.jpg

Incapator

/Refugiu/04-interior_dupa.jpg

Bine izolat la exteior si interior

/Refugiu/15-refugiul_gata3.jpg

Primitor

/Refugiu/05-interior_dupa.jpg

Si frumos 🙂

/Refugiu/17-refugiul_gata5.jpg

In total proiectul a necesitat 227 zile munca/om.

Au participat 49 voluntari romani (in principal din Asociatia Kogayon si Kepler-Rominfo si prieteni ai acestora), 9 belgieni de la Asociatia Bouworde si 5 mesteri din comunitatea locala (Costesti).

Bugetul total necesar reconstructieri si amenajarii refugiului a fost de cca 10.000 RON din care 6.000 RON pentru materiale, 3.000 RON pentru manopera si 1.000 cheltuieli cu transportul. La acestea se adauga aportul voluntarilor care au participat stand la cort si asigutandu-si fiecare cheltuielile de transport si masa.

Toate acestea au dus la transformarea unei cladiri ruinate intr-un refugiu frumos, primitor, bine izolat, cu o capacitate de 12 locuri, ce va sta deschis in permanenta vizitatorilor Parcului National Buila-Vanturarita pentru cazuri de urgenta.

Multumim tuturor voluntarilor care si-au pus la dispozitie entuziasmul, energia, timpul si banii pentru realizarea acestui proiect, sponsorului Kepler-Rominfo si celor care au avut incredere in Asociatia Kogayon si au donat acesteia in 2010 2% din impozitul pe salarii, mesterilor locali, Administratiei Parcului National Buila-Vanturarita si tuturor celor care au sprijinit si crezut in acest proiect.

Multumim de asemenea tuturor celor care vor avea grija ca acest refugiu sa fie pastrat intact, curat si pentru scopul destinat cat mai multa vreme.

Asociaţia Kogayon şi Parcul Naţional Buila-Vânturariţa

Un articol scris în 2013:

Se întâmplă să se împlinească 10 ani de la înființarea Asociației Kogayon. Pentru mine această perioadă a reprezentat în primul rând una în care am cunoscut oameni minunați de care mă leagă lucruri care au dus la formarea multor prietenii frumoase. Toți ne-am pus la comun timpul, energia, cunoștințele, experiența și banii pentru a face ceva în folosul naturii și al oamenilor.

A fost o perioadă frumoasă dar și o școală, am învățat de la zero ce este, cum se face și cum funcționează o organizație și o arie naturală protejată, cum se scrie și se duce la bun sfârșit un proiect și multe altele legate de acestea.

Perioada a fost plină de activități și proiecte realizate de sute de voluntari în folosul naturii, comunităților locale  și vizitatorilor , în special în zona pentru care asociația s-a înființat și cu care practic s-a identificat, cea a Parcului Național Buila-Vânturarița.

Am fost și suntem o organizație mică, bazată exclusiv pe aportul voluntarilor, fără personal angajat, dintr-o localitate rurală a țării, care însă și-a pus o amprentă puternică pe plan local, prin promovarea și dezvoltarea unei zone ecoturistice puțin cunoscute, cea a Olteniei de sub munte.

Totul a început prin constituirea legală a Asociației, în 2003; eram un grup de prieteni având ca pasiune comună mersul pe munte. Am pornit de la ideea că dacă tot ieşim în munte, de ce să nu și facem ceva pentru acesta?

Cel mai apropiat era Masivul Buila-Vânturarița, zonă cu o geo-biodiversitate fantastică, concentrată pe un areal restrâns, dar unde se vedeau din ce în ce mai urât urmele exploatărilor forestiere, invaziei turistice și altor activități umane cu urme de neșters. Cei mai mulți dintre cei cu care am pornit la drum erau de prin zonă sau iubitori ai zonei, mulți cu studii și preocupări în domeniul științelor naturii, astfel că unul dintre scopurile inițiale ale Asociației a fost acela de a conferi statut de protecție acestei zone.

În 2004, ca urmare a întocmirii studiului de fundamentare științifică și a realizării demersurilor legale, acest obiectiv a fost atins, prin înființarea Parcului Național Buila-Vânturarița, la ora aceea al 12-lea din țară, rămas și până astăzi cel mai mic dintre acestea, singurul în a cărui administrare este implicată și o organizaţie neguvernamentală.

Datorită condițiilor de atunci, atât în ceea ce privește asociația noastră proaspăt înființată, cât și în privinţa situației naționale în domeniul administrării ariilor naturale protejate, nu am putut administra parcul național așa cum ne-am fi dorit, însă am reușit să ne implicăm direct prin încheierea unui parteneriat cu administratorul desemnat, Regia Națională a Pădurilor Romsilva, parteneriat care, deși dificil și văzut cu reticență atât de către administrator cât și de către societatea civilă implicată în domeniul conservării biodiversității, s-a dovedit în timp a fi benefic parcului național.

Ne-am implicat direct în administrare din 2006, prin reprezentarea în cadrul consiliului științific și consiliului consultativ al parcului și prin participarea și câștigarea concursurilor organizate de administrator pentru ocuparea unor posturi (biolog, specialist IT, responsabil relația cu comunitățile locale, educație ecologică și turism, ranger) în cadrul Administrației parcului, aducându-ne astfel aportul la punerea bazelor acestei instituții.

Dar implicarea cu cele mai vizibile rezultate a fost munca efectivă de pe cărările și coclaurile parcului și satelor din preajmă.

Am preluat prin proiectele și activitățile noastre o parte din obligațiile administratorului, cum ar fi amenajarea și întreținerea infrastructurii turistice, educația ecologică, informarea, conștientizarea și promovarea, coordonarea cercetării științifice, colaborarea cu comunitățile locale.

În plus față de arealul parcului național Asociația s-a implicat în diverse proiecte și acțiuni vizând dezvoltarea durabilă a regiunii, prin dezvoltarea ecoturismului (zona Olteniei de sub munte a primit recunoașterea ca destinație ecoturistică europeană de excelență, și ca urmare a implicării noastre), managementul ariilor naturale protejate (Asociația este și custodele Rezervației Naturale Muzeul Trovanților Costești, începând din 2006), educația ecologică, consultarea, informarea și conștientizarea localnicilor, promovare și informare.

Am avut și proiecte cu arie mai mare de acoperire, la scară națională și chiar internațională, cum ar fi campania care a dus la respingerea modificărilor legislative care ar fi permis vânătoarea în parcurile naționale, sau proiectul de conferințe/ dezbateri organizat împreună cu Centrul Ceh din București și colaborări cu parcuri și organizații din alte ţări.

Toate acestea s-au putut realiza prin peste 20 de proiecte, cu o valoare totală de peste 300 mii de euro, la care au participat sute de voluntari, și care au avut ca beneficiari mii de localnici și vizitatorii ai zonei.

Din proiecte s-a creat practic de la zero o infrastructură turistică a parcului, cu extensie în localitățile din jur, cuprinzând:

– Rețea de trasee turistice marcate și semnalizate (19 trasee cu extensie și în afara limitelor parcului și o lungime totală de cca. 250 km).

– 3 trasee tematice amenajate: Poveștile pădurii în PNBV (traseu tematic premiat și ales printre cele mai frumoase 7 poteci tematice din țară), Ranger Junior al PNBV (traseu tematic educativ, destinat în special copiilor) și Porțile PNBV: natură și spiritualitate (traseu tematic de cunoaștere a naturii și istoriei locurilor).

– Infrastructură de cazare formată din două refugii reconstruite în zona de creastă, două adăposturi amenajate, mai multe spații de campare amenajate, o cabană reparată.

– Infrastructură de informare pentru vizitatorii parcului și a împrejurimilor, formată dintr-un punct de informare turistică amenajat în Horezu și peste 100 panouri informative amplasate la intrările în parc, cabane, schituri și mânăstiri, spații de campare, obiective turistice din parc și din localitățile din zonă.

Programul educativ Ranger Junior al Parcului Național Buila-Vânturarița a fost unul în care ne-am implicat cu toată dăruirea și pasiunea, fiindcă în zecile de activități la care au participat mii de copii, am învățat și noi o mulțime de lucruri de la ei. Mergând cu ei prin pădurile și pajiștile parcului am descoperit împreună cu ajutorul determinatoarelor o mulțime de flori, fluturi și păsări, am găsit fosile, am numărat urme de animale și am aflat în serile senine, în jurul focului de tabără, despre legendele și povești locale. Am format copii care ne-au devenit ajutoare în taberele organizate pentru colegii lor mai mici, am realizat prezentări și filme ce-au fost prezentate în toate școlile din zonă, am organizat ateliere de creație, expoziții cu fotografiile și creațiile copiilor, am identificat și realizat împreună modalități de promovare, am pus umărul alături de ei la întreținerea parcului, am reînvățat de la ei joaca în natură și optimismul în orice situație.

Am văzut rezultatele directe al educației celor mari prin cei mici prin schimbarea atitudinii unor părinți și atragerea și implicarea altora. Am trăit împreună emoția depunerii jurământului de ranger junior și ne-am bucurat găsindu-i apoi purtând cu mândrie insigna, pălăria și tricoul de ranger junior, înțelegând împreună că viitorul parcului e doar în mâinile noastre, localnici și vizitatori.

Transformarea unei zone puțin cunoscute într-un parc național, care chiar fiind cel mai mic este considerat destinație ecoturistică importantă, a presupus și o importantă muncă de documentare, realizare, editare și publicare de materiale informative de toate felurile: pagini web, hărți și ghiduri turistice, broșuri, manuale educative, pliante, albume foto și postere distribuite gratuit localnicilor și vizitatorilor zonei, toate fiind lucruri cu care ne mândrim și care au dus la cunoașterea și lauda zonei dar și a Asociației.

Realizările noastre au primit și recunoaștere prin câștigarea unor premii pentru cele mai bune proiecte de mediu ale anului în cadrul Galei Societății Civile pentru înființarea Parcului Național Buila-Vânturarița (2004) și campania împotriva vânătorii în parcurile naționale (2008), cel din urmă primind încă un premiu I la o altă categorie (eficiență), marele premiu al galei și premiul pentru implicare civică.

Mai presus de acestea, pe lângă frustrarea de nu fi putut face tot ce-am fi dorit din cauza cadrului legislativ greoi și uneori potrivnic naturii, susținerii slabe din partea instituțiilor statului dar și a societății civile și a lipsei de resurse, rămâne însă satisfacția de a ne putea plimba prin păduri care fără înființarea parcului ar fi fost tăiate, de a ne putea bucura si admira pajiști alpine și râuri care ar fi fost afectate iremediabil de fel de fel de investiții, de a mai avea posibilitatea să întâlnim în sălbăticie capre negre și urși.

Acum zona oferă tuturor posibilitatea vizitării în condiții civilizate, vizitatorii descoperind și cunoscând natura, iar localnicii având posibilitatea dezvoltării și altor activități economice nedistructive, bazate pe valorile naturale și ducând la conservarea acestora, dar și la dezvoltarea zonei.

Toate astea au fost făcute de niște oameni minunați, dezinteresat, pentru oameni și pentru natură, planurile de viitor rămânând la fel de optimiste și de ambițioase.

PS. Implicarea noastră în conservarea geo-biodiversităţii este una punctuala, cu efecte la scară locală, având şi câteva iniţiative la scară naţională, însă pentru a aborda problemele cu care natura se confruntă în România, este nevoie de o voce puternică, una care să fie auzită şi luată în seamă de opinia publică, mass-media şi factorii decizionali.

Relele care se întâmplă în natură sunt şi din vina noastră, fiindcă nu reuşim să luăm atitudine, lăsându-i pe cei ce au puterea în mână să facă ceea ce cred cu ea, adică să-şi urmeze interesele, chiar dacă acestea sunt atentate la adresa naturii. Sper ca această Alianţă, ACB, să devină una puternică, de luat în seamă, care să conteze în luarea deciziilor cu impact asupra Naturii.

 

Poveștile pădurii din Parcul Național Buila-Vânturarița

In ultima vreme au apărut și în România, mai ales în ariile naturale protejate, traseele tematice, pe care întâlnești diferite mijloace informative cu ajutorul cărora vei afla mai multe lucruri legate de respectiva temă a traseului, în general lucruri legate de geodiversitate, biodiversitate și diversitate culturală. Nu este mare lucru, nimic nou sub soare, majoritatea traseelor sunt unele deja cunoascute, doar că mijloacele informative te fac atent asupra lucrurilor mari și mici pe lângă care treci, care altfel ar fi rămas poate nebăgate în seamă. Acestea, alături de specialiștii în diferite domenii ajută la ceea ce se cheamă interpretarea naturii, adică traducerea semnelor și observațiilor pe înțelesul tuturor. Asta dacă vrei să și afli câte cava despre locurile pe unde mergi, fiindcă dacă doar mergi, nu ai nevoie de așa ceva.

Traseul tematic „Poveștile Pădurii din Parcul Național Buila-Vânturarița” a fost selecționat de către Asociația de Ecoturism din România printre cele mai frumoase 7 poteci tematice din țară.

Deschis în vara anului 2010, traseul tematic este o incursiune de poveste în minunata lume a Pădurii.
Cei care păşesc cu ochi şi inima larg deschise nu vor fi dezamăgiţi, deoarece, alături de câteva surprize pregătite pe traseu, au posibilitatea de a descoperi pădurea cu toate cele 5 simţuri.
De-a lungul traseului care durează aproximativ 3 ore, vizitatorii vor afla care sunt diferenţele dintre o pădure plantată şi una naturală şi cât timp îi ia unei păduri să ajungă „la bătrâneţe”. Mai apoi îi aşteaptă o surpriză tactilă care le dezvăluie diferite texturi de scoarţă şi forme de frunze ale arborilor din parc. Aproape de Poiana Scărişoara este pregătită o scurtă lecţie despre cum ne dăm seama ce vieţuitoare se află sau au trecut prin zonă, după semnele şi urmele lăsate. Despre rolul extrem de important al arborilor morţi sau bătrâni şi despre universul în miniatură pe care îl susţin se află mai în adâncul pădurii. Pădurea a fost dintotdeauna un loc de naştere a legendelor, iar pentru acest traseu a fost culeasă una des auzită prin părţile locului, cea despre Muma Pădurii.

Am înşiruit mai jos cateva povești ilustrate cu câteva fotografii care surprind unele “mărunțișuri” întâlnite în cale.

Mânat de dorul de casă și de treburi și însoțit de avertizarea de cod portocaliu (probabil de la soarele care m-a înveselit tot drumul râzând de codul lor), am plecat dis de dimineață din capitală spre Costești-Vâlcea, cu un singur mic popas într-un deal dineaintea Topologului, de unde priveliștea spre munte merită o oprire de câteva minute. Munții cu zăpadă proaspătă căzută peste noapte sclipeau în soarele dimineții, de la Parâng până-n Fagăraș, cu Buila și Cozia în prim plan./Povestile/1.jpgAjung în Costești, îi anunț pe-ai mei că bântui prin zonă și-o pornesc spre munte. Trec în drum pe la câteva din multele biseriri, de la care ieșeau oamenii cu coșuri de pomeni, să văd ce fac panourile informative puse în toamnă cu voluntari într-un proiecțel frumos de promovare a Olteniei de sub Munte. Fac bine, la fel și cel din jurul frumoaselor case oltenești din satul Pietreni.

/Povestile/2.jpg                                              Ajung la una din intrările în Parcul Național Buila-Vânturarița din Pietreni, cea de pe Valea Morii și parchez înaintea barierei dotată cu panou informativ și avertizări de interdicții ale circulației motorizate./Povestile/3.jpgImediat după barieră aflu primul panou informativ al traseului tematic Poveștile Pădurii în PNBV./Povestile/4.jpgAșa că intru în pădurea de pe Valea Morii, pe drumul forestier marcat cu triungi roșu reîmprospătat recent de cei de la administrația parcului, vegheat la tot pasul de numeroșii ochi ai copacilor, încercând să aflu câteva dintre aceste povești./Povestile/5.jpgSemnele primăverii sunt la tot pasul, mai ales pe marginea pârâului și pe versanții însoriți. Inclusiv frunzele veșnic verzi ale iederei au căpătat un verde mai primăvăratic, dovadă a accelerării fotosintezei.

/Povestile/6.jpg

/Povestile/7.jpgValea Morii, unde cândva funcționa o moară, este una foarte interesantă, cu o diversitate geologică și forestieră foarte mare. Pârâul în sine are un curs mai consistent doar câteva sute de metri, fiindcă mai toată apa îi vine de la un afluent foarte scurt, care coboară dinspre nord apele drenate din carstul Muntelui Cacova, scoase la lumină printr-un izbuc aflat la contactul calcarelor cu conglomeratele. Primele sunt jurasice, celelalte cretacice, așa că valea ne poartă pe o importantă limită de timp. În dreapta (cum urc) am un versant cu multe deschideri în aceste conglomerate, unde pot vedea stratificații, falii, elementele rotunjite ale resturilor cărate de foste râuri din foști munți, pe baza cărora se pot reconstitui adevărate “paleopovești” științifice./Povestile/8.jpgPrintre bolovănișuri, pietrișuri și nisipuri cimentate, de la care poți afla vârsta și constituția foștilor munți din care acestea au fost erodate, găsesc și nuclee de argilă și marnă, asociate unui alt nivel/regim al zonelor de sedimentare./Povestile/9.jpgÎn toate acestea se pot găsi cu noroc (pe mine acesta nu a dat de data asta) resturi ale viețuitoarelor ce populau acele ape din trecut.

Pădurea a copiat și ea diferențele de substrat geologic, adaptându-se însă și regimului microclimatic, cei doi versanți fiind cu expoziție sudică și nordică, deci total diferiți și din punctul ăsta de vedere. În albia pârâului predomină arinii (numiți anini pe plan local), pe versantul drept (cum se urcă) predomină mesteacănul (o specie f. rezistentă și adaptabilă, considerantă pionieră în sensul că stabilizează excelent versanții) printre care mai există și alte foioase (fag, carpen) dar și rășinoase (molid, brad, pin), alături de o bogăție de arbuști, mușchi, licheni și ferigi, iar pe versantul stâng predomină fagul, cu exemplare de specii termofile (cireș sălbatic, tei), lipsesc aproape total ferigile și mușchii, în chimb florile primăverii colorează frunzișul veșted.

Și cum pădurea e strâns legată de locul unde-și înfige rădăcinile, deseori pot vedea înregistrări surprinse de copaci ale unor evenimente geomorfologice gen alunecări de teren. Dovadă că nici măcar gravitația nu poate afecta viața pădurii.

/Povestile/10.jpg                                             Apar și primele semne mai clare de primăvară, strigate de banalele și deseori ignoratele flori ale podbalului/Povestile/11.jpgși brusturelui,

/Povestile/12.jpg                                           dar și de hârjoana unei perechi de codobaturi de munte.

/Povestile/14.jpg                                     Murul e și el verde mai tot timpul, iarna constituind adevărat deliciu pt. ierbivorele pădurii, când poate fi scos de sub nea./Povestile/13.jpgÎncet, încet, cu ochi-n pietre și frunze, drumul mă duce într-o curbă de unde drumul forestier părăsește valea pe versantul din stânga, loc unde găsesc un panou unde pot citi, vedea și pipăi diferențele dintre câțiva locuitori arborescenți ai pădurii,/Povestile/15.jpg      pe care-i găsesc și identific ușor prin preajmă, împrăștiați printre fagii predominanți:

– un pâlc de cireși sălbatici, adevărat supermarket monoprodus pt. păsăretul și rozătoarele pădurii, ba chiar și pt. urs:/Povestile/16.jpg

/Povestile/17.jpg     – o salcie căprească, numită în zonă impropriu răchită, aflată în apropierea unei zone cu umezeală:/Povestile/18.jpg        – un plop cu scoarța verde și ramurile pline de flori la fel ca salcia (numite mâțășori):/Povestile/19.jpg         – un mesteacăn inconfundabil prin argintiul scoarței:/Povestile/20.jpg         – un paltin de munte din care vântul împăștie semințele de anul trecut purtate de aripile de zână ce plutesc rotindu-se în căutare de loc bun de încolțit:/Povestile/21.jpg        – un carpen cu griul vărgat de lichenii verzi ce caută nu nordul cum se spune, ci umezeala văii (de data asta aflată tocmai invers, înspre sud):/Povestile/22.jpg        – o zadă (larice) cu scoarța solzoasă și ridată, conifer cu frunze (ace aflate ca la pin, în mănunchiuri numite verticile) căzătoare, ușor de recunoascut toamna prin galbenul aprins cu care incendiază pădurile:/Povestile/23.jpgAstea toate și multe altele, printre care și urmele lăsate de mistreți în cautarea hranei, și ale altor sălbăticiuni în drumul spre izvor (m-am întâlnit odată acolo cu o namilă de urs, eram tot singur, ne-am privit o clipă reciproc de la câțiva metri, după care ambii, instinctual am făcut stânga împrejur sincron și-am rupt-o la sănătoasa, apoi încercând să ne continuăm drumul prin ocolire, am ocolit amândoi până ne-am mai întâlnit o dată ), le găsesc tăind serpentinele drumului forestier pe o scurtătură nemarcată dar binecunoascută în zonă, acum răvășită de răriturile ce se fac în pădure.

Scurtătura mă scoate iarăși în drum, în dreptul unei deschideri în versant unde se vede excelent ce forță de pătrundere au rădăcinile care străpung conglomeratele dure,

/Povestile/24.jpg                                                      iar în curba următoare dau de un nou panou informativ-pupitru unde pot vedea desenată evoluția și ciclul de viață al pădurii, de la sămânță la putregai, exact ceea ce aflu și în preajmă, adică mai multre tipuri de pădure, de la un desiș de puieți instalat în urma unei tăieri recente, la crâng, pădure tânără și pădure matură, cu tot ce are fiecare din ele. Am găsit ciuperci pe crengile și trupinile rămase după exploatre, culcușuri și excremente de ciută și căprior, urme și râmături de mistreț, perforații ale ciocănitorilor în trunchiuri.

Acolo dau de o a doua scurtătură, printr-un pâlc de larice, pe unde fentez o altă buclă largă a drumului, pe unde e plin de flori de primăvară (ghiocei și brândușe), care mă scoate iarăși în drumul forestier, în dreptul unei foste exploatări forestiere, acum adevărat hățiș.

În zona aceasta dau de un alt panou, care mă pune să ghicesc diferențele dintre pădurea naturală și pădurea plantată, tocmai pentru că prin zonă s-au făcut și încă se fac exploatări forestiere./Povestile/25.jpg        Zona este în parcul național, dar în afara zonei de protecție strictă, acolo unde legea românească permite exploatarea, în condițiile existenței lucrării în amenajametul silvic (documentul aprobat de autorități care stabilește ce, unde și cât se taie) și cu avizul administrației parcului. Acum se face o răritură, de către o firmă privată, în pădurea statului administrată de Ocolul Silvc Romani al RNP Romsilva, adică se elimină speciile nevaloroase economic și exemplarele neviabile, ca să lase loc de creștere mai rapidă și celor cu potențial economic mai mare. În trecut au fost făcute și tăieri definitive, în parc și în afara lui, în păduri ale statului sau private. Toate cu tot ceea ce știm că vine la pachet: noroi, zgomot, drujbe, gunoaie, resturi vegetale. Pe trunchiuri se poate citi ușor vârsta fragedă a celor doborâți./Povestile/26.jpgExploatarea e legală, toți copacii doborâți și cioatele rămase au marca ocolului silvic:/Povestile/27.jpg              și nr. de inventar:

/Povestile/28.jpg                                                      ca la carte, haosul va fi aranjat la reprimirea parchetului de la firma de exploatare, legal putem sta liniștiți, dar rămâne întrebarea: de ce tocmai într-un parc național? Nu putem măcar păstra fără intervenție umană 1,3% din teritoriu cât reprezintă parcurile? Până acum nu s-a reușit asta în România.

Noroc că pădurile din Carpați, cel puțin cele de foioase, au mare capacitate de regenerare naturală. Văd regenerare foarte frumoasă pe versanții unde s-a tăiat acum 4-5 ani, crângul are deja peste 3 m înălțime acum și e o zonă foarte apreciată de cervide și mistreți. Se poate vedea ușor însă și care este capacitatea de regenerare naturală, pe un versant văd regenerare excelentă într-o parte, iar dincolo de o viroagă, unde panta e ceva mai aprigă, doar câțiva puieți singuratici./Povestile/29.jpg  După ce trec de buștenii triști de pe marginea drumului, de astă dată aduși din afara parcului, unii de peste 100 ani, dintr-o pădure privată, fiindcă prin parc e singurul acces, ajung la limita parcului, la o intersecție de trasee (punct galben care vine din Bărbătești), marcată de un stâlp indicator din lemn, care încă rezistă după 6 ierni și de un nou panou, unde citesc versificația unor legende despre muma pădurii, care îi va nenoroci pe cei care vor face rău pădurii./Povestile/30.jpg        Ca o ironie, lângă acest panou a fost multă vreme rampa de încarcare a buștenilor și baraca ambulantă în care au locuit muncitorii forestieri. S-or fi speriat, sau și-or fi terminat treaba?

De aici părăsesc drumul forestier, dar am două marcaje plus limita parcului și urc pe o muchie presărată cu ienupăr și afini, printre o plantație de molizi și o pădure seculară de fag, până în poiana Scărișoara, unde priveliștea către creasta înzăpezită se deschide pt. prima dată de la plecarea din sat./Povestile/31.jpgRezemat de adăpostul-refugiu, zace rezemat, șchiop dar încă făcându-și datoria, tot după 6 ierni de muncă, un panou informativ care-a rezistat eroic atât vânturilor, ploilor, soarelui și zăpezilor, dar și topoarelor, cuțitelor, pietrelor și altor instumente de agresiune cu care l-au atacat iubitorii de natură./Povestile/32.jpg    Nu la fel de bine au rezistat și alte amenajări ale refugiului și spațiului de campare amenajat: gardul și poarta puse pe foc, scara de acces la pod (unde se poate chiar dormi) declarată dispărută, lada din lemn pt. gunoi aruncată pe versant (în afara parcului), banca de la vatra de foc arsă, în solidaritate cu surata ei de la masă. Lupta a fost grea și lungă, peste 5 ani, dar omul e puternic și învinge întotdeauna.

Dar să ne întoarcem la povești frumoase. Îmi bucur setea cu apa rece a izvorului, foamea cu ce găsesc și vederea cu aranjamentele violet-albe ale brândușelor și ghioceilor, găsite mereu altfel dispuse la poalele fagului de cel puțin două sute de ani care străjuiește poina./Povestile/33.jpgTot în poiană aflu de pe un mic panou despre mici semne lăsate de mici și mari viețuitoare ale pădurii./Povestile/34.jpgAlunele-s mâncate de mult, nimic n-au lăsat tâlharii, dar florile băiețești ale alunilor în căutarea celor mai puțin arătoase și mai discrete ale fetițelor alun, sunt semne bune pt. recolta de la toamnă.

/Povestile/35.jpg                                                  Dau însă de jir:

/Povestile/36.jpg    Asta e prea mult să fie halit tot de mistreți, i-ar durea capul rău de tot și-ar deveni foarte răi. Iar mugurii fagilor, care deja încep să coloreze pădurea în roșiatic în prevestirea verdelui crud de după plezneală, asigură hrana la fel de multă și supraviețuirea pădurii./Povestile/37.jpg      Din muchia plină cu tufe de păducel în care mai există fructe roșii uscate, arunc o privire zăpezilor Pietrei, Țuclei, Albului/Povestile/38.jpg         și Casei de Piatră:/Povestile/39.jpg   unde mai mereu vedeam pete negre mișcătoare de capre negre (acum nu), dar și Coziei și Narățului, unde sigur sunt dar n-am binoclu așa puternic.

De aici situația se schimbă radical, intrând total în împărăția calcarelor. Greu de crezut când te uiți la munte că a fost construit prin secretarea carbonatului de calciu pentru schelete de către organisme recifale, dintr-o mare caldă, aflată pe la tropice. Dar găsesc încă o dată dovada, într-o piatră banală din potecă./Povestile/40.jpgDespre geologie și geomorfologie se poate vorbi aici o grămadă, fiindcă zona carstică are la tot pasul elemente deosebite.

Pădurea se schimbă și ea. Intru în tărâmul unde predomină fagii seculari, în care securea și drujba n-au răzbit și nici nu vor intra. E o bucată din cele peste 600 ha de păduri virgine aflate în PNBV, cel mai mic parc național al țării, țără care a rămas singura din UE cu așa ceva.

/Povestile/41.jpg                                                         Ce e pe sub fagi se schimbă în același timp: pe lângă unele specii comune, aici găsim alte ferigi,/Povestile/43.jpg

/Povestile/42.jpgalți mușchi, alte flori, specifice zonelor de stâncărie și grohotiș calcaros. Printre fagi mai apare și câte o pată verde: un fag acoperit cu iederă veșnic verde, un brad, un molid/Povestile/45.jpgși o tisă, pe care-o găsesc în marginea potecii, la 100 m de indicatorul care marcheză despărțirea triunghiului roșu care merge către Muntele Cacova și creastă de punctul galben care merge pe curbă de nivel spre mânăstirea Pătrunsa, ambele proaspăt revopsite de cei de la parc. Frumos și rar arbore, relict glaciar, din care în PNBV există pe lângă exemplare izolate mai multe pâlcuri, printre care cel mai mare este o adevărată pădure, de aproape două hectare, cu peste 800 exemplare, singura pădure de tisă rămasă în Carpații românești. Faptul că-i place la rece e dovedit de florile care deja au apărut./Povestile/44.jpgArborele este unul dioic, adică exită exemplare băiat și exemplare fată, care înfloresc și se înmulțesc dacă au cu cine. Lemnul a fost foarte căutat pt. sculptură, fiind foarte rezistent, frumos dar și ușor de modelat, iar multă vreme a fost stârpit de către ciobani pe motiv că le otrăvesc oile și caprele, fiindcă singura parte netoxică a acestui arbore este fructul (nu are conuri, deși mulți o confundă ușor cu bradul, având acele foarte asemănătoare), de culoare roșie, căutate de păsări, care astfel răspândesc și semințele, dar acești factori au dus aproape la extincția speciei, care a recâștigat a doua șansă fiind des întâlnită ca arbore ornamental.

Continui pe potecă prin pădurea foarte frumoasă de fag, care îmbracă versanții abrupți stâncoși. Pe un petec de zăpadă disting urmele a doi lupi/Povestile/46.jpg       ce luaseră în urmă cu puțin timp urma unor ciute, ale căror urme, culcușuri și căcăreze/Povestile/47.jpg        le găsesc imediat în preajmă. Am avut șansa să asist la scene de vânătoare ale unor astfel de animale și-mi imaginez și acum un scenariu plin de urmăriri, lupte și sânge.

Curând ajung într-o viroagă (a doua de la plecarea de la Scărișoara, din cle 6 ce trebuiesc străbătute până la Pătrunsa), unde dau de alte panouri-ghicitoare care ne spun alte povești. Lângă câteva trunchiuri căzute și fagi uscați încă în picioare, poți afla despre valoarea pentru o pădure sănătoasă a lemnul mort./Povestile/48.jpg     Pe lângă oferire de adăpost în scorburi pentru diferite viețuitoare (lilieci, veverițe, pârși, păsări etc.), astfel de bușteni uscati și putregaiuri reprezeintă un adevărat ecosistem pentru ferigi, ciuperci și mușci, insecte și toate celelalte viețuitoare care trăiesc pe seama lor, sub scoarța trunchiurilor uscate/Povestile/49.jpg      și în interiorul putreziciunilor existând o întreagă lume vie. Practic, existența și a lemnului mort înseamnă o pădure vie, pe când eliminarea acestuia înseamnă scăderea biodiversității./Povestile/50.jpgImediat după aceste panouri dau de panoul de final al traseului, montat unde s-a terminat proiectul în 2010, dar care va fi mutat spre Pătrunsa odată cu scrierea/desenarea și altor povești ale pădurii./Povestile/53.jpg         Mă bucur în continuare de pădure și de florile primăverii,

/Povestile/51.jpg                                              mai traversez încă două văi, după care cobor înr-a treia, mult mai adâncă, cu versanții mult mai înclinați, într-o poiană (Poiana Bulzului), unde întâlnesc un alt traseu ce urcă din Bărbătești pe Valea Otăsăului, marcat cu cruce albastră și cu indicator nou metalic instalat recent de cei de la parc.

/Povestile/52.jpg                                       Indicatoarele din lemn, care mie personal îmi plac mai mult, fiindcă-s mai arătoase și mai integrate în peisaj, plus că dau o distincție aparte parcului, chiar dacă nu-s conforme standardelor și mai greu de întreținut, urmează să fie înlocuite cu cele metalice alb-negru, cei de la parc înlocuind deja o parte dintre cele care și-au făcut datoria în ultimii 6-7 ani.

Imediat de la prima intersecție de trasee găsim încă una, marcată deasemenea cu indicator nou metalic, în dreptul unei cruci de marmură ridicată în memoria unei victime a muntelui, mă și despart de crucea albastră care urcă în creastă spre Curmătura Builei. Continui pe potecă prin poiană, apoi traversez prin pădure Valea Otăsăului și în scurt timp ies în poienile vaste de la Pătrunsa, de unde traseul marcat cu punct galben urcă tot spre Curmătura Builei, iar spre Bărbătești și Cheia este un traseu marcat cu cruce roșie./Povestile/54.jpgSchitul Pătrunsa, deși unul dintre cele mai izolate din țară, fără drum de acces auto și curent electric de la rețea, s-a transformat în ultimii ani în adevărată mânăstire, cu biserică mare și multe chilii-căsuțe construite în jur, formând un adevărat sat mânăstiresc, în care se îmbină vechiul cu noul, frumosul cu urâtul, tradiționalul cu modernul, natura curată cu amprenta activităților umane. Cu toate acestea, așezarea aceasta, alături de celelalte din zonă reprezintă un element de atracție suplimentară pentru zonă.

La Pătrunsa mi-am încheiat traseul în această zi, iar după o pauză mai mult pentru povești omenești cu vechi cunoascuți, m-am pornit înapoi spre casă, pe alte coclauri, prin alte păduri.

Sper că v-am deschis pofta de vizitat traseul și parcul sau oricare alt trase și altă zonă protejată sau nu, cu toate simțurile deschise pentru a vedea micile amânunte pe lângă care deseori trecem fără să le băgăm în seamă.

Pe urmele amintirilor din parcul meu national

Cand ma intreaba cate cineva ce are deosebit Parcul National Buila-Vanturarita fata de altele, mi-e imposibil sa nu fiu subiectiv. Pe de-o parte este la mine acasa, deci eu sunt al lui, pe de alta el s-a nascut si exista din initiativa si munca mea, deci pot spune ca si el este al meu.

Inainte si dupa 2004, cand se nastea prin decizie a Guvernului cel mai mic dintre cele 13 parcuri nationale ale tarii, am avut norocul de a intalni oameni frumosi cu care am construit dintr-o idee un proiect extraordinar. Prin activitati si proiecte de conservare a naturii am reusit sa oferim o noua sansa de dezvoltare comunitatilor locale din regiunea Olteniei de sub Munte. Totul a fost o scoala pentru noi toti: am invatat din mers, din greseli si reusite, alaturi de copiii pe care i-am apropiat de natura, de vizitatorii carora le-am deschis portile zonei, de localnicii al caror munte a devenit parc.

Cu bune si rele, de la nimic la parc national e o distanta uriasa. Pe langa ca este cel mai mic, ca este rezultatul unei initiative a societatii civile, parcul national mai este si singurul cu administrare in parteneriat intre RNP Romsilva (responsabila si decidenta prin contractul semnat cu Ministerul Mediului) si o organizatie nonguvernamentala (Asociatia Kogayon).

Multe s-ar fi putut face mai bine, mai repede si mai mult, iar noi, cei direct implicati o stim mai bine decat oricine, insa in contextul in care responsabilitatea statului roman pentru conservarea patrimoniului natural national lipseste in Romania, credem ca era tare greu de facut altceva. Asa cum am ales sa infiintam parcul, la fel am ales sa ne implicam si in administrarea lui, asa cum am putut si stiut. Atat ca organizatie, iar cativa dintre noi, printre care si eu o vreme, ca si angajati ai administratiei parcului.

Acum parcul e strans legat de sperantele, planurile dar si de amintirile mele si ale prietenilor, asa ca orice iesire pe potecile si prin padurile sale e inevitabil jalonata de povesti, istorii si intamplari.

Profitand de nebunia de culori a lui octombrie si de o invoire de la cele zilnice, m-am pornit doua zile prin parc, singur cum de ceva vreme nu mai umblasem pe acolo. Singur dar inconjurat de amintiri legate de ce-a insemnat infiintarea si administrarea parcului, cu bune si rele. O sa insir cateva dintre ele, ca pe obiectivele de interes ale unui traseu tematic.

Am pornit din Pietreni, satul de sub munte unde gasesti case vechi oltenesti iar printre locuitorii lor si braconieri de traditie. In special toamna, cand animalele coboara catre sat atrase de porumb, cartofi, nuci, mere si prune, aveam o recolta bogata de laturi puse de sateni. Cele mai perfide unelte ale mortii, care asteapta sa se stranga in jurul gatului sau piciorului unui mistret, unui caprior sau unei ciute.

Prima  poveste e una urata, cu final fericit, legata tocmai de un caz de braconaj. Intr-o toamna am fost anuntati de copiii care pasteau animalele pe izlazul de sub padure ca au gasit un urs prins intr-un lat. Ne-am dus la fata locului rapid, atat cei de la administratia parcului si voluntari ai asociatiei, cat si cei de la ocolul silvic al Romsilva. Accesul e greu, pe un versant inclinat, cu stancarii, grohotisuri si tufarisuri. Intr-un lat legat de un frasin, pus probabil pentru capre negre, isi prinsese gatul o ursoaica de nici 2 ani, care se zbatea si facea galagie mare, mai ales cand ne apropiam de ea. Cei de la ocol pun verdictul scurt: trebuie impuscata. Adusesera si pusca, mai trecusera prin asa ceva. Nu i-am lasat si dupa o disputa scurta si-au luat jucariile si au plecat, lasandu-ne balta cu tot cu ursoaica in lat si cu mofturile noastre ecologiste. Am incercat sa gasim o arma cu tranchilizante, insa singura din judet era cea de la gradina zoologica, insa incuiata, posesorul ei fiind in concediu la mare. Am gasit insa rapid tranchilizant, printr-un voluntar medic. Apoi am inconjurat ursoaica pana am facut-o sa-si limiteze aria de actiune, iar seful pazei administratiei parcului a apucat-o de un picior din spate si i-a administrat doza cu seringa. Nebunia asta a salvat-o: dupa ce a adormit i-am taiat si desfacut latul, am examinat-o si am transportat-o de pe stanci intr-un loc mai sigur, unde am lasat-o cand a inceput sa-si revina. Ne-am bucurat toti ca niste copii de reusita actiunii.

Din Pietreni se intra in parc pe doua cai: Valea Morii si Prislop. Interesectiile dinaintea intrarilor in parc au acum stalpi cu sageti indicatoare noi, amplasate de catre administratia parcului din proiectul POS Mediu. Le-au inlocuit pe cele vechi din lemn, cu care acum aproape 10 ani incercasem sa iesim un pic din tipare. Pornesc pe Valea Morii, si la bariera de la intrare gasesc rezistand bine la umbra arinilor unul dintre panourile informative amplasate inca din 2007. Au fost rezultate directe ale parteneriatului la administrarea parcului, cand asociatia a reusit sa obtina finantarea a doua proiecte din fonduri publice, la care altfel Romsilva nu ar fi avut acces. I-am convins de necesitatea proiectelor, ba mai mult ne-au acordat prin sponsorizare si cofinantarea pe care altfel noi n-am fi putut-o acoperi. Astfel am resuit sa obtinem resursele din care am amenajat infrastructura turistica a parcului (marcaje turistice, stalpi cu sageti indicatoare, spatii de campare, adaposturi, observatoare, panouri informative), am conceput si realizat materialele necesare informarii, educatiei si promovarii (ghiduri, harti, brosuri, pliante, pagina web a parcului), am instruit personalul administratiei parculuisi l-am dotat  cu echipament de lucru si protectie, am obtinut resursele necesare realizarii frumoaselor tabere educative junior ranger, am inceput inventarierea si monitorizarea speciilor si habitatelor parcului. Perioada aceasta a fost pentru noi cea mai intensa, perioada in care am creat o destinatie ecoturistica dintr-o zona necunscuta.

Pe ambele cai de intrare din Pietreni incepe si cate un traseu tematic, rezultate din doua proiecte ale asociatiei. Pe Valea Morii este traseul Povestile padurii, ales printre cele mai frumoase 7 din tara, traseu pe care dorim sa-l revitalizam, imbunatatim si extindem in primavara.DSC06928Aici povestile padurii sunt in continua schimbare, fiindca valea este in zona tampon a parcului, deci conform legislatiei romanesti, convenindu-ne sau nu, aici sunt permise lucrari de exploatare forestiera.

Imi aduc aminte legat de acest traseu, una dintre intalnirile cu ursul, pe o poteca ce scurta serpentinele drumului, acum disparuta tocmai din cauza ultimelor rarituri din zona. Eram tot singur, plecasem seara tarziu cu gandul de a ajunge la schitul Patrunsa. M-am oprit sa beau apa si sa rontai ceva inainte de intrarea pe poteca, apoi am inceput urcusul pieptis, cu capul in pamant. La prima curba am dat nas in nas cu un ditamai ursul care cobora leganandu-se, probabil sa bea apa din izvor. Ne despateau cativa metri numai, ne-am vazut in aceeasi clipa, ne-am holbat reciproc unul la celalalt si sincron am facut stanga-imprejur si-am luat-o incet fiecare de unde venise. Am revenit in drum de unde l-am auzit mormaind si trosnind crengi in timp ce se indeparta. Mi-am reluat traseul si in doua ore am ajuns la schit, dar pana acolo nu am reusit sa-mi potolesc bataile nebunesti ale inimii si saream in sus la orice fosnet, umbra si troznet din padure. Fiindca a fost atat de aproape, am ramas cu impresia ca ursul asta a fost cel mai mare pe care l-am intalnit in viata mea. Probabil ca si el.

Am trecut rand pe rand pe langa panourile traseului povestile padurii, unele in stare buna, unele insa taiate si lovite, altele degradate si decolorate. Mereu e ceva de munca in parc. Am ajuns in Poiana Scarisoara, unul din locurile in care campam cu copiii in taberele educative ranger junior. Multe jocuri, voie-buna si povesti la foc de tabara a vazut locul asta. Aici si-n alte locuri frumoase am adus in total aproape 5000 copii pe care am incercat sa-i apropiem de natura. Cu unii am reusit. Tot aici am reparat si adapostul izvorului, in podul caruia am facut un mic refugiu, am amenajat vatra de foc, masa si banci, am pus un panou informativ. Toate-s vechi si stau sa cada acum. A mai fost si un container pentru gunoi, insa niste voinici doar cu muschi l-au aruncat hat in vale, facandu-l tandari.

Aici insa am avut ocazia sa asist la una dintre cele mai fascinante intalniri cu animale din viata mea. Eram tot singur, tot seara si asteptam un grup de voluntari sa vina dinspre creasta. Stateam intins in fanul din poiana ascultand greierii si uitandu-ma dupa primele sclipiri ale licuricilor, cand un pic mai sus de mine a intrat in poiana pascand linistita o caprioara. Am urmarit-o cateva minute cum traverseaza poiana, si cand ma pregateam sa ma ridic, fiindca intra in padure, am auzit si vazut un ras care a sarit, a doborat-o si-a tarat-o in padure. Apoi impietrit am ascultat ultimele tipete de agonie ale caprioarei, maraitul  rasului si zgomotele taratului prazii prin padure. Dupa cateva minute s-a lasat linistea si ducandu-ma la locul faptei am vazut pete de sange si urmele care aratau directia in care pradatorul si-a tarat prada. Pt. asa ceva merita sa mergi singur in natura!DSC06945Din poiana am urcat spre muntele Cacova, pe valea in care in 2008, imreuna cu biologul parcului si cu alti voluntari am numarat, masurat si catalogat exemplarele de tisa, intr-un proiect pilot de invcentariere si monitorizare a speciilor, in care am mai umblat si dupa tulichina, flori de colt, capre neagre, cocosi de munte si fluturasi de stanca. Exemplarele de tisa de langa poteca ce se desprinde spre Patrunsa au devenit pentru noi un adevarat reper al biodiversitatii parcului. Tot pe aici, insa anul trecut, alti voluntari au cautat, masurat si pus pe harta bunicii padurii, cei mai batrani arbori ai parcului si zonei. Si aici mai este mult de lucru, si aici avem planuri mari.

Aici este patria padurilor de fag, foarte putin umblate, paduri care reprezinta pentru noi cea mai mare izbanda adusa de infiintarea parcului, pentru ca fiind in zona de protectie stricta, sunt ferite de drujbe si tafuri.DSC06991Trec prin poiana in care s-a construit o stana in care trebuiau sa vina caprele, pe care din fericire am reusit sa le tinem departe de padure, tot pentru ca s-a infiintat parcul. Mai sunt ele amestecate cu oi la celelalte stane, insa macar nu in poienita din mijlocul padurii, unde era foarte clar ca numai prin padure vor pasuna. Ca deobicei poiana este ramata proaspat de mistreti.

Traseul ma duce in locuri cu alte amintiri, cu alte povesti. In muntele Cacova ne-am lovit de o situatie care iarasi ne-a obligat sa gasim solutii de moment. Acolo se afla o suprafata de cateva hectare in care padurile au fost taiate complet inainte de infiintarea parcului. Intr-una dintre parcele, din cauza intensivitatii explotarii nu s-a mai instalat cum trebuie regenerarea naturala a seminstisului, astfel ca a trebui sa se intervina cu lucrari de regenerare artificiala prin plantare. Fiind in parc, lucrarea trebuia avizata de catre administratia parcului. Nu am putut fi de acord cu lucrarea, fiindca aceasta prevedea plantarea de molid intr-o zona cu paduri naturale de fag. Dupa ce ne-au spus ca dupa ce nu-i lasam sa taie, nici cu plantarile nu suntem de acord, cei de la Romsilva ne-au spus ca nu au de unde aduce puieti de fag pentru plantare. Am rezolvat noi problema: am mers angajati ai administratiei, voluntari ai asociatiei cu copiii unei scoli din sat si am scos de pe versantul opus, dintr-o regenerare naturala cu semintis foarte des, 20000 puieti de fag care au fost plantati impreuna cu ceva puieti de paltin de munte adusi din pepiniera. Acum viitoarele paduri seculare de fag arata foarte bine.

DSC06995Pana aici ajunge si drumul forestier, care acum face legatura si cu stana de la Vacarie. Cand s-a construit ultima portiune, rana din versant arata rau, insa acum vegetatia a cicatrizat-o, iar oamenii de la stana se bucura ca ajung mai usor acolo cu cele de trebuinta. Stana arata foarte bine acum, dupa ce am ajuns la o intelegere cu obstenii din Barbatesti care-au folosit banii din subventii intr-un mod care o integreaza mai bine in natura. Nu-i mare lucru sa pui sita in loc de tabla rosie, sa folosesti lemn in loc de metal si plastic, doar asa se facea si acum 100 ani, dar rezultatul e substantial diferit. Si constructia saivanului a insemnat un compromis cu rezultate bune: inainte toata poiana era ca-n batatura, fara pic de vegetatie, acum in jurul stanii e verde. Stana are acum si apa trasa de la izvor, vara vizitatorii sunt primiti cu mamaliga si branza, iar iarna pot gasi adapost in camera bine izolata. Si cele din Cacova si Curmatura Builei arata la fel, iar oamenii locului au invatat in timp ca pot trage foloase de pe urma vizitatorilor daca-s gazde bune. Pana la urma parcul al lor e, nu-l ia nimeni de aici.DSC07002Printre fagii seculari de la marginea padurii ies in golul alpin, urc spre creasta si apoi traversez spre Muntele Cacova, trecand valea care primavara este plina de orhidee.

Din saua din Cacova am carat in 2009, cu zeci de voluntari, materialele pentru reconstructia refugiului din Curmatura Builei. Din mai pana catre septembrie, am urcat de zeci de ori cu sita si scanduri in spinare, poteca numita de voluntari drumul sitei. Dupa atata truda am transformat stana prabustita intr-un refugiu primitor. Cladirea dinainte ajunsese ruina prin „grija” ciobanilor si turistilor deopotriva. Desi multi se temeau ca si cea noua va avea curand aceiasi soarta, anii trecuti au dovedit ca parteneriatul dintre asociatie, administratie si obste a dat roade. Totul tine de oameni la urma urmei, adica de ciobanii de la stana vecina care trag foloase de pe urma turistilor, a vizitatorilor care apreciaza munca in folosul lor si a voluntarilor si rangerilor care trec pe la refugiu.DSC07032Urc si eu eu pe drumul sitei catre creasta, pana in punctul de unde privelistea se deschide catre Muntele Arnota si Horezu. Pana aici urca pe versantul Cacovei, padurile care pornesc din Valea Costesti. De acestea se leaga prima noastra izbanda in pastrarea padurilor valoroase ale parcului. Abia se infiintase parcul, inca nu exista administratie si ne-am trezit cu o exploatare in padurile de pe versantul estic al Cheilor Costesti, in zona de protectie stricta. Cu Hotararea de Guvern de infiintare a parcului am mers la Directia Silvica Valcea, apoi cu reprezentantii lor in teren si desi lucrarea incepuse, o linie de funicular fusese instalata iar lemnul fusese platit, totul s-a oprit, forestierii si-au strans jucariile si au plecat. Si acum se vede gaura in padurile de pe versant facuta pentru instalarea funicularului, insa noua aceasta ne aminteste de momentul cand am inceput efectiv sa putem proteja padurile parcului.

Drumul meu continua pe creasta, pana in locul unde iarna poti deslusi in zapada urmele lupilor care se aduna, se cheama si colinda parcul. De aici aleg sa pornesc pe traseul din dosul Builei, pentru mine cel mai frumos traseu din parc, o poteca frumoasa care incinge versantul pe la nord-vest, pe la baza abruptului calcaros. Poteca este totodata si limita pana la care s-a ajuns in trecut cu exploatarile forestiere. Portiunea ingusta pana in creasta a ramas neatinsa, padurile fiind extraordinare, iar cea a bazinului Costesti fiind acum acoperita in mare parte cu paduri tinere care le-au luat locul celor primare. In actualul teritoriu al parcului, bazinul Voiceasa a fost parcurs complet cu taieri, scapand numai cateva mici portiuni, in schimb bazinul Comarnice este o adevarata minunatie de paduri virgine pentru mentinerea carora ne luptam.DSC07064

DSC07115Ajung la intersactia cu traseul care urca din Valea Costesti, pe care am amenajat traseul tematic dedicat rangerilor juniori, pe care am umblat cu zeci de grupuri de copii, una dintre cele mai mari aducatoare de bucurii si satisfactii activitati facute de voluntarii asociatiei. O adevarata incantare sa-i vezi pe micuti cautand orhidee si fosile, descoperind zgarieturile ursilor in scoarta copacilor, alergand dupa fragi si zmeura si bombardandu-te cu intrebari. Ma opresc un pic la „bolovanul matusii” sau „bolovanul cu apa rece”, unde intr-adevar cea mai rece apa din tot parcul potolea in zilele caniculare si setea micutilor rangeri, unde am stat de multe ori in micul adapost sa ne ferim de ploaie, viscol si fulgere.

Trec apoi pe langa stana parasita din dosul Builei si ies in Poiana de Piatra, dupa mine unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pamant. DSC07182Urmeaza poienile Fata Piscului si Piscul cu Brazi. Unde avem… molizi 🙂 Alta padure, alta poveste, de data asta una recenta. Cine se uita atent la trunchiurile molizilor cand trece pe poteca, vede ca acestea sunt cioplite pentru aplicarea placutelor rosii de inventariere, adica padurea a fost marcata pentru taiere. Si nu orice fel de taiere, ci o taiere rasa, de 3,6 ha, ce urma sa fie pusa in aplicare chiar in aceasta toamna. Imediat dupa ce s-a modificat Codul Silvic, care inainte interzicea taierile rase in parcurile nationale, ocolul silvic a solicitat si motivat taierea la administratia parcului. Stiind foarte bine zona si padurea, am venit cu contrargumente, am solicitat discutii la fata locului, am mers pe teren si pana la urma silvicultorii au dat inapoi si au renuntat la exploatare. Motivele principale ale lucrarii sunt accesibilitatea redusa si calitatea proasta a lemnului, normala pentru o padure cvasivirgina. Padurea are arbori de varste foarte diferite, multe doboraturi, ochiuri deschise prin caderea arborilor care si-au trait veacurile si in care exista regenerare naturala. La fel este si in cele 4 parcele cu paduri virgine de mai jos, din bazinul Comarnice, insumand aproate 100 ha. Brazii si fagii seculari au trait linistiti pana cand accesul in bazin a fost deschis prin construirea cu dinamita a unui nou drum forestier. Noroc ca acesta nu a rezistat si a fost facut praf de viituri, iar calitatea lemnului i-a pus pe fuga pe toti cei care au incercat sa exploateze pentru a acoperi macar cheltuielile investitiei. Au taiat exemplare uriase de pe langa noul drum, insa zona superioara a bazinului a ramas neatinsa. Speram sa gasim intelegerea silvicultorilor si o solutie legala pentru a le proteja, fiindca din pacate zona a ramas in afara zonei de protectie stricta in care exploatarile sunt interzise. Valoarea economica a acestor paduri este foarte mica, in schimb valoarea biodiversitatii este inestimabila.DSC07246Cele 3,6 ha de molidis pe la radacina carora a trecut drujba sunt chiar in marginea poienii in care in 2011 am reconstruit cel de-al doilea refugiu. Alt drum al sitei, de asta data pe o poteca de pe muchia dintre vaile Voiceasa si Comarnice, urcat de zeci de voluntari ai asociatiei, colegi de munca si vluntari belgieni de la o asociatie prietena care in decursul anilor au pus umarul alaturi de noi la reparatii, constructii, intretinere, monitorizare, mai mult decat oricare alta organizatie romaneasca. O spun cu tristete si regret, intotdeauna m-a durut lipsa de implicare a romanilor, in mod special a valcenilor mei. Nu au pus ei mana prea mult la constructia refugiului, insa la folosirea lui se inghesuie, iar asta se vede: masa au pus-o pe foc, uleiul din pod carat cu truda pentru protejarea acoperisului a disparut, la fel matura si farasul, ba chiar si caietul cu insemnari, insa au lasat in schimb sticle, borcane, pungi si altele. Unora nu le-a placut se pare nici umorul oltenesc, de au plecat cu becul atarnat de tavan, oricum era ars 🙂 Intrerupatorul insa a scapat, la fel si priza de la refugiul din Curmatura 🙂 Am pterecut si eu dupa 4 ani prima noapte in refugiul la care am muncit o vara. Apusul si linistea de aici sunt exact ce-aveam nevoie! Mai am inca din 2009 restanta innoptarii si in refugiul din Curmatura 🙂DSC07239Dar cele mai frumoase apusuri din Buila le vezi din… Capatanii. Mai exact din Multele Scanteia, de unde ai in fata ochilor intreg abruptul nord-vestic al crestei, care se face din alb portocaliu in lumina ultimelor raze de soare. Acum e de tras din greu pana acolo, fiindca ultimele doboraturi nu au mai fost date la o parte, ceea ce are si o parte buna: sunt piedica spre parc pentru motorizatii care vanzolesc Capatanii in toate partile.

Poteca asta era cat pe ce sa se transforme in drum. Alta istorie, alte paduri ce-ar fi fost taiate daca nu era parc, alte personaje, de data asta fiind vorba de padurile private ale Obstii Cheia. Coborand o data spre cantonul Cheia am gasit o multime de arbori marcati pentru taiere. Stiam ca nu e ncio lucrare planificata in zona, nu avea cum sa fie in zona aceasta, in plus arborii marcti pareau alesi de-o parte si alta a potecii, dintre cei mai mari brazi si paltini. Era marca ocolului silvic privat care administra padurile obstii dar ajuns la sediul lor aflu ca ei nu stiu despre ce-i vorba. Pana la urma, mergand din nou la fata locului, insotiti si de reprezentantii autoritatilor (acestia vizitand pentru prima data zona respectiva), elucidam misterul: cei de la obste, care se foloseau de ciocanul de marcat dupa bunul plac, dupa principiul intai taiem si apoi facem si actele, se gandisera sa faca un drum de la canton spre stanile din Capatanii. Ce conta ca taierea nu avea temei legal, ca drumul nu avea avize si nici macar proiect? Important e ca acei arbori au ramas in picioare, drumul nu s-a facut, zona a ramas neafectata. Pe aici, fiindca e vorba de parc. Insa au facut altul care urca spre Hadarau, pe langa parc, unde intre timp a aparut si o biserica, pe unde si-au facut ruta motorizatii iubitori de adrenalina si natura, dupa cum zic ei.DSC07317A doua zi am pornit spre creasta. Acum la intersectiile traseelor sunt si aici indicatoare noi puse din proiectul administratiei parcului. Pe creasta au aparut recent si marcaje noi. In mod normal aparitia lor ar trebui sa fie salutara, daca ar fi fost facuta cum trebuie. Anormalitatea autohtona din ariile naturale protejate are multe fatete cu care ne confruntam zi de zi, de la pasarea responsabilitatii administrarii lor de catre stat catre terti, fara sa conteze prea mult cine-s acestia si ce alte interese au, la faptul ca se poate exploata padurea legal in buna parte din parcurile nationale, de la faptul ca in 2008 a trebuit sa ne luptam cu toate mijloacele pentru ca alesii neamului sa-si retraga legea prin care voiau sa vaneze in parcurile nationale, la promisiunea nerespectata de catre stat de a acorda compensatii proprietarilor pentru restrictiile impuse. Nici turismul nu face exceptie, dovada ca inclusiv intr-un parc national oricine poate decide dupa capul lui sa marcheze un traseu, chiar daca acest lucru presupune intrarea cu drujba si toporul in jnepenis, punerea unui alt marcaj in continuarea altuia existent, incalcarea legii in numele libertatii accesului, oricunde, oricum, oricand. Personal, dupa ce am remarcat si omologat toate traseele turistice din parc si zona, peste 250 km de poteci, dupa zeci de ani de parasire, dupa ce am facut, publicat si distribuit gratuit harti si ghiduri ale parcului, dupa ce am amenajat spatii de campare si am reconstruit refugii, toate in folosul celor pe care-i consideram aliatii numarul unu pentru protectia naturii, acum m-am lovit de reversul promovarii si scoaterii din anonimat a zonei. Acum una dintre cele mai salbatice si sensibile zone ale parcului e traversata acum de o poteca larga taiata in jnepenis, pe care o sa vina si alungarea salbaticiei. Cred ca in zilele si locurile noastre e imposibil sa faci conservare a naturii fara sa tii cont de comunitati, insa cred la fel ca fara educatia acestora totul o sa se duca de rapa si pana cand acestea o sa fie in stare sa aiba grija de ce-i in jurul casei lor, e mai bine sa stea in casa. Creasta avea un farmec extraordinar tocmai pentru ca se lasa greu descoperita, pentru ca salbaticia ti se dezvelea pas cu pas fara sa fie intinata de prea multe urme umane, fiindca erai obligat sa observi totul in jur cu atentie, sa retii si sa-ti aduci aminte repere subtile si schimbatoare si mai ales fiindca-ti dadea prilejul la fiecare pas sa descooperi cate-o mica minune a naturii, de la orhidee la culcusuri de capra neagra, de la iedera alba si flori de colt la fluturasi de stanca, de la fosile de milioane de ani la barloage de urs, de la ghintura si curechi de munte la cristalele de aragonit. Sa speram ca de toate astea ne vom bucura mult de-acum inainte! Cine stie, poate tocmai deschiderea si marcarea traseului o sa scada interesul pentru zona, cel putin in randul celor care-s atrasi magnetic de interdictiile a caror justificare unora scapa, deci bune de incalcat si izul de aventura si cucerire a salbaticiei, acum pierdute prin antropizare.DSC07376Insa la fel ca pe orice traseu, daca te intereseaza si altceva decat mersul pentru cucerit varfuri si bifat reusite, gasesti la tot pasul o multime de minunatii ale naturii, fiecare cu povestea ei. Portiunea de dupa Vioreanu a scapat nevopsita si nedrujbarita, se pare ca atingerea facila a varfului dinspre cantonul Cheia a fost marea durere care nu-i lasa sa traiasca pe iubitorii muntelui. Macar de-ar fi tot atat de saritori si la remarcarea traseelor din muntii din jur, ramase de izbeliste si din punctul asta de vedere!

Din Vanturarita am coborat in saua Stevioara, apoi am parasit creasta coborand pe Muchia Frumoasa spre Pahomie. Am preferat coborarea pe o alta vale decat cea a traseului, pentru a rascoli un pic dupa fosile.DSC07398Am coborat astfel prin padurile seculare de fag, care acum contrasteaza vizibil si urat cu ceea ce s-a intamplat in suratele lor de mai jos, de la limnita parcului, amonte de drumul care leaga Pahomie de Patrunsa. Acestea au fost parcurse cu taieri progresive, adica au fost taiate complet lasand loc generatiilor viitoare de paduri, regenerate pe cale naturala, desi acum predomina mesteacanul, dupa ce drujbele si tafurile au plecat. Desi sunt in parc, fiind in zona tampon, astfel de lucrari silvice sunt perfect legale in Romania, in cazul de fata administratia parcului fiind obligata sa dea aviz de exploatare celor d ela Ocolul Silvic Rm. Valcea, de vreme ce lucrarile erau cuprinse in amenajamentul silvic aprobat de catre autoritatea de mediu. Astfel de lupte pierdute din start sunt cele mai dureroase! Am vazut plecand de aici fagi de pste 200 ani, cu diametre de peste 1,5 m, pentru a ajunge lemn de foc, fiindca in astfel de paduri calitatea lemnului e foarte proasta, asta in timp ce biodiversitatea adapostita de ele este nepretuita. Aici vad eu marea drama a padurilor romanesti: nu facem tot ce trebuie pentru a le proteja pe acelea care chiar merita cu adevarat sa ramana neatinse, acelea in care omul nu a apucat sa taie sau interventiile au fost extrem de reduse si le dam jos pentru nimic.DSC07442La Patrunsa zabovesc un pic la povesti cu prieteni vechi si dragi. Daca ar fi sa insir amintirile din si legate de acest loc, mi-ar trebui ceva timp… Ma opresc la una singura, legate tot de animale. Acum langa biserica noua se afla un helesteu. Mai bine asa decat mini-gradina zoologica pe care gasisera cu cale sfintiile lor calugarii s-o infiinteze spre incantarea pelerinilor. Pe langa un mandru paun, era populata si cu un ied de capra neagra si unul de caprior, tinuti la vedere in niste tarcuri, adusi aici din mila unor binevoitori, cel  mai probabil braconieri. A trebuit ceva presiune si munca de convingere sa-i eliberam acolo unde le era locul, in salbaticia parcului. Se pare ca e o moda manastireasca, am mai gasit si scapat din custi si alte animale prin manastiri: 3 capriori la Barsana, un urs la Cotmeana.DSC07459De la Patrunsa drumul spre casa m-a purtat pentru a foarte multa oara prin padurile de sub Piatra si povestile lor, undele dintre ele desenate si scrise de voluntari pentru calatorii curiosi.

Inchei cercul amintirilor in Poiana Scarisoara, unde norocu-mi scoate-n cale 4 drumeti care m-au ajutat sa fac vand la vale si sa pornesc masina ramasa fara baterie 🙂

Sunt doar cateva dintre aminitirile legate de parc, si dupa 10 ani de parteneriat la administrare, cand am invatat multe si stim mai multe despre parcul pe care l-am infiintat, sunt mai nesigur ca nicicand fata de soarta parcului. Tocmai a expirat contractul de administrare al Romsilva si ministerul scoate iarasi parcul la mezat, alaturi de altele. Noi nu suntem in stare cu resursele din voluntariat sa ne inhamam la asa ceva, ne-ar trebui bani pentru plata celor 10 angajati ai administratiei, sediu masini, echipamente. Restul avem 🙂 Am cerut insa Romsilva si ministerului sa ramanem in continuare parteneri la administrare dar ni s-a raspuns ca nu exista cadru legal. Speram sa se gaseasca o cale de a fi macar lasati sa ne continuam proiectele si treaba inceputa, daca statul nu o sa fie in stare ca pana la urma sa-si asume responsabilitatea conservarii si administrarii patrimoniului natural national din care o bucatica ne place sa spunem ca este a noastra: parcul nostru national.