Care paduri au rol mai mare in atenuarea schimbarilor climatice? Cele naturale sau cele gospodarite de om?

Bigstok_305828434

Am dat de cateva ori de parerile unor silviculturi dar si de studii, venite in special din partea sustinatorilor energiei produse din biomasa, care spun ca padurile gospodarite (exploatate periodic) au o mai mare contributie la atenuarea schimbarilor climatice decat padurile naturale primare.

Nimic mai fals.

1. In primul rand e vorba de doua notiuni distincte: absorbtia si sechestrarea de carbon. Chiar daca arborii absorb in timpul varfului cresterii/acumularii de masa lemnoasa mai mult carbon pe care-l transforma in lemn, sechestrarea este mult mai mare in padurile naturale, acestea avand un stoc de carbon relativ constrant.

2. In al doilea rand, carbonul sechestrat intr-o padure se regaseste numai 31% in arbori, grosul de 69% fiind stocat in sol (medie globala pt. toate padurile planetei). Sursa este oficiala (FAO si IPCC): „At the global level, 19 percent of the carbon in the earth’s biosphere is stored in plants, and 81 percent in the soil. In all forests, tropical, temperate and boreal together, approximately 31 percent of the carbon is stored in the biomass and 69 percent in the soil”.

In sol exista doua categorii de carbon: anorganic (minerale carbonatice) si organic. Radacinile reprezinta doar 5-20% din carbonul stocat intr-un arbore. Grosul carbonului organic din sol este stocat in organismele care traiesc si mor in sol, in special bacterii si ciuperci.

3. Sigur ca lemnul este o resursa regenerabila de care avem nevoie si care prezinta numeroase avantaje, dar asta nu inseamna ca trebuie sa taiem toate padurile si ca taful trebuie sa arda gazul de pomana prin padurile primare.

Chiar daca am tine carbonul nederanjat in sol in timp ce teleportam lemnul de acolo si-l transformam complet cu hocus-pocus in case care rezista sute de ani, ar fi imposibil sa inclinam balanta carbonului in favoarea exploatarii. Dar nu putem. Fiindca numai cca. jumatate din lemn e bun pt. case iar restul se arde/descompune imediat si ajunge in atmosfera. Apoi ca sa taiem lemnul avem nevoie de drum si de gaz pe care sa-l ardem la drujba cu care se doboara si fasoneaza, la taful cu care se scoate, la camionul cu care se cara si la utilajele cu care se prelucreaza x cate cicluri de taiere avem, apoi la utilajele cu care se fac plantarile, ingrijirile, degajarile, curatirile, rariturile si alte lucrari x cate cicluri de taiere-regenerare avem. Si la asta se mai adauga degajarea carbonului sechestrat in sol fiindca exploatarea presupune drumuri, eroziune, expunerea solului la radiatii si precipitatii. Si mai luam in calcul si ca din lemn se mai fac si f. multe produse care numai durata lunga de viata n-au, de la hartie-carton (pt. asta se consuma acum cele mai mari cantitati de lemn in lume, dupa cel pt. combustibil), placi care dureaza cativa ani, mobila ieftina si tot mai multe produse de unica folosinta.
Asa ca balanta nu mai inclina deloc catre padurile de care are omul grija.

Si asta doar daca vorbim despre carbon. Fiindca padurile naturale mai inseamna multe alte functii, printre care biodiversitatea ridicata, patrimoniul genetic, stiintific si cultural sunt cele mai importante.

Dar asta nu inseamna ca lemnul nu este o resursa cu f. multe avantaje, care poate inlocui materii prime cu impact mult mai mere, cum sunt plasticul si metalele. Putem folosi insa lemnul mult mai bine, prin utilizarea lui in produse cu durata lunga de viata, dar putem si gospodari mai bine padurile, in special protejandu-le pe cele primare si in special cele tropicale (raportul in carbon intre sol si lemn aici e de 50:50 fata de 31:69) dar si prin impadurirea suprafetelor disponibile, utilizarea superioara si eficienta a lemnului si cresterea ciclului de exploatare al padurilor gospodarite (acesta este in medie acum de 40 de ani, iar la noi de exemplu acest parametru este mult mai bun prin exploatarea majoritatii padurilor la varste mari).

Am gasit si un articol interesant care compara cele doua variante, ambele sustinute stiintific.

A fost lansata Strategia pentru biodiversitate a UE pana in 2030

A fost lansata Strategia pentru biodiversitate a UE pana in 2030.
Insanatosirea si conservarea naturii inseamna sanatatea si bunastarea oamenilor.
Biodiversitatea inseamna sanatate, aer curat, apa potabila, securitate alimentara, deci supravietuirea noastra.
Ce-si propune strategia:
– 30% din suprafetele terestre si marine in arii naturale protejate
– 10% din suprafetele terestre si marine strict protejate
– stricta protectie a padurilor primare
– refacerea habitatelor degradate: agricultura organica si peisaje cu biodiversitate ridicata, protectia polenizatorilor, injumatatirea pesticidelor, restaurarea a 25.000 km de rauri, plantarea a 3 miliarde de arbori.
Pentru acestea vor fi disponibili anual 20 miliarde euro.
Investitia in reteaua Natura 2000 a fost de 6 miliarde euro iar beneficiile sunt estimate la 2-300 miliarde euro.
Sa vedem cum si cand ne aliniem si noi acestei strategii, parte a EU Green Deal la care si Romania a aderat.

Anuntul in limba romana.

Balanta carbonului

AC836E-1

Balanta carbonului este cea care influenteaza incalzirea globala si schimbarile climatice.

Cele mai multe emisii actuale sunt din arderea combustibililor fosili (carbune, petrol, gaze naturale) si din producerea cimentului care elibereaza carbonul din calcar, dar si din defrisari.

O parte din emisii sunt absorbite la nivelul oceanului si a vegetatiei terestre, in special de catre paduri.

La nivelul padurilor, doar 31% din carbon este stocat in biomasa, in special in arbori, grosul de 69% fiind stocat in sol.

Cele mai multe stocuri de carbon sunt de departe cele din rocile carbonatice, acumulate in decursul sutelor de milioane de ani ai istoriei planetei, in special in ultimele 3,8 miliarde de ani de cand a aparut viata.

Mai multe despre rolul padurilor in ciclul carbonului in raportul FAO despre paduri si schimbari climatice.

De ce avem nevoie de arii naturale protejate?

Protected_areas_RO

Timp pt. citire: 10 min.

Ariile naturale protejate sunt pentru natură și pentru oameni.

Ele sunt spațiile în care eșantioane din natură s-au menținut într-o stare bună de conservare prin grija unor oameni. Astfel ele sunt moștenirea noastră și totodată datoria de a le lăsa la fel generațiilor următoare. Ele au căpătat o importanță tot mai mare pe măsură ce presiunea omului asupra naturii și resurselor sale a crescut, odată cu creșterea populației planetei. Nevoia de a conserva peisaje emblematice, de a proteja specii rare a venit ca o reacție firească la punerea în pericol a acestora.

Pentru că natura și problemele pe care le cauzăm noi acesteia nu au niciun fel de granițe, nici ariile protejate nu trebuie privite ca niște împrejmuiri izolate în care păstrăm câte ceva din ce a fost odinioară în jur. Trebuie să avem grijă de natură peste tot unde aceasta se află însă ariile protejate oferă niște eșantioane mai bine păstrate, niște nuclee care ar trebui interconectate prin culuare ecologice în rețele de conservare a naturii.

Istoria protecției naturii nu începe cu protejarea naturii, ci cu protejarea unor situri sacre, aflate unde altundeva decât în natura unde omul le-a construit. Primele decrete regale de protejare a unor areale au fost în India, acum peste 2000 de ani. În alte zone, inclusiv în Europa, protecția unor areale naturale a venit din considerente egoiste ale unor bogați care voiau să aibă la dispoziție trenuri de vânătoare și relaxare.

Mult mai târziu și ca urmare a creșterii impactului antropic asupra unor areale naturale, au apărut mișcări de masă, ale unor elite sau populații indigene, care au dus în timp la protecția legală pentru conservare a unor zone naturale. Una dintre primele astfel de mișcări este cea din secolul al XVIII-lea din actualul Parc Național Lake District, din Cumbria, Regatul Unit al Marii Britanii. Primele tentative de protejare au venit din partea poeților și pictorilor romantici, reprezentați de William Wordsworth, care voiau păstrearea intactă a peisajelor din care-și inspirau creațiile.

Primul parc național al lumii este Parcul Național Yellowstone, pe înființarea căruia și-a pus semnătura Abraham Lincoln în 1872. Prima arie protejată legal este considerată o rezervație forestieră din Trinidad-Tobago, protejată din 1776, sau, după alte surse, Muntele Bogd Khan din Mongolia, protejat din 1778.

Mișcările de înființare de arii protejate pe scară largă au luat amploare însă la începutul secolului trecut, mai întâi în America de Nord, Australia, Noua Zeelandă și Africa de Sud, apoi în toată lumea. Primele 9 parcuri naționale din Europa au fost înființate în 1909 în Suedia. În România primul parc național a fost înființat în 1935 în Munții Retezat.

Toate inițiativele de înființare a ariilor naturale protejate au venit din dorința de a păstra și conserva zone din natură în fața expansiunii și impactului activităților antropice. În SUA și Europa s-a vrut protajarea unor peisaje emblematice, în Africa motivul a fost mai mult conservarea speciilor. Inițiativele de conservare au fost multe și diverse, din mai multe direcții, preluate și promovate încet-încet de către oamenii de știință numiți conservaționiști și puse în practică prin intermediul politicienilor, înr-o mulțime de feluri, diferite de la țară la țară. Abia în 1933, la Londra, la Conferința Internațională pentru Protecția Faunei și Florei s-a realizat un prim standard în domeniu și s-a ajuns la un consens terminologic. În 1948 apare sub egida UNESCO Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN), care a asigurat și asigură umbrela conservării naturii la nivel mondial. La ora actuală IUCN are stabilite 6 categorii principale de arii naturale protejate: rezervații naturale strict protejate și zone de sălbăticie, parcuri naționale, monumente ale naturii, rezervații naturale pentru managementul speciilor și habitatelor, peisaje protejate (parcuri naturale) și arii protejate pentru utilizarea durabilă a resurselor naturale.

În acest timp au apărut o mulțime de convenții internaționale pentru protecția speciilor și habitatelor terestre și acvatice, acte normative adoptate la nivel de țară, sisteme de administrare a ariilor naturale protejate, modele și ghiduri, organizații-suport pentru conservare, proiecte și programe care au sprijinit sau au încercat să spijine conservarea naturii. Au fost create rețele naționale și internaționale de arii protejate. Importanța conservării naturii a ajuns să fie percepută acum nu numai de către cercetători și conservaționiști, dar și de către publicul larg și prin acesta și de către politicieni. Conservarea a luat și ea noi turnuri, a căpătat noi aspecte, imposibil de imaginat acum 100 de ani. Au apărut arii naturale protejate urbane și rețele ale lor, care să răspundă nevoilor populației urbane în creștere de a se apropia de natură, de a cunoaște natura și de a trăi sănătos în natură, aproape de aglomerările urbane și în interiorul lor. Au început să fie integrate pe lângă biodiversitate și conceptele de geodiversitate și patrimoniu cultural. S-a trecut de la protecția strictă a speciilor și habitatelor la valorificarea patrimoniului natural în folosul comunităților locale și al vizitatorilor. S-au dezvoltat o adevărată industrie și concepte de management al vizitatorilor legate de turismul din ariile naturale protejate.

La ora actuală în lume sunt aproape 200.000 arii naturale protejate, reprezentând cca 15% din suprafața terestră și a apelor terestre, cca 10% din zonele costale și marine teritoriale și cca 5% din suprafața oceanelor. E mult, e puțin? Depinde pe cine și de unde întrebi. Sunt unii, inclusiv politicieni, care văd în ariile naturale protejate o piedică a dezvoltării și accesului la resurse (minerale, păduri, terenuri agricole, faună de interes cinegetic și piscicol etc.) și le-ar vrea restrânse ca dmensiuni și restricții și exploatate intensiv. Sunt alții care spun că-s prea puține, e nevoie să fie extinse pentru salvarea biodiversității și trebuie protejate mai strict. Există o caegorie de mijloc care crede se poate îmbina protecția și conservarea cu valorificarea sustenabilă a resurselor naturale. De exemplu există mișcarea Half-Earth Project care consideră fundamantat științific că pentru salvarea biodiversității și deci și supraviețuirea noastră ca specie, ca parte a biodiversității și dependentă de aceasta, e nevoie de protecția a jumătate dintre suprafețele terestre și marine ale planetei.

Ştiu că importanţa conservării naturii nu e atât de uşor de explicat şi înţeles. Asta pentru că dispariţia unui fluture din pădurile tropicale amazoniene, a unei orhidee din Parcul Național Buila-Vînturarița sau a vidrelor din Parcul Natural Văcăreşti nu ne afectează în mod direct şi sunt departe de cei mai mulți dintre noi. Și omenirea se confruntă acum cu probleme mult mai stringente şi mai aproape de noi, cum ar fi problemele acute de sănătate, lipsa apei potabile, foamete, sărăcie şi deficitul de educaţie, probleme de care oamenii se lovesc direct și dur. Cine se mai gândește la protejarea unor specii și habitate departe de noi și a căror importanță nu o înțelegem?

Însă toate aceste probleme sunt doar nişte efecte ale unot cauze profunde, printe care şi pierderea biodiversităţii. Eu sper ca după a ceastă pandemie să fi realizat câți mai mulți dintre noi cât de fragile sunt sistemele social și economic de care suntem atât de mândrii și de unde vine fragilitatea lor: de la agresiunea civilizației umane asupra habitatelor naturale și biodiversității.

Declinul biodiversităţii, ca parte a crizei schimbărilor climatic, ne poate lovi indirect pe toţi, mai dur decât orice problemă socială și economică. Pentru că biodiversitatea nu înseamnă numai specii și habitate. Biodiversitatea înseamnă aer curat, apă potabilă, mâncare sănătoasă, sănătate. Sigur că tot din biodiversitate vin și amenințări, dar acestea apar tocmai când omul uită să țină cont și de restul formelor de viață de pe planetă.

Există studii care dovedesc fără tăgadă că în ultimii 50 de ani, omul şi activităţile antropice au reuşit să stârpească de pe planetă 80% dintre mamifere, 60% dintre vertebrate, 50% dintre plante și 15% dintre pești. În ultimii 25 ani biodiversitatea planetei s-a redus cu o treime.

Acum 3 ani, în revista BioScience, 15.364 cercetători din 184 de ţări au publicat World scientist’s worning to humanity – second notice, după 25 de ani de la primul avertisment. Acum comunitatea ştiinţifică arată că trendurile previzionate se confirmă şi că omenirea nu numai că nu a făcut progrese, dar a şi regresat în a evita o catastrofă la scară planetară spre care ne îndreptăm vertiginos. Ce ne oferă biodiversitatea în această ecuație complicată a crizei climatic? Ne oferă enorm: pădurile planetei reglează clima, sechestrează carbon și produc oxigen, recifii de corali și organismele marine calcifiante purifică apa și în decursul istoriei vieții pe Pământ au sechestrat în depozitele carbonatice cele mai mari cantități de carbon, de 10.000 de ori mai mult decât în rezervele de hidrocarburi și toate ecosistemele terestre la un loc.

Ca geolog ştiu că viaţa pe Pământ este de cel puţin 3,8 miliarde de ani şi că planeta a mai trecut prin vreo 25 extincţii la scară planetară, dintre care 5 majore. Cea mai celebră este cea de la sfârşitul Cretacicului, de acum 65 milioane de ani, cand odată cu dinozaurii au dispărut 75% dintre specii. Iar cea mai mare este cea de la limita Permianului cu Triasicul, de acum 252 milioane de ani, când au dispărut 96% dintre specii. Specia noastră este pe planetă de numai 300.000 de ani, iar în accepţiunea modernă de numai 30.000 ani. Iar în ultimii 200 ani, în special în ultimii 50, am devenit principala noastră ameninţare.

Planeta şi viaţa au capacitatea de a supravieţui fără probleme şi chiar de a prospera apoi fără noi, însă noi ca specie nu avem nicio şansă în momentul actual să supraviețuim fără ele. Deci conservarea biodiversității, ale cărei vârf de lance sunt ariile naturale protejate înseamnă șansa noastră la supaviețuire pe planetă. Deci nu mai e o problem de considerente romantic, de conservare a unor peisaje, de protejare a unor specii sălbatice, ci este o problem de viață și de moarte pe noi ca specie, parte a biodiversității.

Altfel terminăm odată cu noi şi toate problemele de mediu, sociale, economice, politice, religioase şi filozofice cu care ne pierdem vremea acum. Poate doar dacă avântul tehnologic nu ne va oferi în curând şansa de a migra pe o altă planet să avem o altă alternativă. Sau poate că ne vom trezi în ceasul al 13-lea şi vom face ceva semnificativ care chiar să conteze la scară planetară pentru oprirea declinului. Dar până atunci ce putem face pentru asta? E foarte simplu: sa ne conservăm biodiversitatea prin orice mijloace şi cu orice costuri, iar aceasta se face cel mai bine în ariile naturale protejate.

Dar nu e suficient să înființăm arii naturale protejate, e nevoie să și avem grijă de ele. Pentru că habitatele și speciile nu se protejază doar prin hotărâri ale guvernelor și prin trasarea de către om a unor linii pe niște hărți. Padurile, apele, munții, animalele, plantele au nevoie de ajutorul nostru concret. Au nevoie să fie protejate, respectate, prețuite nu numai pentru ce ne oferă ca resurse și materii prime, ci și pentru că sunt colacatari cu aceleași drepturi la viață pe aceeași planetă pe care o împărțim.

Administrarea ariilor naturale protejate are și ea o istorie lungă, similară cu cea a înființării acestora dar mai mult sau mai puțin întârziată. Dacă în multe zone înființarea a însemnat multă vreme doar un act normativ emis de către autorități, alții au luat și administrarea în serios și au asigurat resursele necesare acesteia.

În USA de exemplu s-a creat încă din 1916 US National Park Service, structură guvernamentală care administrează în prezent 412 parcuri și monumente naționale. Totul a început in 1903, când marele iubitor de natură John Muir, după ce a fondat câteva parcuri naționale (acum e numit părintele parcurilor naționale), l-a convins pe vizionarul președinte Theodor Roosvelt să facă din cnservarea naturii o politică de stat, inclusive prin achiziția terenurilor private din parcuri pentru un mai bun control al conservării acestora.
US National Park Service a tot crescut și dezvoltat rețeaua de parcuri naționale, administrată în folosul naturii și al oamenilor, considerată de mulți ca fiind poate cel mai bun lucru făcut de americani pentru continent.

La polul opus există țări printre care din păcate se numără și România, în care conservarea și ariile naturale protejate au fost multă vreme doar un act formal, fără efecte directe, asta și din cazua regimului comunist căruia nu prea i-a păsat de astfel de mofturi cum ar fi conservarea. Au trecut 65 de ani de la înființarea primului parc național până la inființarea primelor administrații de parcuri și a trebuit să intrăm în Uniunea Europeană ca să începem să ne luăm mai în serios obligațiile de conservare asumate prin convențiile internaționale. Și încă suntem în situația în care statul român nu susține direct conservarea naturii și administrarea ariilor naturale protejate.

Eu cred că fiecare țară are obligația de a se îngriji de patrimoniul natural național, ca parte a efortului global de conservare. De ce oare ar trebui să facă asta? Din foarte multe motive: pentru că este o datorie față de urmași, fiindcă natura nealterată poate constitui baza dezvoltării durabile, pentru ca astfel se salveaza specii și habitate rare și periclitate, pentru că prin asta se asigura baza dezvoltării ecoturismului, resurse pentru cercetare și educație ecologică și multe altele.

Iar România se poate mândri cu ceva în fața celorlalte țări ale Uniunii Europene: cu patrimoniul natural. Noi încă mai avem păduri virgine, urși, lupi și râși. Avem și noi Rezervația Biosferei Deta Dunării, 13 parcuri naționale, 16 parcuri naturale, sute de rezervații naturale, monumente ale naturii, toate reprezentând aproape 8% din teritoriul național și situri Natura 2000 pentru protecția habitatelor și speciilor, considerate la noi tot arii naturale protejate, cu care suprafața totală protejată ajunge la aproape 24% din teritoriul național. Le avem dar nu prea știm să avem grijă de ele.

Administrarea ariilor naturale protejate este diferită de la țară la țară, dar toate au ca element comun implicarea statului prin instituțiile sale. Paradoxul ân Europa este că țările care au ajuns să conștientizeze valoarea naturii și să și aibă resurse pentru protejarea ei, să nu prea mai aibă ce proteja, iar cele care au ce proteja, cum e și cazul nostru, să nu aibă resursele necesare și să nu realizeze ce au de pierdut sau să nu vrea s-o facă.

În România statul se implică doar declarativ în protecția ariilor naturale cu care altfel se laudă peste tot. La noi statul a ales varianta de a delega administrarea ariilor naturale protejate. Astfel s-a creat, inițial dintr-o soluție de moment care apoi s-a permanentizat, un sistem de incredințare prin contract a administrării ariilor naturale protejate către cine este interesat. Parte dintre administratori și custozi au făcut treabă bună, avem exemple de arii naturale protejate cu realizări remarcabile din proiecte și parteneriate, însă suntem foarte departe de ceea ce ar trebui nevoie. La presiunea societății civile, în 2016 s-a înființat și la noi o agenție națională pentru administrarea ariilor naturale protejate (ANANP), care însă în loc să aducă un plus prin implicarea statului, a reușit să distrigă și ceea ce construise cu greu până atunci, Printr-o ordonanță de urgență s-au desființat custodiile și au fost eliminate ONG-urile dintre cei care pot participa la administrarea ariilor naturale protejate, fără să se pună ceva în loc și ne-am întors iarăși în urmă cu 20 de ani, când înființam și noi primele administrații de parcuri.

În această situație nu putem vorbi de asigurarea nevoilor de conservare, iar aceasta înseamnă probleme mari cu care ariile naturale protejate de la noi se confruntă, toate fiind cauza creșterii presiunii antropice asupra refugiilor de viață sălbatică. Fără a fi o listă completă, cele mai mari amenințări sunt: construcții și investiții de toate felurile (drumuri, microhidrocentrale, cariere, pârtii de schi, instalații de transport pe cablu, stațiuni, construcții diverse etc.); exploatări forestiere (deopotrivă legale și ilegale); vânătoare și pescuit necontrolate; braconaj; pășunat intensive; activități de culegere, colectare necontrolată a fructelor de pădure, ciupercilor, plantelor medicinal; colectarea fosilelor, rocilor și mineralelor, speleotemelor; turism necontrolat. Toate acestea duc la distrugerea unor ecosisteme, la perturbarea și fragmentarea habitatelor, la lipsa de liniște pentru faună, la distrugeri și degradări ireparabile ale mediului.

Problemele cele mai mari ale administerării sunt legate de: incoerență și bâlbâială legislativă, măsuri contrare din partea altor sectoare – în special cele investiționale în infrastructură, păduri și agricultură –, ineficiența autorităților și lipsa sprijinului acestora, lipsa de resurse umane și financiare.

Câștigurile și beneficiile indirecte ale conservării în ariile naturale protejate sunt mari și diverse, pe de o parte pentru comunitățile locale, pe de alta pentru vizitatorii zonelor protejate, pentru noi toți. Putem vorbi aici de activități ecoturistice, de la servicii de cazare, transport și masă până la servicii specifice de interpretare și cunoaștere a naturii, ghidaj, închiriere de echipamente și altele, dar și de utilizarea durabilă și eficientă a resurselor naturale disponibile, de la fructe de pădure și lemn, până la produse tradiționale și resurse de apă. Iar mult mai importante, deși mai greu vizibile și cuantificabile sunt conservarea habitatelor și a speciilor, păstrarea nealterată a peisajelor, potențialul de recreere, cunoaștere și educație, sechestrarea de carbon, emisiile de oxigen și altele. Dar acestea trebuie gândite la scară regională, nu restrânse la teritoriul ariilor naturale protejate. Granițele acestora sunt niște convenții ale oamenilor, ursul și lupul nu țin cont de limitele administrative, juridice și politice ale momentului. La fel și beneficiile. Ariile naturale protejate trebuie să fie privite ca niște poli ai dezvoltării regionale. Dacă ele sunt conservate, asigură pilonul principal al dezvoltării regiunilor.

Asta trebuie să le cerem cu toții politicienilor și instituțiilor: să conservăm natura și să avem grijă de ariile naturale protejate pentru noi și pentru generațiile viitoare și să le transformăm în centre de dezvoltare regională.

Împreună cu prietenii din două organizații neguvernamentale am înfiinţat în 2004 Parcul Naţional Buila-Vânturariţa și în 2016 Parcul Natural Văcărești.

În Oltenia de sub Munte am realizat că în locurile şi zilele în care trăim noi astăzi, nu se poate face conservere facând abstracţie de oameni, de comunităţile locale şi de vizitatorii zonei, de nevoile şi interesele lor. Astfel că un proiect de conservare s-a transformat într-unul de dezvoltare a întregii comunităţi locale din jurul parcului, prin conservare, bazată pe valorificarea durabilă a patrimoniului natural şi cultural extraordinar din zonă. Am oferit astfel, prin înfiinţarea şi promovarea parcului, pe lângă conservarea unui colţ important de natură sălbatică, o alternativă de dezvoltare sănătoasă a zonei. În timp, rezultatele nu au întârizat să apară: de la câteva sute de oameni care vizitau parcul înainte, acum s-a ajuns la 25.000 vizitatori pe an, iar investiţia noastră de cca 300 mii euro s-a multiplicat de peste 100 de ori şi a ajuns să aducă beneficii zonei, deja de peste 30 milioane de euro prin dezvoltarea de servicii, începerea unor afaceri în domeniul turismului, locuri de muncă, taxe la bugetul local. Asta înseamnă dezvoltarea prin conservarea naturii şi utilizarea durabilă a resurselor naturale şi culturale.

De ce nu ne-am conserva aceste resurse pentru a ne face o strategie de dezvoltare durabilă bazată pe valorificarea sustenabilă şi promovarea lor? Am putea crea nuclee de dezvoltare durabilă în comunităţile din jurul ariilor protejate, cele mai multe dintre ele sărace şi fără alternative şi am obţine astfel suficiente resurse şi pentru conservarea patrimoniului.

Înfiinţarea Parcului Natural Văcăreşti este un alt exemplu de importanță al ariilor protejate. Potenţialul parcului este uriaş din punct de vedere al educaţiei de mediu, fiind situat în mijlocul a 15% din populaţia ţării dar şi al promovării, fiind în capitală, deci cu o vizibilitate şi expunere foarte mari. Acum lucrăm a dezvoltarea unei rețele naționale  de arii naturale protejate urbane, care să apropie oamenii de natură și să-i reînvețe s-o primească în viața lor.

Eu cred că dacă ne adunăm mai mulţi, putem face şi mai multe, şi mai repede, şi mai bine. Prin educaţie pentru natură şi sănătate și prosperitate aduse de natură putem schimba complet mentalitatea românilor faţă de natură, în sensul acceptării ei. Nu o facem numai pentru parcurile Buila şi Văcăreşti, nici numai pentru noi, satul sau oraşul nostru, ci o facem pentru întreaga planetă şi pentru biodiversitatea ei, din care şi noi facem parte.

Haideti sa facem un plan serios de impaduriri

88357342_3024754170901840_9110573856220774400_nAm lansat in 7 martie in P.N. Vacaresti campania OMV Petrom de impadurire a 300 ha (1,5 milioane de puieti), in toata tara ca in Vacaresti nu incap atatia.88316771_3024754254235165_941175429320933376_n
Cu o zi inainte, presedintele, prim-ministrii si ministrul mediului au lansat campania de plantare a 53 milioane puieti, o padure cat o tara.89744210_3024754324235158_897286532912644096_n
Dupa Vacaresti eu cu 3 vecini harnici am plantat in cartier 60 frasini si meri.
E foarte bine ca se canalizeaza tot mai multe eforturi si resurse spre astfel de actiuni.
E foarte bine ca politicienii de la cel mai inalt nivel considera ca plantarea padurilor este o prioritate.
E foarte bine ca sectorul privat si societatea civila au o mare dorinta de a impaduri.
Cred insa ca ne multumim si poate ne amagim cu prea putin. Trebuie sa folosim toate energiile si resursele pt. mai mult si mai bine. Trebuie sa crestem, cum ii arata Doru meu ministrului.89382750_3024754544235136_4444141586183356416_n
Cu totii, impreuna putem mai mult, mai bine, mai repede.
As vrea sa facem un plan de impaduriri care sa sune cam asa: peste 3 ani vom planta 500 milioane de puieti, peste 4 un miliard, peste 5 inca un miliard si tot asa.
De ce? Fiindca 3 ani dureaza sa crestem puietii in pepiniere iar Romsilva produce acum vreo 50 milioane pe an, probabil mai produc si pepinierele private cateva milioane. Deci si sa vrem sa plantam mai mult acum si-n urmatorii ani, nu avem puieti. Dar daca ar fi un plan asumat, pepinierele s-ar extinde si ar produce mai mult. Acum produc cat e cerere pe piata pt. plantarile curente. Iar in Romania se planteaza anual cam 50 milioane puieti, pe cca. 10.000 ha. Iar asta nu creste suprafata impadurita, ci o mentine. Adica puietii aia se planteaza pe hectarele unde s-a taiat la ras, fiindca legea obliga la impadurire in maxim 2 ani de la taiere. Deci se reimpadureste tot cat se taie, minus unde se taie si nu mai reimpadureste nimeni si avem ceva mii de astfel de hectare pustii adunate in ultimii ani.
Unde am putea planta atatia puieti pe atatea hectare? Pai unde nu e padure si se poate face padure. Sunt terenuri degradate care trebuie evaluate, e nevoie de perdele firestiere. Cu astea extindem padurea, blocam carbon in lemn, crestem biodiversitatea, rezolvam probleme sociale si economice si cate si mai cate.
Apoi trebuie sa vedem si unde, ce si cum plantam, ca sa nu facem mai mult rau desi e cu buna intentie. Asta se poate face cu niste principii de buna practica. Ar trebui sa evaluam terenurile din punct de vedere al biodiversitatii, sa nu stricam cu impadurirea mlastini, saraturi sau alte habitate carora unora le par terenuri degradate, sa plantam specii autohtone conform tipului de padure specific zonei, sa acordam resurse nu numai pt. plantare dar si pt. ingrijirea plantatiilor vreo cativa ani pana cand ajung padure si alte reguli simple.
De exemplu vecinii sarbi, care au de vreo 3 ori mai putina padure ca noi (dar procent de impadurire de 31% fata de noi cu doar 26%), si-au propus sa planteze un miliard de puieti. Ei nu-s in UE dar zic ca vor sa se alinieze cu European Green Deal.
Pai noi ramanem la 50 milioane?
Haideti sa facem si noi un plan serios!

Legea ariilor protejate urbane

_DSF7799_istoric1

Am fost depusa in Parlament Legea 117/2020, Legea Ariilor Naturale Urbane

Legea a fost adoptata de Senat in 22.04.2020 si merge pentru dezbatere in Camera Deputatilor, camera decizionala, cu nr. PL-x nr. 193/2020.

Ma bucur ca am contribuit si eu cu echipa Asociatiei Parcul Natural Vacaresti la aceasta initiativa legislativa care sper ca va crea baza includerii biodiversitatii urbane in strategiile de dezvoltare ale marilor orase ale tarii, va duce la infiintarea de arii protejate urbane in toate orasele mari si la crearea unei retele nationale de arii protejate urbane in care Parcul Natural Vacaresti va juca un rol cheie.

Inițiatorii legii sunt: Adrian Dohotaru – deputat independent, Allen Coliban – senator USR, Petre Florin Manole – deputat PSD, Attila Korodi si Csoma Botond – deputati UDMR, Glad Varga si Costel Alexe, deputat PNL, ultimul fiind si ministru al Mediului. Au mai semnat initiativa legislativa deputații Nicusor Dan si Oana Bizgan.

Biodiversitatea urbana si ariile protejate urbane trebuie sa aiba un rol foarte important in viata oamenilor, mai ales ca previziunile sunt ca in curand 70% din populatia planetei va trai in zona urbana.

Acest lucru este mentionat si in European Green Deal, lansat recent de catre UE la COP25, in care biodiverisitatii urbane i se da o importanta deosebita.

Orasele au nevoie de natura si biodiversitate pentru a contracara poluarea si dezvoltarea imobiliara haotica.

Ariile naturale protejate urbane ofera servicii ecosistemice valoroase, au un rol educativ, incurajeaza mișcarea in aer liber, ne fac mai constienti de biodiversitate, ofera oxigen si absorb dioxidul de carbon.

Ariile naturale protejate urbane sunt importante pentru ca ofera experiente in natura, aproape de oameni, unor mari populatii urbane care traiesc in vecinatatea lor si care poate nu isi permit sa calatoreasca zeci de km pentru a ajunge in natura, intr-o arie protejata.

In contextul crizei climatice generate de omenire, care afecteaza si Romania, ariile naturale urbane pot juca un rol relevant in stabilizarea climei in zonele urbane.

Impaduririle si schimbarile climatice

Tree-Cover-World-Map-ETH-Zurich-Website-Released

Cresterea suprafetelor impadurite e una dintre cele mai eficiente, simple si la indemana solutii pentru combaterea efectelor schimbarilor climatice.

Intr-un articol publicat in revista Science in 2019 si prezentat aici, Jean-Francois Bastin et all publica o estimare a contributiei padurilor plantate pe terenurile disponibile ale planetei, la sechestrarea carbonului eliberat de omenire in atmosfera.

Activitatea umana a eliberat in atmosfera 300 miliarde tone de carbon de la revolutia industriala.
Planeta are acum 2,8 miliarde ha de padure dar ar avea loc pt. inca 1,6 miliarde ha. Dintre acestea, daca s-ar planta doar cele 0,9 miliarde ha disponibile ca neocupate de activitati umane (o suprafata de marimea SUA), padurile nou create ar putea sechestra 205 miliarde tone de carbon, adica 2/3 din totalul emisiilor.

Varianta s-a dovedit ulterior ca fiind mult prea optimista, supraestimata cam de 5 ori: https://science.sciencemag.org/content/366/6463/eaay7976
Stocarea a 42 miliarde tone de carbon nu-i insa de lepadat. E clar insa ca e nevoie si de alte solutii pt. a schimba ceva. Marea problema e insa faptul ca suprafetele impadurite tot scad in loc sa creasca.

Perdelele forestiere

de-scris-sursa-foto-wikipediad119_b

Perdelele forestiere, atat cele din lungul cailor de comunicatie, cat si cele dintre tarlalele agrigole si din jurul localitatilor au un rol extrem de important in contextul schimbarilor climatice.
Acestea protejaza oamenii, localitatile, infrastructura si culturile agricole, maresc productivitatea agricola si scad consumul de chimicale, asigura conservarea si cresterea biodiversitatii, ofera resurse importante.
O solutie simpla la probleme complicate.
De ani de zile in Romania ne chinuim sa facem ceva in acest sens dar nu am fost in stare sa depasim niste bariere pe care singuri le-am creat.

Gasiti aici un articol despre istoria perdelelor forestiere din Romania, publicat in revista Ferma.

Ard padurile din Australia

merlin_166569390_b72df21d-5558-45ef-b3b0-34d4424ad645-superJumbo

In contextul actual legat de schimbarile climatice incendiile sunt aduse in atentia publicului mai mult ca niciodata: Articolul din New York Times, de unde este si fotografia, e doar unul dintre miile scris pe acest subiect.

Sa fie o coincidennta faptul ca la COP25 Australia a fost acuzata alaturi de USA, Brazilia, China si Arabia Saudita ca blocheaza intelegerea cu privire la lupta impotriva schimbarilor climatice?
Dar ce paduri are Australia si care e impactul incendiilor asupra acestora? E usor sa aflam asta, dat fiind ca autoritatile australiene furnizeaza o multime de date oficiale legate de starea padurilor.
De exemplu publica la fiecare 5 ani un raport complex (are aproape 500 pagini), ultimul fiind din 2018.
Aflam de aici ca incendiile sunt o constanta a padurilor australiene. Astfel, 55 milioane ha (41% din total) au ars o data sau de mai multe ori in perioada 2011-2016.
Numai in sezonul 2012-2013 incendiile au afectat 27,4 milioane ha de padure, deci mult mai mult ca in acest sezon, aflat ce-i drept abia la inceput.
Dintre aceste incendii 39% au fost incendii planificate. Pt. ca incendierea este o practica uzuala in managementul forestier din Australia, utilizata pt. “regenerarea padurilor adaptate la foc, pentru promovarea regenerarii dupa exploatarile forestiere, pt. mentinerea sanatatii padurii si proceselor sale ecologice si pt. a reduce potentialul distructiv al incendiilor asupra comunitatilor vulnerabile”.

Sunt multe voci in Australia (in spcial pompieri, fermieri si comunitati locale) care acuza autoritatile ca au scazut numarul si frecventa acestor incendii controlate, care au dus la acumulari de material combustibil si la conectivitatea suprafetelor impadurite, adica la extinderea fara precedent a incendiilor. Asta in timp ce organizatiile de mediu cer incetarea folosirii incendierii ca metoda de management forestier si de management al riscurilor.

In padurile native predomina padurile de eucalipt (101 milioane ha) si de acacia (11 milioane ha). Eucaliptul este o binecuvantare pentru Australia dar si un blestem. Este specia care iubeste incendiile, fiindca se regenereaza rapid dupa acestea, in detrimentul altor specii. Asta pt. ca are seminte rezistente la foc si radacini care patrund adanc in sol in cautarea apei. Ba chiar si stimuleaza incendiile, prin producerea de uleiuri volatile si prin lepadarea unor crengi ca sa faca fata perioadelor secetoase. Eucaliptul are o mare productivitate, un lemn tare dar arde ca o torta si are nevoie si de resurse importante de apa, in care Austraia nu prea exceleaza.

Australia are 134 milioane ha padure (17% din teritoriu), distribuite ca un inel in zonele de coasta, reprezentand 3% din padurile planetei. Comparativ, EU-28 are 182 milioane ha acoperite cu paduri (43% din teritoriu).
Suprafata impadurita a Australiei a inregistrat o crestere cu 3,9 milioane ha intre 2011 si 2016.
98% din paduri (132 milioane ha) sunt paduri native, in timp ce aproape 2 miioane ha sunt plantatii comerciale. Dintre acestea, numai 5 milioane ha sunt paduri naturale intacte.
Cele mai multe paduri native (91 milioane ha) sunt suprafete cu o acoperire a vegetatiei vorestiere de 20-50%. Din punct de vedere al proprietatii, 88 milioane ha sunt paduri private si 10 milioane ha sunt paduri in proprietate publica.
22 milioane ha sunt paduri cu statut de protectie si conservare. In total 46 milioane ha – 35% din padurile native au ca obiectiv principal conservtarea biodiversitatii. Acestea adapostesc 2486 specii de animale si 16.836 specii de flora. Dintre acestea 1420 specii de flora si fauna sunt clasificate ca fiind specii periclitate, 842 dintre ele fiind strict dependente de padure.

European Green Deal

La întâlnirea COP25 de la Madrid, în cadrul Convenției Cadru pentru Schimbări Climatice a ONU, Consiliul European a lansat European Green Deal (Pactul Ecologic European).

Pactul prevede reducerea emisiilor până la atingerea neutralității din punct de vedere al emisiilor de CO2 în anul 2050 și va deveni lege a climei. Va intra în vigoare în anul 2020, ca obligativitate pentru toate statele membre UE cu excepția Poloniei, singura țară UE care i s-a opus vehement.

Pactul are 7 zone de acțiune la nivelul politicilor publice:

1. Biodiversitate: o nouă strategie EU în martie 2020, ținte pentru conservare în octombrie 2020, cresterea biodiversității în spațiile urbane (Green European Cities), reducerea drastică a pesticidelor și fertilizatorilor în agricultură, creșterea suprafețelor împădurite și a calității pădurilor, o nouă strategie forestieră europeană, politici comerciale pentru protecția pădurilor planetei, politici sustenabile de utilizare a resurselor marine.

2. Energie curată: actualizarea în 2023 a planurilor naționale în domeniul energetic, interconectarea sistemelor energetice, promovarea tehnologiilor inovative, eficientizarea energetică, decarbonificarea gazelor naturale, folosirea la capacitate maximă a potențialului eolian din zona marină, responsabilizarea consumatorilor.

3. Industrie sustenabilă: politici bazate pe principiile economiei circulare, o nouă strategie și un nou plan de acțiune la nivel european.

4. Construcțiile și renovările: performanță energetică, economie circulara, digitizare.

5. Mobilitate sustenabilă: reducerea cu 90% a emisiilor din transport până în 2050, oprirea subvenționării combustibilor fosili, transportul alternativ.

6. Agricultura: strategie europeană în primăvara 2020, pentru tranziția la economia circulară și prevenirea risipei alimentare pe tot lanțul, de la producător la consumator.

7. Eliminarea poluării: plan de acțiune pentru poluare 0 prin reducarea fertilizatorilor din agricultură, a microplasticului și produselor farmaceutice, revizuirea standardelor de calitate a aerului, reducerea poluării industriale și a utilizării substanțelor chimice periculoase.