Agenţia Naţională este pentru Arii Naturale Protejate?

DIGITAL CAMERAEste clar că în sfârșit se va înfiinţa Agenţia Naţională pentru Arii Naturale Protejate. O cere și societatea civilă, o doresc și cei din instituţiile de mediu în frunte cu ministerul, o vor și politicienii (senatorii au votat legea de înfiinţare, deputaţii sunt pe cale să o facă). Deși nu putem trece cu vederea că a mai fost înfiinţată o dată în 2008 și desfiinţată rapid fără să fi apucat să funcţioneze.

Întrebarea care se pune acum este dacă noua structură chiar o să aducă ceva bun pentru ariile naturale protejate.

Procesul de elaborare a Hotărârii de Guvern prin care o să se stabilească modul de organizare şi funcţionare a Agenției Naționale pentru Arii Naturale Protejate a început încă de anul trecut, în mandatul ultimului Guvern politic, ca urmare a iniţiativei parlamentare de înfiinţare (Plx 762/2015 – LEGE privind înființarea Agenției Naționale pentru Arii Naturale Protejate), apoi a fost întrerupt şi reluat de către actualul Guvern tehnocrat.

Practic au avut loc câteva întâlniri, în care nu s-a ajuns să se discute textul actului normativ pentru înfiinţării agenţiei, ci în care participanţii (reprezentanţi ai instituţiilor de mediu ale statului, ai administratorilor de parcuri şi ai societăţii civile) au putut să-și exprime punctele de vedere. Referitor la acestea, dacă toţi sunt de acord cu înfiinţarea ANANP, în ceea ce priveşte atribuţiile acesteia, părerile diferă de la preluarea tuturor ariilor naturale protejate în administrare directă, cu subordonarea administraţiilor, de la început sau treptat, până la păstrarea actualului sitem de administrare prin încredinţare terţilor şi asumarea unui rol de coordonare a acestora.

Am facut în articolul Sistemului românesc de administrare a ariilor naturale protejate, reluat și aici o analiză a situaţiei triste din acest domeniu extrem de important, pe care însă toţi factorii decizionali și politici l-au tratat extrem de superficial. Iar în articolul  Cum și cine se ocupă de administrarea ariilor naturale protejate în România? am descris câteva hibe ale sistemului de încredinţare terţilor a responsabilităţii administrării patrimoniului natural naţional.

Astfel că am susţinut în grupul de lucru, de la prima întâlnire a acestuia, varianta preluării de la început  a tuturor ariilor naturale protejate în administrare directă, cu subordonarea administraţiilor, dar cu posibilitatea încheierii de către acestea a unor parteneriate locale sau specifice, cu organizaţii și instituţii interesate şi cu competenţe în anumite domenii sau zone geografice. Este normal ca statul să aibă responsabilitatea directă, nu prin interpuşi, a administrării patrimoniului natural naţional, la fel cum este normal să fie implicaţi în administare la nivel local sau în anumite domenii cei care au experienţa, cunoştinţele şi disponibilitatea de a o face. Totul trebuie să fie coordonat unitar, după o viziune clară pe termen lung, nu pe bâjbâite ca acum, resursele de administrare trebuie să fie alocate direct de la bugetul de stat, astfel eliminându-se conflictele de interese actuale, inpostura, dezinteresul şi interesul contrar conservării al unora implicaţi în prezent, dar păstrându-se implicarea factorilor interesaţi care au dovedit că pot şi știu face bine conservare a naturii.

Exită la ora actuală multe organizaţii locale care cunosc și pot face cel mai bine conservarea pentru ariile naturale de mici dimensiuni, și organizaţii specifice care știu cel mai bine ce şi cum trebuie făcut pentru conservarea patrimoniului unor arii protejate cu specific aparte, gen rezervaţii floristice, ornitologice, faunistice, peșteri, situri paleontologice, geologice, geomorfologice. La fel avem însă numeroase conflicte de interese: Romsilva ca administrator de parcuri este în același timp o regie cu ţinte economice şi profit obţinut din exploatări forestiere şi vânătoare, asociaţiile de vânătoare şi pescuit care administrează resursele cinegetice şi piscicole pe criteri economice au în același timp responsabilitatea administrării biodiversităţii din aceleași teritorii în calitate de custozi/administrator ai ariilor protejate, societăţi comerciale cu diverse interese economice administrează în același timp patrimoniul natural din zonele de unde-şi obţin profitul. La fel cum avem custozi și administratori onești, care au dovedit cu brio că pot fi profesioniști în domeniu, avem de partea cealaltă multe cazuri de arii protejate care au mult de suferit tocmai din cauza celor care ar trebui să aibă grijă de ele, unii chiar cu probleme penale legate de administrarea resurselor și valorilor naturale.

Pentru o cât mai bună fundamentare a înfiinţării ANANP este nevoie de o analiză obiectivă cât mai exactă a situaţiei actuale. Am solicitat atât în cadrul grupului de lucru, recent și prin cerere scrisă, ca autoritatea responsabilă în domeniu – Miniesterul Mediului, Apelor și Pădurilor să ne pună la dispoziţie o serie de informaţii necesare fundamentării noii instituţii:

  1. Lista ariilor naturale protejate care au la ora actuală administrator sau custode, cu nominalizarea administratorilor şi custozilor, şi lista celor fără administrator sau custode.
  2. Lista ariilor naturale protejate care au avut administrator sau custode şi ale căror contracte/convenţii au fost reziliate, precum şi datele când au fost făcute şi motivele acestora.
  3. Lista ariilor naturale protejate care au la ora actuală regulament şi plan de management aprobate prin acte normative, în procedură de aprobare interministerială sau la minister, în procedură de autorizare la APM.
  4. Situaţie a controalelor efectuate în anul 2015 la adminsitartorii şi custozii de arii naturale protejate de către Garda Naţională de Mediu precum şi măsurile impuse.
  5. Situaţie la zi a personalului angajat în administraţiile de arii naturale protejate (defalcată pe fiecare parc naţional, natural şi sit Natura 2000), conform contractului de administrare precum şi existent (realizat) la ora actuală.
  6. Situaţie la zi a personalului angajat în Agenţiile pentru Protecţia Mediului cu atribuţii principale în administrarea ariilor naturale protejate fără administrator/custode.
  7. Situaţia din 2015 a resurselor bugetare alocate de către administratorii de arii naturale protejate (defalcată pe fiecare parc naţional, natural şi sit Natura 2000 şi sursă proprie sau externă), conform contractului de administrare, precum şi realizat în anul 2015.
  8. Situaţia din 2015 a veniturilor realizate de către administratorii de arii naturale protejate (defalcată pe fiecare parc naţional, natural şi sit Natura 2000), cu evidenţierea categoriilor de venituri.
  9. Situaţia din 2015 a avizelor favorabile şi nefavorabile date de către administratorii de parcuri naţionale pentru lucrări de exploatare forestieră (inclusiv lucrări necomerciale şi accidentale), defalcată pe fiecare parc naţional, zonă funcţională, proprietar de pădure, unitate de producţie), cu cantităţile, speciile şi vârsta la exploatare a masei lemnoase avizată pentru exploatare.
  10. Situaţia din 2015 a cotelor de recoltă aprobate pentru fondurile de vânătoare din parcurile naturale şi cât s-a realizat din acestea de către gestionari, defalcată pe fiecare parc natural şi gestionari de fonduri de vânătoare.

Toate deciziile de până acum referitoare la conservarea naturii au avut ca numitor comun lipsa voinţei politice, indiferent de culoarea decidenţilor. Întotdeauna mediul a fost un capitol secundar faţă de toate celelalte şi a fost tratat ca atare din toate punctele de vedere, iar dintre capitolele mediului, ariile naturale protejate și conservarea naturii au fost la rândul lor cele mai văduvite de resurse umane și financare, aproape abandonate, la toate nivelurile aparatului administrativ şi decizional.

Ministerul Mediului, sub multele lui denumiri și conduceri, a fost cred unul voit slab, poate cel mai slab dintre ministere, care nu prea a contat în faţa celorlalte priorităţi şi interese. Niciodată nu a existat o echipă care să se bată cu toate mijloacele posibile pentru nevoile reale ale naturii, ci s-a mers permanent în nota generală a compromisului, pornindu-se din start cu handicapul defetist al celui care nu încearcă mai mult fiindcă oricum nu i se va da/aproba de către cei care au pâinea și cuţitul: finaţele, justiţia, administraţia, agricultura, industria, transporturile, etc.. Politica asta a compromisului a fost adoptată nu numai de către autorităţi, dar și de către reprezentanţii societăţii civile care dau tonul, având ca rezultate unele victorii de etapă şi succese punctuale din când în când, dar per ansamblu situaţia mergând înspre rău, cu efecte vizibile la nivelul pădurilor, râurilor, biodiversităţii și geodiversității, a căror stare de conservare este în declin, în faţa creşterii constante a presiunilor de toate felurile.

Marea şansă a acestui moment este că actualul Guvern nu are presiune şi control politic şi ar putea acţiona în sensul fundamentării unei variante ideale a ANANP, care să nu ţină cont de altceva decât de problemele și nevoile reale ale patrimoniului natural naţional. Nu ar trebui să conteze că nu există linie bugetară. Lipsa fondurilor este o sperietoare falsă în contextul în care vorbim de aproape un sfert din teritoriul ţării, mai exact sfertul cel mai valoros din punct de vedere al patrimoniului natural national, a cărui pierdere sau degradare are consecinţe catastrofale asupra viitorului nostru, inclusiv din perspectivă bugetară. Dacă s-ar aborda această variantă sunt convins că autorităţile ar primi sprijinul larg al societăţii civile, care ar crea suficientă presiune asupra factorilor decizionali de acum dar și din viitor, după terminarea acestui scurt mandat, încât aceștia să aprobe o variantă optimă pentru natură, mai ales în contextul în care opinia publică este foarte sensibilă în ultima vreme la temele de mediu. Acum nu vorbim de voinţă politică, ci de voinţă a aparatului administrativ condus de tehnocraţi, care sper să existe, care poate duce la rezolvarea pe termen lung a situaţiei grave, triste şi ruşinoase în care se află ţara europeană cu cea mai valoroasă biodiversitate, sau, din contră poate înfiinţa doar o nouă suprastructură biorocratică, care să preia și târe mai departe actualul sistem de administrare care și-a dovedit limitele și neajunsurile.

 

Anunțuri

Roșia Montană

rosia-montana-isotorie-minerit-1Fotografie de Bazil Roman, ce ilustrează viaţa şi activitatea aurarilor din Roşia Montană în perioada interbelică – Muzeul Mineritului din Roşia Montană.

Recent ministerele mediului şi culturii și-au dat mâna pentru includerea Roşiei Montane pe lista indicativă a României pentru patrimoniul mondial UNESCO. Acum urmează întocmirea dosarului necesar susținerii candidaturii. E prima alternativă oferită zonei după ani de blocaj în care mineritul oferit de o companie a fost singura opțiune.

Scriam in Septembrie 2013, pe când subiectul era mult mai „zemos”, un text cu propria opinei despre proiectul Roşia Montană, fără să fiu plătit de Soroș, oengiști, ruși, daci, evrei, corporatiști sau extratereștrii în căutare de metale rare:

În ultimele zile am auzit atâtea despre Roșia Montană, cât în toți anii de până acum. În jurul meu, în metrou, pe stradă, la terasă, la miting, la birou, pe net, în presă, toată lumea vorbește și pare că știe multe despre subiect, care tinde să se alăture fotbalului și politicii ca subiect la care toți românii se pricep.

Fiind geolog și lucrând cândva inclusiv prin zonă, ce-i drept nu în minerit, ci în proiecte de încercare a refacerii mediului după minerit, mulți mă întreabă ce părere am. Și ca să nu repet mereu aceleași lucruri, m-am gândit să le scriu și să le servesc doritorilor. În plus, printre atâtea opinii, ce mai contează încă o părere?

Poate că o să sune a teorie a conspirației părerea mea, dar pe zi ce trece tind să-i dau crezare.

De multă vreme, lucrând prin preajma zonei și a problematicii minerești și vorbind cu diverși asemenea, am ajuns la concluzia că această companie fie e sub orice critică în ceea ce privește profesionismul și habar nu are de minerit, ori nici n-a vrut vreodată să exploateze ceva la Roșia Montană, sau dacă o fi vrut s-a răzgândit pe parcurs.

Oricum, în ambele variante e bine să scăpăm cât mai repede de ei și să plece de unde-or fi venit, fiindcă ne-au ținut în șah o grămada de ani, aburindu-ne cu mizeriile lor și îmbogățindu-se pe seama noastră.

Pe ce-mi bazez argumentele:

1. Nu au nicio experiență în minerit, nici vorbă la scara dorită, neavând niciun alt proiect în lume, ci fiind înființați special pentru proiectul Roșia Montană. Compania s-a înființat din nimic, pe o hoție inițiată de niște români, care-au pus mâna pe documentațiile și studiile geologice și tehnice ale exploatării miniere comuniste (care altfel ar fi costat foarte mult), pe baza cărora compania s-a înființat și cotat la bursă. Cotarea a însemnat atragerea de capital prin vânzarea de acțiuni (inițială și în alte câteva etape ulterioare când s-a majorat capitalul) și profit prin fluctuația valorii de piață a acțiunilor, realizat inclusiv prin notorietatea adusă de scandal. Toate cheltuielile companiei de până acum, câteva sute bune de milioane de dolari, au fost suportate doar din aceste venituri făcute din nimic, fără producție.

2. Niciodată nu au acționat ca și cum ar dori să înceapă ceva cândva, ci doar au ațâțat lucrurile din când în când, atrăgând atenția asupra poveștii, devenită de mare notorietate internațională, adică exact ce-a făcut bine la atragerea interesului acționarilor. Nici măcar avizele n-au fost în stare să și le obțină, au tărăgănat ani de zile depunerea cererii de obținere a avizului de mediu, nu au respectat termene juridice elementare, s-au oprit cu procesul de cumpărare a proprietăților într-un punct critic și altele. Dar nici nu au vrut să tragă obloanele, fiindcă astfel ar fi omorât găina cu ouăle de aur din care mai trăgeau din când în când câte ceva.

3. E singurul caz din istoria mineritului (din câte știu eu), când o companie nu e în stare să porneasca ceva în 15 ani de la anunțarea începerii. Și nu vorbesc de țări bananiere, ci de Europa de vest și de nord, unde activiștii-s mai puternici și mai răi, proprietățile mai scumpe, legile și autoritățile mai ferme și corupția mai mică.

4. Proiectul lor e exact cât trebuie de mare ca să iște o opoziție ce-l blochează și într-un final oprește. S-a umflat de la o carieră la 4, de la un proiect banal ca și mină existentă acolo înainte, la cel mai mare din Europa. Dacă era la o scară mai mică ar fi început de mult, cum sunt începute deja alte proiecte similare, tot pentru aur, tot cu mult hulita (în necunoștință de cauză dealtfel) cianurare (la Certej, 10 km nord de Deva e un proiect similar în derulare al unei alte companii canadiene, cu aviz de mediu deja eliberat).

5. Proiectul minier, inclusiv anexele (iazul de decantare, stația de tratare, și soluțiile de închidere , refacere și monitorizare postînchidere) peste care m-am uitat în diagonală, dovedesc un amatorism și o superficialitate demne de o echipă de studenți începători, nu de cel ce se intitulează cel mai mare proiect minier al Europei.

6. Există atâția specialiști buni în minerit și domenii conexe în țară și străinătate și deși salariile oferite sunt foarte mari, compania a angajat numai dintre cei de la mâna a doua încolo, sau unii buni care stau degeaba.

7. Proiectanții iazului de decantare au ales o soluție proastă și nefundamentată temeinic și au o reputație la fel, când cu siguranță erau și alte alternative.

8. Studiul de impact asupra mediului este iarăși jalnic, făcut de amatori. La banii dați pe el se putea măcar face unul beton dacă se dorea, greu de contestat, nu unul care să permită mii de observații și sugestii de la fel și fel de amatori.

9. Finalul trebuie să fie în așa fel încât să nu existe niciun dubiu ca scuză în fața acționarilor, că nu ei sunt vinovați de eșec, ci statul român, politicienii împinși de proteste, spiritul civic românesc sau răscoala localnicilor. Dacă în urma eșecului obțin și ceve bănet ca daună de la noi prin statul român, vor fi și mai fericiți.

10. Singurele lucruri pe care le-au făcut bine și temeinic au fost publicitatea și PRul proiectului.

Și mai am și altele, toate ducându-mă la concluzia că toată afacerea este una pur speculativă, din care unii-și îngroașă veniturile.

Dacă vorbim strict de exploatarea aurului, deși-s geolog care a învățat la școală inclusiv despre valoarea resurselor, nu înțeleg de ce trebuie scos din pământ atâta vreme cât nu se face altceva cu el decât să fie mutat din subsol în bijuterii și în beciurile băncilor, mai ales că de ani buni valutele nici măcar nu mai au acoperire în aur. Utilizarea metalului în electronică este net nesemnificativă.

Faptul că este un metal practic nealterabil și relativ ușor de găsit, a dus în cele câteva mii de ani ale istoriei umane la mitizarea lui și transformarea convențională într-una dintre cele mai mari bogății, râvnită și căutată cu orice preț. La ora actuală pe glob sunt undeva în jur de 400 mari mine aurifere, mineritul pentru aur fiind de departe cel mai profitabil dintre toate exploatările de resurse minerale. Însă și rata de accidente miniere importante cu impact asupra mediului și oamenilor este cam de unul pe an. Toate au în comun exploatarea la scară largă, cu utilaje uriașe operate de puțini oameni, care prelucrează cantități enorme în timp foarte scurt. Prostiile precum că la Roșia Montană ar exita și alte elemente, care mai de care mai rare, pe care cineva ar dori să le exploateze, sunt doar prostii. Un principiu al geochimiei spune că în orice piatră poți găsi toate elementele chimice. Dar existența și interesul pentru exploatare sunt două lucruri total diferite. Ca să poată fi scoase economic, trebuie să fie în concentrații suficiente, care să depășească pragul de rentabilitate. Ori la Roșia Montană, toate celelalte elemente prezente, ocurente acestui tip de zăcământ sunt departe de acest prag sau sunt total neinteresante în economia actuală, neavând nimeni ce să facă cu ele. Așa că, după ce se scot câteva grame de aur și argint, din fiecare tonă de minereu extras, restul mineralelor, fin măcinate, ajung în iazul de decantare sub formă de noroi ce se transformă în praf după scurgerea apei.

Năpasta găsirii aurului la Roșia Montană a căzut de mult pe capul nostru, de pe când romanii, austriecii, rușii și alții înaintea lor și după au râvnit bogăția și-au făcut orice pentru a o avea. Dar cu ce preț? Pe vremea aia prețul era plătit de localnici, acum însă marile exploatări aurifere, prin scara și metodele folosite au efecte importante asupra mediului. Și nu vorbesc de cianurile de care toată lumea se teme ca de bau-bau, care cu metode bune aplicate bine pot fi ținute sub control, ci de alte probleme de mediu asociate mineritului pentru metale, care în opinia mea sunt mult mai mari și mai importante. Mă refer în primul rând la metalele grele și apele acide (rezultate prin simpla reacție a sulfurilor metalice scoase din pământ și depozitate în halde și iazuri cu apă meteorică și aerul) și la stabilitatea haldelor de steril și a iazurilor de decantare, dar și despre afectarea iremediabilă a peisajului, biodiversității, geodiversității și patrimoniului cultural. Lucrând în domeniu în proiecte care au vizat studii, proiectare, monitorizare și lucrări de punere în siguranță a unor obiective miniere (inclusiv la cariera vecină, cea de cupru de la Roșia Poieni și la iazurile și haldele acesteia, printre cele mai mari din Europa) știu că nu există la ora actuală soluții tehnice fezabile care să ne scape definitiv de aceste probleme. Se pot trata apele, se pot consolida haldele și iazurile, se poate monitoriza zona, dar toate acestea sunt doar soluții costisitoare și temporare, care ne lasă aparența rezolvării problemei, dar în realitate nu facem decât s-o pasăm generațiilor următoare. De asta marile mine ale lumii sunt fie în zone aride, unde nu prea există apă care să creeze probleme de mediu atât de mari, fie în zone arctice unde temperatura inhibă reacțiile chimice, fie în țări subdezvoltate cu standarde de mediu scăzute, exploatate în regim colonial.

Nu-mi doresc ca acest proiect să înceapă, mai ales în circumstanțele actuale când politicienii nu-l lasă să-și urmeze mersul firesc spre obținerea avizelor necesare (fiindcă dacă se zice că e un proiect bun tehnic și fezabil ar trebui să și le obțină fără probleme) și ocolesc toate legile și reglementările, inclusiv pe cele de proprietate și mediu, dând derogări și favoruri speciale. Aș prefera să găsim alte soluții de dezvoltare, mai viabile în timp și gândite nu numai la scara unei singure generații, însă sunt ferm convins că atâta vreme cât aurul e încă acolo, în permanență va exista tentația de a-l scoate din pământ și muta în beciul băncilor.
O să sune a teoria conspirației părerea mea, dar pe zi ce trece tind să-i dau crezare.