Ziua Europeană a Parcurilor Naționale

99103617_3216542335056355_7500399056561111040_n

Azi e ziua Europeană a Parcurilor Naționale.

Noi avem 13 parcuri naționale. Primul e din 1935, al 13-lea din 2005.

Ele sunt mândria noastră, inclusiv a politicienilor și instituțiilor statului, de la primărie până la minister, fiindcă toți se laudă cu ele. Si cam atât.

Ce face statul pt. ele? Până acum mai nimic, fiindcă administrarea a 12 dintre ele e încredințată Romsilva iar a unuia CJ Neamț. Descurcați-vă cum puteți, noi doar ne lăudăm cu ele.

Iar de descurcat se vede: doar jumătate din suprafața parcurilor e strict protejată, în rest pădurea se exploatează.

Parcurile au administrații de vreo 20 de ani, înainte fiind parcuri doar pe hârtie, iar autoritatea statului nu cheltuie niciun leu cu acestea, lăsându-le în seama altora. Așa că abia sunt bani de supraviețuire, nici vorbă de dezvoltare.

Statul ar trebui nu numai să se laude cu parcurile dar și:
1. Să-și asume administrarea lor în așa fel încât să asigure conservarea lor.
2. Să rezolve conflictul actual dintre conservare și exploatarea resurselor naturale.
3. Să investească pt. transformarea parcurilor în resurse pt. dezvoltarea durabilă a comunităților și regiunilor unde acestea se află, prin implicarea tuturor factorilor interesați.

Altfel, o să ne tot lăudăm cu ele până nu mai avem cu ce, fără vreun folos real pentru natură și oameni.

Noi, Asociația Kogayon, am făcut câte ceva:
1. Am înființat în 2004 Parcul Național Buila-Vânturarița, cel mai mic parc național din România. Dar e parcul nostru 
2. Ne-am implicat în administrarea parcului timp de 10 ani, ca parteneri ai Romsilva.
3. Am derulat în parc și regiune peste 20 de proiecte pt. conservare, educație, promovare, infrastructură, în folosul naturii, comunității și vizitatorilor.
4. Am oprit din 2008 vânătoarea în parcurile naționale.
5. Am încercat și încercăm să facem din Parcul Național Buila-Vânturarița, motorul dezvoltării durabile a Olteniei de sub Munte.

Sigur totul ar merge mult mai repede, mult mai bine și cu impact mult mai mare dacă statul și-ar face și el treaba, având grijă de patrimoniul natural național.

La mulți ani parcurilor naționale!

Parcul Natural Văcăreşti şi importanţa ariilor protejate urbane, ca soluție la atenuarea schimbărilor cimatice

PNV_credit_Helmut_Ignat3

Articol publicat in Green Report, 13 mai 2020

Parcul Natural Văcăreşti este primul parc natural urban din România, 184 ha de spațiu verde-albastru, biodiveristate și sălbăticie, arie naturală protejată aflată la doar două stații de metrou de centru Bucureștiului, cea mai poluată capitală a Europei, în mijlocul a 15% din popiulația țării.

Parcul este o zonă recucerită de natură după ce omul a alungat-o de-acolo în cel mai brutal mod posibil, cu buldzerul, odată cu locuitorii zonei. Comuniștii au vrut să facă acolo un lac, au demolat casele și au distrus complet grădinile și câmpurile. Au construit digul dar n-au mai apucat să construiască și canalul care ar fi trebuit să aducă apa din Argeș, fiindcă s-a sfârșit comunismul. Lacul a fost o singură dată umplut, cu apă pompată din Dâmbovița, ocazie cu care au realizat că barajul nu poate ține apa, prin inundarea vecinătăților. Apoi totul s-a oprit. Dar nu și natura.

Pentru construcția digului s-au făcut excavații care au creat un sistem de lacuri și mlaștini alimentate din izvoare naturale și ape pluviale. Una câte una viețuitoarele au pus stăpânire pe zona abandonată. Mai întâi specii de plante, apoi animalele, s-au întors în locul abandonat de om și protejat de acesta de digul pe care tocmai el îl ridicase. În 30 de ani zona a devenit un paradis urban al păsărilor, cu 172 de specii identificate până în prezent (aproape jumătate din câte avem în România), stuful s-a extins, sălciile au crescut transformând radical peisajul pentru a doua oară.

Istoria înființării parcului este și ea una specială. Pasionații de păsări au descoperit bogăția ornitologică a zonei, fotograful Helmut Ignat a documentat în imagini biodiversitatea, iar Cristian Lascu a publicat în mai 2012 în National Geographic articolul Delta dintre blocuri, care a scos brusc zona din uitare și anonimat. Astfel s-a creat o mișcare publică de suport pentru conservare zonei. Un mic grup de inițiativă, transformat apoi în Asociația Parcul Natural Văcăreşti, s-a apucat de treabă. Cu multă muncă și răbdare s-au realizat studii științifice și documentații, s-au obținut avize și aprobări. După sute de discuții cu experți în conservare, politicieni și autorități, 4 ani și 4 miniștri ai mediului mai târziu de la articolul din National Geographic, în mai 2016, s-a obținut ceea ce părea imposibil multora: înființarea parcului prin Hotărâre a Guvernului.

Parcul s-a înființat practic datorită presiunii publice asupra decidenților a zecilor de mii de suporteri ai proiectului, mediatizării largi, cu mii de articole scrise în presa națională și internațională, cu supotul studiilor și documentării de către specialiști și al muncii extraordinare a echipei asociației.

PNV_vizita_Charles_credit_Helmut_Ignat

Asociație care nici între timp și nici după nu a stat degeaba: au continuat studiile și monitorizarea biodiversității, au început proiectele educative la care au participat până acum peste 10.000 de copii, s-au scos din parc cantități industriale de deșeuri, s-a început amenajarea unei infrastructuri specifice necesare informării, educației și cunoașterii, formată din trasee tematice, observatoare ornitologice și altele, s-au organizat sute de evenimente și activități.

Asociația a fost timp de un an și administratorul parcului, timp în care a înființat o administrație a parcului, cu consiliu științific, consiliu consultativ, a realizat un regulament al parcului și a început un plan de management pentru conservarea și dezvoltarea parcului în folosul biodiversității și cetățenilor.

Toate acestea au fost făcute din resurse exclusiv private și cu sprijinul a din ce în ce mai mulți voluntari, a mai multor organizații și a mai multor parteneri.

Ranger_urban_PNV

Apoi a venit statul și a resetat totul din nou, printr-o ordonanță de urgență (OUG75/2018), care a eliminat ONG-urilor dintre entitățile care pot administra arii protejate, fără să pună ceva în schimb.

Doar că ONG-ul rezistă, nu abandonează parcul deși e trimis acasă și face ce poate, clandestin sau ilegal, fără vreo rsponsabilitate, cu resurse mult împuținate, fără sprijin de la autoritățile responsabile.

Așa a supraviețuit parcul până acum, fără pază, fără resurse, cu incendii, braconaj, distrugeri și agresiuni și așa o face și acum, deși la începutul anului asociația a devenit oficial partener al autorităților la administrarea parcului și asta dă noi speranțe.

Acum planurile sunt la fel de mari, resursele tot mai puține, potențialul rămâne uriaș, iar sprijinul autorităților foarte redus.

Bătălia pentru Văcărești nu e nici pe depate câștigată, abia acum începe greul. Avem o arie protejată care este un plămân al unui oraș puternic poluat și sufocat de trafic și betoane. Avem o oază de biodiversitate în mijlocul celei mai mari aglomerații urbane a României, o excelentă infrastructură de educație. În același timp avem autoritățile care sunt departe de a înțelege rolul și importanța unui astfel de spațiu pentru oraș, dar să mai și facă ceva pentru acesta. Parcul are nevoie de pază ca să nu mai fie incendiat și agresat cu gunoaie, braconaj și vadalisme, are nevoie ca regulamentul să-i fie aprobat, pentru a se lua masuri impotriva aggresiunilor, are nevoie de studii și monitorizare, are nevoie de un plan de management și de o structură de administrare, are nevoie de colucrarea autorităților cu societatea civilă și cu mediul de afaceri pentru a face demersurile, proiectele și amenajările necesare apropierii bucureștenilor și românilor de natură într-o manieră în care aceasta să nu aibă de suferit.

Dacă ne uităm peste graniță, aproape că nu există vreo capitală sau oraș mare al Uniunii Europene care să nu aibă arii protejate urbane, care să nu aibă strategii de conservare a biodiversității urbane sau măcar capitole importante legate de acestea în strategiile de dezvoltare urbană. Oamenii încep să înțeleagă că pentru o calitate a vieții în orașe e nevoie și de natură în orașe, adică e nevoie s-o reprimim în viața noastră, inclusiv acolo de unde am alungat-o cu betoane, borduri, asfalt și construcții. Oamenii încep să se uite după verde și nu acel verde ordonat, antropizat și adesea gălăgios din parcurile urbane, ci verdele cât mai sălbatic, cu cât mai puține betoane, cu cât mai puțină harmălaie. Astfel încep să iasă din orașe prin pădurile și câmpurile din jur și încep să prețuiască tot mai mult fiecare petec de sălbăticie rămas neasaltat de civilizație. Iar ariile protejate urbane sunt un concept care îmbină cel mai bine sălbăticia și conservarea cu nevoia omului de a se bucura de ea aproape de casă, rapid și fără deplasări lungi, obositoare și costisitoare.

PNV_credit_Helmut_Ignat

De asta și recentul European Green Deal (Pactul Ecologic European) lansat anul trecut la Madrid de Consiliul European, în cadrul Convenției Cadru pentru Schimbări Climatice a ONU COP25, în capitolul biodiversitate, are o țintă distinctă numită creșterea biodiversității în spațiile urbane și propuneri pentru orașe europene verzi.

Jumătate din omenire traiește deja în orașe și se preconizează că în urmatorii 30 de ani se va ajunge la 70% din populație trăitoare în mediul urban. Mare parte din omenire a pierdut astfel contactul direct cu natura. În orașe uităm inclusiv să ne ridicăm ochii spre cer, să ne uităm la stele. În același timp peste 60% din fauna sălbatică a planetei a dispărut ca urmare a modului nostru de producție, schimb și consum.

Și în România, una dintre țările cu cea mai bogată biodiversitate din Uniunea Europeană, peste jumătate din populație trăiește în orașe, la distanțe medii spre mari de ariile naturale protejate și sălbăticie iar orașele au spațiile naturale puternic afectate în ultimele decenii de dezvoltarea imobiliară haotică.

Ariile protejate urbane au rol important în contracararea poluării, contribuie la sănătatea locuitorilor marilor orașe, au un rol educativ, de recreere, încurajează mișcarea în aer liber, ne fac mai conștienți de biodiversitate, oferă oxigen și absorb dioxidul de carbon. Ele oferă experiențe în natură unor mari populații urbane care trăiesc în vecinătatea lor. Nu întâmplător sloganul ales pentru Parcul Natural Văcărești este “Natura la ușa ta!”. Pentru că Văcăreștiul este cel mai bu exemplu de loc din care natura a fost alungată și în care ea s-a încăpățânat să revină și să reziste, să ne demonstreze că fără ea nu putem trăi.

Aceste zone protejate aduc și protejează natura în mediul construit, aproape de oameni și contribuie la reglarea temperaturilor insulelor de căldură urbane. În contextui crizei climatice care afectează și România, ariile protejate urbane pot juca un rol relevant în stabilizarea climei în zonele urbane.

Cum orașele noastre continuă să se extindă, nu trebuie să abandonăm zonele naturale sub presiunea urbanizării. Dimpotrivă, trebuie să apărăm astfel de locuri și să creăm unele noi în țesătura urbană existentă pentru a contracara poluarea și declinul biodiversității. De asemenea, trebuie să facem natura accesibilă oamenilor cu probleme de mobilitate, ori celor care nu pot să ajungă în ariile naturale îndepărtate de oraș din motive financiare.

Conectarea cetățenilor la natură trebuie să fie un imperativ pentru întreaga mișcare de conservare a naturii, dar și pentru autorități și decidenți iar ariile protejate urbane sunt create tocmai pentru acest motiv, pentru a familiariza oamenii, în special copiii, cu natura, cu importanța conservării naturii.

Ariile protejate urbane protejează fauna și flora, în condițiile în care mulți specialiști spun că deja ne îndreptăm către cea de-a 6-a extincție majoră în masă.

Astfel de spații aduc localnicii mai aproape de natură, dar și susțin economia locală prin turism, având potențialul de a devein atracții turistice de prim rang.

Contactui regulat al oamenilor cu natura este foarte benefic: pe lângă exercițiile în aer liber, multe studii demonstrează că petrecerea timpului în natură îmbunătățește sănătatea fizică și mentală. Ariile protejate și timpul petrecut în natură contribuie la scăderea cheltuielilor cu sănătatea.

Ariile naturale protejate urbane sunt vitale pentru îndeplinirea misiunii Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (lUCN), atât în ceea ce privește orientarea către natură, cât și către oameni. Ajută deopotrivă la conservare diversității naturii, asigură că utilizarea resurselor naturale este echitabilă și sustenabilă dar asigură și că natura din (re)sursă devine sursă de viață și bucurie.

Ariile naturale protejate urbane din toată lumea primesc un număr mare de vizitatorl zilnic, care sunt mai diverși (din punct de vedere social și economic) decât cei care vizitează zone protejate mai îndepărtate.

Nu în ultimul rând, prin atenția pe care o atrag publicului larg, mass-mediei, politicienior, autorităților, ariile protejate urbane pot reprezenta adevărate locuri de coalizare a mișcărilor de conservare, cercetare și educație, precum și muzee în aer liber și locuri de promovare a patrimoniului natural și cultural local și național.

PNV_credit_Helmut_Ignat2

Cele de mai sus fac parte din motivația unei recente inițiative legislative, care a pornit din experiența echipei Parcului Natural Văcărești și a fost recent depusă în Parlament, ca Legea Ariilor Naturale Protejate Urbane, având ca inițiatori și susținători mai mulți deputați și senatori din aproape toate partidele parlamentare. Legea tocmai a trecut de Senat, tacit, dar a trecut și urmează să fie dezbătută în comisiile și plenul Camerei Deputaților.

Această lege creează baza includerii biodiversității urbane în strategiile de dezvoltare ale marilor orașe ale țării, va duce la înființarea de arii protejate urbane în toate orașele mari și la crearea unei rețele naționale de arii protejate urbane.

Parcul Natural Văcărești va juca un rol cheie, prin faptul că devine exportator de know-how, model care poate fi replicat și în alte părți ale țării. Deatfel Asociația Parcul Natural Văcărești deja susține mai multe astfel de inițiative în mai multe orașe (Cluj, Brașov etc.). Recent asociația a conceput un proiect prin care dorește să identifice, studieze și propună alte 5 potențiale zone care ar putea deveni arii protejate urbane în București și împrejurimi, printre care și pădurea Băneasa, dar să și găsească organizații și grupuri de inițiativă pe care să le sprijine în derularea unor proiecte similare în alte 10 orașe mari ale României.

Când vom avea o rețea de arii naturale protejate urbane și organizații, instituții și oameni implicați în orașele mari din țară, alături de ariile naturale protejate din zonele sălbatice bine conservate și administrate pentru dezvoltarea comunităților locale, abia atunci înseamnă că știm să ne prețuim natura, am reînvățat să trăim alături de ea, putem să trăim mai sănătos și mai cu bucurie, merităm natura din jurul nostru și putem lăsa urmașilor adevărata moștenire pe care și ei o merită: planeta cu tot ce este viu pe ea.

De ce avem nevoie de arii naturale protejate?

Protected_areas_RO

Timp pt. citire: 10 min.

Ariile naturale protejate sunt pentru natură și pentru oameni.

Ele sunt spațiile în care eșantioane din natură s-au menținut într-o stare bună de conservare prin grija unor oameni. Astfel ele sunt moștenirea noastră și totodată datoria de a le lăsa la fel generațiilor următoare. Ele au căpătat o importanță tot mai mare pe măsură ce presiunea omului asupra naturii și resurselor sale a crescut, odată cu creșterea populației planetei. Nevoia de a conserva peisaje emblematice, de a proteja specii rare a venit ca o reacție firească la punerea în pericol a acestora.

Pentru că natura și problemele pe care le cauzăm noi acesteia nu au niciun fel de granițe, nici ariile protejate nu trebuie privite ca niște împrejmuiri izolate în care păstrăm câte ceva din ce a fost odinioară în jur. Trebuie să avem grijă de natură peste tot unde aceasta se află însă ariile protejate oferă niște eșantioane mai bine păstrate, niște nuclee care ar trebui interconectate prin culuare ecologice în rețele de conservare a naturii.

Istoria protecției naturii nu începe cu protejarea naturii, ci cu protejarea unor situri sacre, aflate unde altundeva decât în natura unde omul le-a construit. Primele decrete regale de protejare a unor areale au fost în India, acum peste 2000 de ani. În alte zone, inclusiv în Europa, protecția unor areale naturale a venit din considerente egoiste ale unor bogați care voiau să aibă la dispoziție trenuri de vânătoare și relaxare.

Mult mai târziu și ca urmare a creșterii impactului antropic asupra unor areale naturale, au apărut mișcări de masă, ale unor elite sau populații indigene, care au dus în timp la protecția legală pentru conservare a unor zone naturale. Una dintre primele astfel de mișcări este cea din secolul al XVIII-lea din actualul Parc Național Lake District, din Cumbria, Regatul Unit al Marii Britanii. Primele tentative de protejare au venit din partea poeților și pictorilor romantici, reprezentați de William Wordsworth, care voiau păstrearea intactă a peisajelor din care-și inspirau creațiile.

Primul parc național al lumii este Parcul Național Yellowstone, pe înființarea căruia și-a pus semnătura Abraham Lincoln în 1872. Prima arie protejată legal este considerată o rezervație forestieră din Trinidad-Tobago, protejată din 1776, sau, după alte surse, Muntele Bogd Khan din Mongolia, protejat din 1778.

Mișcările de înființare de arii protejate pe scară largă au luat amploare însă la începutul secolului trecut, mai întâi în America de Nord, Australia, Noua Zeelandă și Africa de Sud, apoi în toată lumea. Primele 9 parcuri naționale din Europa au fost înființate în 1909 în Suedia. În România primul parc național a fost înființat în 1935 în Munții Retezat.

Toate inițiativele de înființare a ariilor naturale protejate au venit din dorința de a păstra și conserva zone din natură în fața expansiunii și impactului activităților antropice. În SUA și Europa s-a vrut protajarea unor peisaje emblematice, în Africa motivul a fost mai mult conservarea speciilor. Inițiativele de conservare au fost multe și diverse, din mai multe direcții, preluate și promovate încet-încet de către oamenii de știință numiți conservaționiști și puse în practică prin intermediul politicienilor, înr-o mulțime de feluri, diferite de la țară la țară. Abia în 1933, la Londra, la Conferința Internațională pentru Protecția Faunei și Florei s-a realizat un prim standard în domeniu și s-a ajuns la un consens terminologic. În 1948 apare sub egida UNESCO Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN), care a asigurat și asigură umbrela conservării naturii la nivel mondial. La ora actuală IUCN are stabilite 6 categorii principale de arii naturale protejate: rezervații naturale strict protejate și zone de sălbăticie, parcuri naționale, monumente ale naturii, rezervații naturale pentru managementul speciilor și habitatelor, peisaje protejate (parcuri naturale) și arii protejate pentru utilizarea durabilă a resurselor naturale.

În acest timp au apărut o mulțime de convenții internaționale pentru protecția speciilor și habitatelor terestre și acvatice, acte normative adoptate la nivel de țară, sisteme de administrare a ariilor naturale protejate, modele și ghiduri, organizații-suport pentru conservare, proiecte și programe care au sprijinit sau au încercat să spijine conservarea naturii. Au fost create rețele naționale și internaționale de arii protejate. Importanța conservării naturii a ajuns să fie percepută acum nu numai de către cercetători și conservaționiști, dar și de către publicul larg și prin acesta și de către politicieni. Conservarea a luat și ea noi turnuri, a căpătat noi aspecte, imposibil de imaginat acum 100 de ani. Au apărut arii naturale protejate urbane și rețele ale lor, care să răspundă nevoilor populației urbane în creștere de a se apropia de natură, de a cunoaște natura și de a trăi sănătos în natură, aproape de aglomerările urbane și în interiorul lor. Au început să fie integrate pe lângă biodiversitate și conceptele de geodiversitate și patrimoniu cultural. S-a trecut de la protecția strictă a speciilor și habitatelor la valorificarea patrimoniului natural în folosul comunităților locale și al vizitatorilor. S-au dezvoltat o adevărată industrie și concepte de management al vizitatorilor legate de turismul din ariile naturale protejate.

La ora actuală în lume sunt aproape 200.000 arii naturale protejate, reprezentând cca 15% din suprafața terestră și a apelor terestre, cca 10% din zonele costale și marine teritoriale și cca 5% din suprafața oceanelor. E mult, e puțin? Depinde pe cine și de unde întrebi. Sunt unii, inclusiv politicieni, care văd în ariile naturale protejate o piedică a dezvoltării și accesului la resurse (minerale, păduri, terenuri agricole, faună de interes cinegetic și piscicol etc.) și le-ar vrea restrânse ca dmensiuni și restricții și exploatate intensiv. Sunt alții care spun că-s prea puține, e nevoie să fie extinse pentru salvarea biodiversității și trebuie protejate mai strict. Există o caegorie de mijloc care crede se poate îmbina protecția și conservarea cu valorificarea sustenabilă a resurselor naturale. De exemplu există mișcarea Half-Earth Project care consideră fundamantat științific că pentru salvarea biodiversității și deci și supraviețuirea noastră ca specie, ca parte a biodiversității și dependentă de aceasta, e nevoie de protecția a jumătate dintre suprafețele terestre și marine ale planetei.

Ştiu că importanţa conservării naturii nu e atât de uşor de explicat şi înţeles. Asta pentru că dispariţia unui fluture din pădurile tropicale amazoniene, a unei orhidee din Parcul Național Buila-Vînturarița sau a vidrelor din Parcul Natural Văcăreşti nu ne afectează în mod direct şi sunt departe de cei mai mulți dintre noi. Și omenirea se confruntă acum cu probleme mult mai stringente şi mai aproape de noi, cum ar fi problemele acute de sănătate, lipsa apei potabile, foamete, sărăcie şi deficitul de educaţie, probleme de care oamenii se lovesc direct și dur. Cine se mai gândește la protejarea unor specii și habitate departe de noi și a căror importanță nu o înțelegem?

Însă toate aceste probleme sunt doar nişte efecte ale unot cauze profunde, printe care şi pierderea biodiversităţii. Eu sper ca după a ceastă pandemie să fi realizat câți mai mulți dintre noi cât de fragile sunt sistemele social și economic de care suntem atât de mândrii și de unde vine fragilitatea lor: de la agresiunea civilizației umane asupra habitatelor naturale și biodiversității.

Declinul biodiversităţii, ca parte a crizei schimbărilor climatic, ne poate lovi indirect pe toţi, mai dur decât orice problemă socială și economică. Pentru că biodiversitatea nu înseamnă numai specii și habitate. Biodiversitatea înseamnă aer curat, apă potabilă, mâncare sănătoasă, sănătate. Sigur că tot din biodiversitate vin și amenințări, dar acestea apar tocmai când omul uită să țină cont și de restul formelor de viață de pe planetă.

Există studii care dovedesc fără tăgadă că în ultimii 50 de ani, omul şi activităţile antropice au reuşit să stârpească de pe planetă 80% dintre mamifere, 60% dintre vertebrate, 50% dintre plante și 15% dintre pești. În ultimii 25 ani biodiversitatea planetei s-a redus cu o treime.

Acum 3 ani, în revista BioScience, 15.364 cercetători din 184 de ţări au publicat World scientist’s worning to humanity – second notice, după 25 de ani de la primul avertisment. Acum comunitatea ştiinţifică arată că trendurile previzionate se confirmă şi că omenirea nu numai că nu a făcut progrese, dar a şi regresat în a evita o catastrofă la scară planetară spre care ne îndreptăm vertiginos. Ce ne oferă biodiversitatea în această ecuație complicată a crizei climatic? Ne oferă enorm: pădurile planetei reglează clima, sechestrează carbon și produc oxigen, recifii de corali și organismele marine calcifiante purifică apa și în decursul istoriei vieții pe Pământ au sechestrat în depozitele carbonatice cele mai mari cantități de carbon, de 10.000 de ori mai mult decât în rezervele de hidrocarburi și toate ecosistemele terestre la un loc.

Ca geolog ştiu că viaţa pe Pământ este de cel puţin 3,8 miliarde de ani şi că planeta a mai trecut prin vreo 25 extincţii la scară planetară, dintre care 5 majore. Cea mai celebră este cea de la sfârşitul Cretacicului, de acum 65 milioane de ani, cand odată cu dinozaurii au dispărut 75% dintre specii. Iar cea mai mare este cea de la limita Permianului cu Triasicul, de acum 252 milioane de ani, când au dispărut 96% dintre specii. Specia noastră este pe planetă de numai 300.000 de ani, iar în accepţiunea modernă de numai 30.000 ani. Iar în ultimii 200 ani, în special în ultimii 50, am devenit principala noastră ameninţare.

Planeta şi viaţa au capacitatea de a supravieţui fără probleme şi chiar de a prospera apoi fără noi, însă noi ca specie nu avem nicio şansă în momentul actual să supraviețuim fără ele. Deci conservarea biodiversității, ale cărei vârf de lance sunt ariile naturale protejate înseamnă șansa noastră la supaviețuire pe planetă. Deci nu mai e o problem de considerente romantic, de conservare a unor peisaje, de protejare a unor specii sălbatice, ci este o problem de viață și de moarte pe noi ca specie, parte a biodiversității.

Altfel terminăm odată cu noi şi toate problemele de mediu, sociale, economice, politice, religioase şi filozofice cu care ne pierdem vremea acum. Poate doar dacă avântul tehnologic nu ne va oferi în curând şansa de a migra pe o altă planet să avem o altă alternativă. Sau poate că ne vom trezi în ceasul al 13-lea şi vom face ceva semnificativ care chiar să conteze la scară planetară pentru oprirea declinului. Dar până atunci ce putem face pentru asta? E foarte simplu: sa ne conservăm biodiversitatea prin orice mijloace şi cu orice costuri, iar aceasta se face cel mai bine în ariile naturale protejate.

Dar nu e suficient să înființăm arii naturale protejate, e nevoie să și avem grijă de ele. Pentru că habitatele și speciile nu se protejază doar prin hotărâri ale guvernelor și prin trasarea de către om a unor linii pe niște hărți. Padurile, apele, munții, animalele, plantele au nevoie de ajutorul nostru concret. Au nevoie să fie protejate, respectate, prețuite nu numai pentru ce ne oferă ca resurse și materii prime, ci și pentru că sunt colacatari cu aceleași drepturi la viață pe aceeași planetă pe care o împărțim.

Administrarea ariilor naturale protejate are și ea o istorie lungă, similară cu cea a înființării acestora dar mai mult sau mai puțin întârziată. Dacă în multe zone înființarea a însemnat multă vreme doar un act normativ emis de către autorități, alții au luat și administrarea în serios și au asigurat resursele necesare acesteia.

În USA de exemplu s-a creat încă din 1916 US National Park Service, structură guvernamentală care administrează în prezent 412 parcuri și monumente naționale. Totul a început in 1903, când marele iubitor de natură John Muir, după ce a fondat câteva parcuri naționale (acum e numit părintele parcurilor naționale), l-a convins pe vizionarul președinte Theodor Roosvelt să facă din cnservarea naturii o politică de stat, inclusive prin achiziția terenurilor private din parcuri pentru un mai bun control al conservării acestora.
US National Park Service a tot crescut și dezvoltat rețeaua de parcuri naționale, administrată în folosul naturii și al oamenilor, considerată de mulți ca fiind poate cel mai bun lucru făcut de americani pentru continent.

La polul opus există țări printre care din păcate se numără și România, în care conservarea și ariile naturale protejate au fost multă vreme doar un act formal, fără efecte directe, asta și din cazua regimului comunist căruia nu prea i-a păsat de astfel de mofturi cum ar fi conservarea. Au trecut 65 de ani de la înființarea primului parc național până la inființarea primelor administrații de parcuri și a trebuit să intrăm în Uniunea Europeană ca să începem să ne luăm mai în serios obligațiile de conservare asumate prin convențiile internaționale. Și încă suntem în situația în care statul român nu susține direct conservarea naturii și administrarea ariilor naturale protejate.

Eu cred că fiecare țară are obligația de a se îngriji de patrimoniul natural național, ca parte a efortului global de conservare. De ce oare ar trebui să facă asta? Din foarte multe motive: pentru că este o datorie față de urmași, fiindcă natura nealterată poate constitui baza dezvoltării durabile, pentru ca astfel se salveaza specii și habitate rare și periclitate, pentru că prin asta se asigura baza dezvoltării ecoturismului, resurse pentru cercetare și educație ecologică și multe altele.

Iar România se poate mândri cu ceva în fața celorlalte țări ale Uniunii Europene: cu patrimoniul natural. Noi încă mai avem păduri virgine, urși, lupi și râși. Avem și noi Rezervația Biosferei Deta Dunării, 13 parcuri naționale, 16 parcuri naturale, sute de rezervații naturale, monumente ale naturii, toate reprezentând aproape 8% din teritoriul național și situri Natura 2000 pentru protecția habitatelor și speciilor, considerate la noi tot arii naturale protejate, cu care suprafața totală protejată ajunge la aproape 24% din teritoriul național. Le avem dar nu prea știm să avem grijă de ele.

Administrarea ariilor naturale protejate este diferită de la țară la țară, dar toate au ca element comun implicarea statului prin instituțiile sale. Paradoxul ân Europa este că țările care au ajuns să conștientizeze valoarea naturii și să și aibă resurse pentru protejarea ei, să nu prea mai aibă ce proteja, iar cele care au ce proteja, cum e și cazul nostru, să nu aibă resursele necesare și să nu realizeze ce au de pierdut sau să nu vrea s-o facă.

În România statul se implică doar declarativ în protecția ariilor naturale cu care altfel se laudă peste tot. La noi statul a ales varianta de a delega administrarea ariilor naturale protejate. Astfel s-a creat, inițial dintr-o soluție de moment care apoi s-a permanentizat, un sistem de incredințare prin contract a administrării ariilor naturale protejate către cine este interesat. Parte dintre administratori și custozi au făcut treabă bună, avem exemple de arii naturale protejate cu realizări remarcabile din proiecte și parteneriate, însă suntem foarte departe de ceea ce ar trebui nevoie. La presiunea societății civile, în 2016 s-a înființat și la noi o agenție națională pentru administrarea ariilor naturale protejate (ANANP), care însă în loc să aducă un plus prin implicarea statului, a reușit să distrigă și ceea ce construise cu greu până atunci, Printr-o ordonanță de urgență s-au desființat custodiile și au fost eliminate ONG-urile dintre cei care pot participa la administrarea ariilor naturale protejate, fără să se pună ceva în loc și ne-am întors iarăși în urmă cu 20 de ani, când înființam și noi primele administrații de parcuri.

În această situație nu putem vorbi de asigurarea nevoilor de conservare, iar aceasta înseamnă probleme mari cu care ariile naturale protejate de la noi se confruntă, toate fiind cauza creșterii presiunii antropice asupra refugiilor de viață sălbatică. Fără a fi o listă completă, cele mai mari amenințări sunt: construcții și investiții de toate felurile (drumuri, microhidrocentrale, cariere, pârtii de schi, instalații de transport pe cablu, stațiuni, construcții diverse etc.); exploatări forestiere (deopotrivă legale și ilegale); vânătoare și pescuit necontrolate; braconaj; pășunat intensive; activități de culegere, colectare necontrolată a fructelor de pădure, ciupercilor, plantelor medicinal; colectarea fosilelor, rocilor și mineralelor, speleotemelor; turism necontrolat. Toate acestea duc la distrugerea unor ecosisteme, la perturbarea și fragmentarea habitatelor, la lipsa de liniște pentru faună, la distrugeri și degradări ireparabile ale mediului.

Problemele cele mai mari ale administerării sunt legate de: incoerență și bâlbâială legislativă, măsuri contrare din partea altor sectoare – în special cele investiționale în infrastructură, păduri și agricultură –, ineficiența autorităților și lipsa sprijinului acestora, lipsa de resurse umane și financiare.

Câștigurile și beneficiile indirecte ale conservării în ariile naturale protejate sunt mari și diverse, pe de o parte pentru comunitățile locale, pe de alta pentru vizitatorii zonelor protejate, pentru noi toți. Putem vorbi aici de activități ecoturistice, de la servicii de cazare, transport și masă până la servicii specifice de interpretare și cunoaștere a naturii, ghidaj, închiriere de echipamente și altele, dar și de utilizarea durabilă și eficientă a resurselor naturale disponibile, de la fructe de pădure și lemn, până la produse tradiționale și resurse de apă. Iar mult mai importante, deși mai greu vizibile și cuantificabile sunt conservarea habitatelor și a speciilor, păstrarea nealterată a peisajelor, potențialul de recreere, cunoaștere și educație, sechestrarea de carbon, emisiile de oxigen și altele. Dar acestea trebuie gândite la scară regională, nu restrânse la teritoriul ariilor naturale protejate. Granițele acestora sunt niște convenții ale oamenilor, ursul și lupul nu țin cont de limitele administrative, juridice și politice ale momentului. La fel și beneficiile. Ariile naturale protejate trebuie să fie privite ca niște poli ai dezvoltării regionale. Dacă ele sunt conservate, asigură pilonul principal al dezvoltării regiunilor.

Asta trebuie să le cerem cu toții politicienilor și instituțiilor: să conservăm natura și să avem grijă de ariile naturale protejate pentru noi și pentru generațiile viitoare și să le transformăm în centre de dezvoltare regională.

Împreună cu prietenii din două organizații neguvernamentale am înfiinţat în 2004 Parcul Naţional Buila-Vânturariţa și în 2016 Parcul Natural Văcărești.

În Oltenia de sub Munte am realizat că în locurile şi zilele în care trăim noi astăzi, nu se poate face conservere facând abstracţie de oameni, de comunităţile locale şi de vizitatorii zonei, de nevoile şi interesele lor. Astfel că un proiect de conservare s-a transformat într-unul de dezvoltare a întregii comunităţi locale din jurul parcului, prin conservare, bazată pe valorificarea durabilă a patrimoniului natural şi cultural extraordinar din zonă. Am oferit astfel, prin înfiinţarea şi promovarea parcului, pe lângă conservarea unui colţ important de natură sălbatică, o alternativă de dezvoltare sănătoasă a zonei. În timp, rezultatele nu au întârizat să apară: de la câteva sute de oameni care vizitau parcul înainte, acum s-a ajuns la 25.000 vizitatori pe an, iar investiţia noastră de cca 300 mii euro s-a multiplicat de peste 100 de ori şi a ajuns să aducă beneficii zonei, deja de peste 30 milioane de euro prin dezvoltarea de servicii, începerea unor afaceri în domeniul turismului, locuri de muncă, taxe la bugetul local. Asta înseamnă dezvoltarea prin conservarea naturii şi utilizarea durabilă a resurselor naturale şi culturale.

De ce nu ne-am conserva aceste resurse pentru a ne face o strategie de dezvoltare durabilă bazată pe valorificarea sustenabilă şi promovarea lor? Am putea crea nuclee de dezvoltare durabilă în comunităţile din jurul ariilor protejate, cele mai multe dintre ele sărace şi fără alternative şi am obţine astfel suficiente resurse şi pentru conservarea patrimoniului.

Înfiinţarea Parcului Natural Văcăreşti este un alt exemplu de importanță al ariilor protejate. Potenţialul parcului este uriaş din punct de vedere al educaţiei de mediu, fiind situat în mijlocul a 15% din populaţia ţării dar şi al promovării, fiind în capitală, deci cu o vizibilitate şi expunere foarte mari. Acum lucrăm a dezvoltarea unei rețele naționale  de arii naturale protejate urbane, care să apropie oamenii de natură și să-i reînvețe s-o primească în viața lor.

Eu cred că dacă ne adunăm mai mulţi, putem face şi mai multe, şi mai repede, şi mai bine. Prin educaţie pentru natură şi sănătate și prosperitate aduse de natură putem schimba complet mentalitatea românilor faţă de natură, în sensul acceptării ei. Nu o facem numai pentru parcurile Buila şi Văcăreşti, nici numai pentru noi, satul sau oraşul nostru, ci o facem pentru întreaga planetă şi pentru biodiversitatea ei, din care şi noi facem parte.

De ce discutăm încă despre protecția pădurilor virgine?

IMG_3656

Răspunsul e simplu: fiindcă statul român nu a fost în stare să le protejeze. Nici măcar să le identifice.

În loc ca subiectul să fie închis demult și acum doar să ne mândrim cu toții cu aceste păduri extraordinar de valoroase, stăm de ciondăneală.

Instituțiile academice și de cercetare silvică s-au adunat să înfiereze studiul Primofaro făcut de către două ONG-uri. Au scris pe tema asta mai mult decât studiul propriu-zis. Și eu l-am citit și consider că studiul este slab. Dar nu pot să nu mă întreb de ce statul prin instituțiile sale, inclusiv cele care analizează și critică acest studiu nu a făcut nimic mai bun de peste 15 ani, deși în rapoartele la studiu numesc pădurile virgine “componentă esențială a patrimoniului natural național, european și mondial”.

Dar ia să vedem ce a făcut statul român cu toate instituțiile sale cu expertiză și experiență în domeniul silvic:

  • În 2004 a fost realizat studiul Pin-Matra, prin care s-au identificat cca. 218.000 ha păduri potențial virgine, singurul în care o instituție a statului (ICAS, actual INCDS) a fost implicată. Ulterior studiul a fost „pierdut” în mod misterios. Deși rezultatele lui sunt referință în legislație, pe portalul oficial inspectorulpadurii.ro, pe pagina ministerului.
  • Abia în 2012, deci 8 ani mai târziu, apar indicatorii pentru identificarea pădurilor virgine. Între timp nu a fost niciun fel de măsură de protecție pentru pădurile potențial virgine iar în acestea au fost făcute lucrări silvice care au dus la pierderea multora dintre ele ca păduri virgine.
  • Abia 4 ani mai târziu, în 2016, apare și metodologia de identificare și protejare a acestor păduri prin înscrierea în Catalogul național al pădurilor virgine. Iarăși până aici multe alte păduri au fost pierdute.
  • În 2018 apar și normele de încadrare a pădurilor ca virgine la amenajarea acestora.
  • La ora actuală, la peste 15 ani de la începerea procesului, în Catalogul național sunt înscrise și protejate doar 30.000 ha de păduri virgine și cvasivirgine. Multe dintre aceste păduri sunt înscrise în catalog ca urmare a studiilor făcute prin eforturile și cu cheltuiala ONGurilor și altor structuri neguvernamentale. Multe alte suprafețe au fost propuse de către acestea iar statul român încă nu a reușit să găsească soluții pentru verificarea și protejarea lor.

Atât a putut statul român. Pădurile virgine sunt atât de esențiale pentru acesta încât de peste 15 ani nu e în stare să finalizeze o dată pentru totdeauna identificarea și protejarea lor.

Puteau face o grămadă de studii în acest timp, puteau lua o grămadă de măsuri. Rezultatul: multe suprafețe pierdute din acest fantastic tezaur și motiv de ceartă între silvici și activiștii de mediu.

Nici măcar nu era nevoie de studii care să fie mai bune ca cele criticate ale societății civile, deși puteau face câte voiau.

Statul și instituțiile sale au acces la toate informațiile din amenajamtele silvice ale tuturor pădurilor. Aveau și rezultatele celor două cicluri IFN cu care puteau calibra aceste informții.

Se putea porni de la criteriul de vârstă. Avem circa 500.000 ha păduri peste 120 de ani. Dintre acestea, circa 55.000 de ha au peste 160 de ani, circa 141.000 ha au între 140 și 159 de ani și 330.000 ha au între 120 și 139 de ani.

Simplist, se exclud din total cele care sunt deja protejate (T1 în amenajament sau zonă de protecție strictă și integrală din parcuri și rezervații) și cele în care istoricul lucrărilor silvice din ultimii 30 de ani arată intervenții consistente. Restul, probabil vreo câteva zeci de mii de ha sunt puse sub protecție până la evaluarea lor în teren și apoi știm exact care sunt virgine și cvasivirgine și trebuie protejate. Și gata, am terminat cu studiile și gâlceava pe seama lor.

Subiectul acesta putea fi închis demult și nu mai aveau acum pe ce se ciondănii unii și altii.

 

Padurea si pandemia

img_3306

Fotografia este raspunsul Asociatiei Kogayon la postarea Ministerului Mediului care ne-a mentionat pe pagina oficiala, fara sa ne anunte despre asta.

Sigur ca sustinem un management sustenabil al padurilor, dar avem si speranta ca si ei sustin propunerile noastre legate de managementul sustenabil al padurilor, dintre care consideram ca cele mai importante sunt oprirea taierilor in parcurile nationale si masurarea lemului la iesirea din padure.

Se discuta zilele astea mult despre oprirea exploatarilor forestiere pe durata starii de urgenta. Cer asta cetateni revoltati, organizatii de mediu, politicieni.
E o continuare fireasca a cererii opririi taierilor pentru 10 ani sau de tot, despre care am mai scris aici ca este o mare prostie. S-a ajuns aici fiindca exista o adevarata infodemie legata de paduri, care a dus ca mare parte a publicului larg sa puna egal intre orice exploatare a padurii si taierile ilegale.

Sunt constient de tensiunea acumulata in societate si de polorizarea puternica care tinde spre extremism a celor doua tabere, sectorul silvic-forestier pe de-o parte si activistii radicali care solicita masuri radicale pe de alta.
Insa le inteleg si cred ca-s pe fondul pierderii rabdarii si nivelului ridicat al asteptarilor ambelor tabere fata de autoritate.

Ministrul mediului, apreciat pentru pozitiile sale de pana acum de catre aripa dura a ecologismului mioritic, a cazut in mare dizgratie acum, anuntand ca nu se poate lua o astfel de masura.
Eu cred ca ministrul si ministerul au dreptate cu aceasta decizie.
Emotia publica nu e suficienta pt. oprirea exploatarii padurilor pe timpul starii de urgenta. E nevoie de un studiu de impact serios, care sa ia in considerare toate aspectele de mediu, sociale si economice ale pietei lemnului, nu de o petitie online. Eu cred ca lucrurile trebuie sa mearga inainte pana cand se face un astfel de studiu care sa fundamenteze o decizie rationala, nu una bazata pe emotionalul colectiv.
Logica unei astfel de masuri mie imi scapa.
Statistic se taie cu 15-20% mai putin acum ca in martie 2019, controlul e la fel (de ineficient) si acum ca si inainte, in 15 aprilie oricum incepe restrictia taierilor principale pana in toamna, e necesar sa fie scoase doboraturile din paduri, resursa de lemn ne e necesara, economia trebuie sa supravietuiasca.
Despre motivatie:
1. Avem 3,5 milioane gospodari in Romania care sunt dependente de lemnul de foc. Lemnul de foc se cumpara de la un an la altul daca vrei eficienta la ardere. Daca-l iei toamna si-l bagi verde-n soba, mai mult poluezi decat te incalzesti.
2. In Romania sunt acum aproape 2 milioane mc doboraturi, majoritatea rasinoase. Daca le lasi asa o sa duca la uscarea de catre insecte si a padurilor sanatoase din jur.
3. Somajul in exploatare ar insemna somaj in prelucrare si faliment pt. industria mica de prelucrare care moarta va ramane. Bucuria celor mari care au oricum putere si materie prima din import.
4. Paza padurii se asigura din banii obtinuti din vanzare lemnului. Nu mai tai, nu mai ai bani, nu mai ai paza. La fel si cu plantarile, care se fac din fondul de regenerare, procent din valoarea vanzarilor. Nu mai vinzi, nu mai ai fond de regenerare, nu mai ai cu ce planta.

Cred insa ca este nevoie de o masura pentru detensionarea situatiei. Fiindca tensiunea dintre publicul larg care cere masuri concrete si vizibile pentru stoparea fenomenului taierilor ilegale si cei din sectorul silvic-forestier care au un deficit urias de credibilitate e mai mare ca niciodata.

Avem pe cap si infringementul care ne paste din partea UE fiindca nu gestionam cum trebuie padurile in raport cu obligatiile de mediu asumate de catre Romania.

Masura opririi taierilor in parcurile nationale cred ca e cea mai buna de la care se poate porni reforma.
Este o masura care ar detensiona situatia si ar crea cadrul inceperii reformei sectorului silvic-forestier de care e clar nevoie. Am justificat asta aici si am discutat despre asta cu foarte multi specialisti din domeniile conservarii si silvic-forestier.

Este masura care ar arata o grija a statului roman fata de patrimoniul natural national tratat acum legal in acest mod jalnic.

Pe langa aceasta dezbaterem mai trebuie ca statul sa finalizeze procesul de identificare, evaluare si protejare a padurilor virgine si sa inchida definitiv acest subiect pe care l-a tratat jalnic pana acum. Ne tot invartim in jurul unor studii cand treaba se putea si se poate termina si acum rapid si simplu. Avem datele amenjistice, le avem si pe cele din IFN din care se pot lua padurile peste 120 de ani (cca 500.000 ha), se exclud din ele cele in care s-au facut lucrari consistente in ultimii 30 de ani si cele care sunt deja protejate, se evalueaza restul (probabil vreo cateva zeci de mii de ha) si cele care intrunesc criteriile se introduc in catalogul national si gata, am terminat.

O sa ajute si imbunatatirea SUMAL pe care pare ca autoritatea mizeaza totul, dar nu este destul. SUMAL e un sistem, dar nu si o solutie universala la problemele sectorului. Ca orice sistem, daca primeste date incorecte, genereaza rezultate gresite. Ca si pana acum, fiindca nu e vora de un sistem nou, ci de unul existent de multi ani, care a suferit multe modificari in timp, fara prea multe rezultate notabile exceptand biroctratizarea excesiva si suprareglementarea.
Solutia de la care poate porni reforma este masurarea cat mai exacta a lemnului pentru vanzare la iesirea din padure. Degeaba vrem sa controlam daca nu stim cat lemn intra in piata, vanzarea actuala fiind bazata pe estimarea volumelor prin APV, estimare care porneste din start cu eroare acceptata care ajunge prin masurari si erori succesive la 20%. Lemnul din diferente nu va ajunge niciodata in SUMAL.

Am scris si despre solutii aici si despre situatia padurilor aici.

Propunere legislativa pentru protejarea caprei negre

Capra_neagra

Sustin propunerea legislativa pentru protejarea caprelor negre.

Prin ordinul nr. 673/2019 privind aprobarea cotelor de recoltă pentru unele specii de faună de interes cinegetic, la care vânătoarea este permisă, pentru perioada 15 mai 2019-14 mai 2020 s-a aprobat de către Ministerul Apelor şi Pădurilor o cotă de recoltă de 609 exemplare pentru capră neagră.

Capra neagră este o specie emblematică pentru Carpaţi şi România, care a avut în trecut, în anii ’50, statut de monument al naturii. Cu toate acestea, din unele zone a fost vânată şi braconată până la dispariţie şi reintrodusă, cum e cazul Munţilor Rodnei.

La ora actuală, din cauză că în restul Europei capra neagră este o specie abundentă, datorită înmulţirii libere din cauza lipsei prădătorilor naturali (lupul şi râsul) ea nu mai este o specie protejată în Europa. Spre deosebire de restul Europei, populaţia de capre negre din România este ţinută sub control în mod natural de către prădătorii naturali, ceea ce a dus la menţinerea efectivelor în jurul cifrei de 6000 exemplare. Dat fiind această situaţie, specia ar trebui să fie una protejată în România, ca parte a zestrei naţionale a ţării cu cea mai bogată biodiversitate din Uniunea Europeană. Ea este protejată la ora actuală numai în zonele unde vânătoarea este interzisă, cum ar fi parcurile naţionale.

Integrarea României în Uniunea Europeană a însemnat şi armonizarea legislaţiei în privinţa conservării naturii, iar capra neagră este victima unui paradox, deoarece ruda sa vest-europeană este abundentă, ea nu se mai află pe lista speciilor protejate în Europa şi deci nici în România. Din acest motiv ea nu a mai fost listată printre speciile strict protejate nici în ţara noastră, aşa cum fusese înainte de armonizare. În Ordonanţa de urgenţă nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, care transpune şi Directiva 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de floră şi faună sălbatice, capra neagră este menţionată în Anexa 5A Specii de plante şi de animale de interes comunitar a căror prelevare din natură şi exploatare fac obiectul măsurilor de management.

Capra neagră ar trebui să-şi redobândească statutul de specie protejată în România, tocmai pentru că avem exemple de unde lipsa acestui statut a dus la dispariţia ei iar populaţia se află în declin. În perioada de după război, capra neagră a avut un declin foarte puternic în România, dipărând din unele masive montane, iar în perioada comunistă a început o acţiune intensă de populare. După 1989, odată cu apariţia vânătorilor străini, a început un nou declin al caprei negre, inclusiv cu dispariţia din anumite zone (ex. Munţii Rodnei).

Este greu la ora actuală să avem o imagine exactă asupra efectivelor populaţionale de capră neagră la nivel naţional, din lipsa unor studii şi a unor metodologii validate ştiinţific. Datele pe care sunt stabilite cotele de recoltă sunt centralizate de la gestionarii fondurilor de vânătoare, care le fac în baza unor observaţii punctuale şi sporadice, fără o metodă validată oficial şi/sau ştiinţific. Conform acestor date centralizate de către autoritate, populaţia caprelor negre din România este în creşere, de la 6722 exemplare în 2005, la 8158 exemplare în 2019, în timp ce efectivele optime au fost stabilite la 6174 exemplare, fără să se ştie în baza a ce studii. Aceste date sunt însă contestate de către organizaţiile de mediu. La evaluări paralele făcute de către acestea, în anumite zone s-au identificat doar 25% din populaţiile evaluate de către gestionarii fondurilor de vânătoare şi însuşite de către autoritate. Studiind statistic evaluările este clar că acestea au serioase probleme, din moment ce apar fluctuaţii foarte mari, care depăşesc orice evoluţie naturală a speciei. Este imposibil de explicat cum populaţia de capre negre dintr-un judeţ (Vâlcea) a crescut cu aproape 500 de exemplare în 7 ani, de la 759 exemplare în 2011 la 1225 exemplare în 2018, în condiţiile în care în aceeaşi perioadă în judeţ s-au vânat 250 exemplare iar înainte de 2011 populaţia s-a menţinut stabilă în jurul a 700 – 800 exemplare. Sau cum aproape se dublează de la un an la altul populaţia unui singur fond de vânătoare. Sau de ce apar diferenţe foarte mari între evaluări, cote şi realizări de la un gestionar la altul, la preluarea gestiunii fondurilor de vânătoare. Ar trebui realizată o evaluare obiectivă, de către instituţii şi organizaţii independente, bazată pe studii şi metode fundamentate ştiinţific, şi numai după obţinerea rezultatelor acestora să se stabiliească măsurile de management pentru această specie.

Cotele de recoltă aprobate în baza acestor evaluări sunt şi ele în continuă creştere, de la 145 exemplare în sezonul 2011-2012, la 609 exemplare în sezonul 2019-2020. Statistic se observă aceleaşi discordanţe şi fluctuaţii de la un gestionar la altul, de la un an la altul. Cum se explică faptul că în judeţele Vâlcea şi Gorj unde s-au aprobat cele mai mari cote (21% respectiv 17% din total) au fost evaluate doar 15%, respectiv 5% din populaţie în timp ce judeţele cu cele mai mari populaţii, Argeş şi Hunedoara, cu câte 17%, au cote de recoltă de numai 14% ş 11% din toatal? Deficieţe sunt şi la formulele pe baza cărora se stabilesc cotele. Cum se poate aproba în judeţul Gorj o cotă de 104 exemplare la o populaţie de 445?

Din cotele de recoltă s-au vânat efectiv numai o parte, anume între 190 exemplare în sezonul 2005-2006, la 443 exemplare în sezonul 2018-2019. Asta înseamnă între 37% şi 82% din cota de recoltă aprobată, ceea ce arată că situaţia reală din teren este departe de cea prezentată în cifrele oficiale.

La ora actuală capra neagră este protejată doar în parcurile naţionale, în zonele de protecţie strictă şi integrală din parcurile naturale şi în rezervaţiile naturale unde vânătoarea este interzisă. În acelaşi timp există numeroase fonduri de vânătoare care se suprapun total sau parţial cu aceste zone de protecţie, fără însă a exista o evidenţă şi diferenţiere clare dintre efectivele din zonele de excludere a vânătorii şi cele din afara acestora, şi deci nici între cotele de recoltă şi animalele vânate. Caprele negre nu au decât graniţe naturale şi de multe ori exemplarele protejate în zonele de excludere a vânătorii sunt împuşcate în afara sau chiar la marginea acestora. Cele mai multe efective, cele mai multe cote aprobate şi cele mai multe capre negre împuşcate sunt la ora actuală în fonduri de vânătoare care se suprapun total sau parţial cu parcurile naţionale, rezervaţiile naturale şi alte arii naturale protejate din masivele montane Retezat, Parâng, Făgăraş şi Căpăţânii-Lotrului-Cozia.

Capra neagră se găseşte în România în 98 fonduri de vânătoare din 16 judeţe, administrate de către 62 gestionari, cu cotele împărţite astfel: 35% pe 16 fonduri gestionate de 10 asociaţii private de vânătoare, 23% pe 40 fonduri gestionate de alte asociaţii private de vânătoare, 20% pe 21 fonduri gestionate de structuri ale R.N.P. Romsilva, 14% pe 17 fonduri gestionate de asociaţii de vânătoare afiliate AGVPS, 7% pe 8 fonduri gestinate de către ocoale silvice private şi 1% pe două fonduri administrate de către universităţile cu profil silvic. Cei care plătesc tarif de gestionare pentru fondurile cinegetice care se atribuie direct sau tarif de pornire la licitaţie pentru fondurile cinegetice o fac în funcţie de bonitatea fondului, care este între 0,3 şi 1 euro/ha pentru pădure, 0,2 euro/ha pentru luciul de apă teren arabil, vii şi livezi, 0,1 euro/ha pentru păşuni şi islazuri şi 0,3 euro/ha pentru gol alpin cu capră neagră şi 0,05 euro/ha pentru gol alpin fără capră neagră. Astfel că, gestionarii fondurilor de vânătoare care au capră neagră, vor avea o reducere de cheltuieli cu 0,25 euro/ha pentru golul alpin unde există capră neagră. Tarifele de vânătoare practicate de către gestionarii fondurilor de vânătoare sunt între 1000 şi 3000 euro/exemplar, ceea ce a însemnat pentru sezonul de vânătoare 2018-2019 venituri totale medii de 800.000 euro. Însă despăgubirile pentru braconaj sunt de 4-8 ori mai mari, între 8000 şi 16000 euro/exemplar, ceea ce ar aduce în continuare o motivaţie puternică a gestionarilor pentru identificarea cazurilor de braconaj.

Nu în ultimul rând, capra neagră nu reprezintă niciun pericol direct sau indirect pentru oameni, nu produce pagube de niciun fel animalelor domestice şi culturilor agricole, având habitatul în zonele stâcoase alpine şi subalpine şi mai puţin habitatele marginale forestiere din zona subalpină, populaţia este ţinută sub control de către prădătorii naturali care realizează cea mai bună selecţe pe cale naturală, fiind astfel un element esenţial în conservarea biodiversităţii, deci nu există altă raţiune pentru vânătoare, decât cea a obţinerii trofeelor şi a profitului pentru câţiva gestionari din vânătoarea de trofee.

Aceasta este şi singura argumentaţie a Guvernului României, cea financiară, care nu e de acord cu oprirea vânătorii caprelor neagre, pe motiv că ar reduce veniturile la bugetul de stat din vânătoare.

Din păcate legea nu este susţinută de către Guvernului României, a fost respinsă de către Comisia pentru agricultură, industrie alimentară şi dezvoltare rurală a Senatului.
Urmează să fie dezbătuta şi în Comisia pentru ape, păduri, pescuit şi fond cinegetic a Senatului, în plenul acestuia, apoi în comisiile si plenul Camerei Deputaţilor, care este for decizional.

Haideti să le cerem să protejeze caprele negre!

Semnează petiţia: https://campaniamea.declic.ro/petitions/protejati-caprele-negre

Guvernul OUG-urilor toxice propune o OUG care dă liber la exploatarea resurselor şi la construcţii în ariile strict protejate

00

Propunerea de OUG este de-a dreptul ucigătoare pentru ariile protejate şi pentru patrimoniul natural naţional, permiţând construcţii de drumuri in zonele strict protejate ale parcurilor naţionale şi naturale, exceptarea proiectelor de drumuri de la evaluarea de mediu, prioritizarea exploatării resurselor naturale din ariile protejate in defavoarea conservării şi emiterea de autorizaţii de construire fără avize, studii şi proiecte tehnice.

Guvernarea actuală nu s-a sfiit să abuzeze de ordonanţe de urgenţă nici in domeniul mediului, ba din contră, doar că au trecut mai neobservate faţă de cele din alte domenii, care au atras mult mai mult atenţia şi dezbaterile publice.

Niciodată nu am simţit insă un asalt atat de concentrat si asiduu asupra ariilor protejate, conservării biodiversităţii, mediului in general, ca in ultimii 2 ani. Dintr-o dată politicienii au găsit in ursi, lilieci şi arii protejate duşmanii infrastructurii. Si mai mult intenţionat sau din pură prostie, au inceput să tune şi să fulgere impotriva lor şi să le atace cu legi şi ordonanţe toxice. Pornite de la interese punctuale sau generalizate, promovate şi susţinute de cele mai multe ori chiar de către ministerul care ar trebui să apere mediul, acestea au inceput să subordoneze conservarea exploatărilor miniere, investiţiilor pentru utilităţi şi construcţiilor, exploatării resurselor şi infrastructurii de transport.

Nu spune nimeni că nu avem nevoie de autostrăzi şi investiţii, dar avem loc destul să le facem fără să distrugem patrimoniul natural şi in niciun caz lipsa autostrăzilor nu este cauzată de interdicţiile din ariile protejate.

După ce anul trecut Ministerul Mediului a eliminat prin OUG 75/2018 custodiile si ONG de la administrarea ariilor protejate, fără să poată pune ceva in loc până la ora actuală (situaţie pe care am descris-o aici), acum Ministerul Transporturilor propune o OUG de-a dreptul ucigătoare pentru ariile protejate şi patrimoniul natural naţional.

Ce prevede această propunere:

  1. Modificările cele mai crâncene ale legii ariilor protejate (OUG 57/2007):
  • Se permite construirea in zonele de protecţie integrală şi cele tampon ale parcurilor naţionale şi naturale a infrastructurii de transport de interes naţional. Adică protejăm dar nu prea, până vrem să facem un drum fix prin zona strict protejată a unui parc naţional, de parcă nu am avea pe unde altundeva.
  • Planurile de management ale ariilor protejate trebuie să ţină cont de „proiectele existente și/sau aflate în pregătire„. Adică protejam, sigur că da, dar numai până când vrem să facem un proiect de infrastructură existent sau unul cine ştie când, probabil oricând, oriunde.
  • Planurile de management ale ariilor protejate trebuie să fie armonizate „ținându-se cont de planurile de amenajare a teritoriului, cele de dezvoltare locală şi naţională, inclusiv cele de dezvoltare a infrastructurii de transport de importanță națională precum şi orice alte planuri de exploatare/utilizare a resurselor naturale din aria naturală protejată, existente sau propuse„. Deşi intr-o arie protejată prioritară este conservarea (logic şi normal, nu?),  se vede clar că investiţiile şi exploatarea resurselor sunt puse pe primul loc. Si e vorba nu numai de cele actuale, dar şi de cele din viitor, oricând şi oriunde vrem asta.

2. Modificarile preconizate ale legii mediului (OUG 195/2005):

  • Nu mai e nevoie de revizuirea avizelor şi autorizaţiilor de mediu pentru proiectele de infrastructură de transport, chiar dacă se schimbă aliniamentul şi soluţiile tehnice. Adică se dă aviz de mediu pentru ceva intr-un loc şi nu-i nimic dacă locul şi cevaul se schimbă ulterior.

3. Modificările preconizate ale legii evaluării impactului de mediu (Legea 292//2018):

  • Infrastructura de transport poate fi exceptată de la evaluarea impactului de mediu. Pun pariu că vor fi numai excepţii?

4. Modificările preconizate ale legii privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local (Legea 255//2010):

  • Se doreste ca autorizaţiile de construire să se emită imediat, fără documentaţii şi deci şi fără avize, iar documentaţiile tehnico-economice corespunzătoare fiecărei faze de proiectare – expertiză tehnică, studiu de fezabilitate/documentaţie de avizare, documentaţie tehnică D.T., proiect tehnic – P.T., detalii de execuţie D.E să fie elaborate şi aprobate pe parcursul sau la încheierea executării lucrărilor. Adică să construim noi şi apoi vedem cum de descurcăm şi facem studii, proiectare şi obţinem avize!

Contează oare că aceste modificări contravin flagrant prevederilor a cel puţin 4 directive UE transpuse in legislaţia naţională (cele două directive europene din domeniul conservării naturii – 79/409/CEE şi 92/43/CEE si directivelor europene din domeniul evaluării impactului de mediu 2011/92/UE şi 2014/52/UE)?

Contează oare că se face praf patrimoniul natural naţional, unul dintre cele mai valoroase din Europa?

Eu cred că pentru ei nu. Dar pentru mine da. Si o să trimit observaţiile de mai sus celor de la Ministerul Transporturilor. Faceţi-o şi voi dăcă vă pasă, până la 1 aprilie: consultare.publica@mt.ro

Cum are grijă statul român de ariile protejate?

Articol publicat in National Geographic România, alături de alte două articole despre înfiinţarea Parcului Natural Văcăreşti, scrise şi ilustrate de colegii din Asociatia Parcul Natural Văcăreşti.

2018-NG-1218-vacaresti-coperte.jpg

În timp ce 60% dntre ariile protejate din România nu au niciun fel de administrator, statul le ia administrarea custozlor care s-au ocupat până acum de restul în locul statului incapabil să o facă.

În 19 iulie, în ultima şedinţă dinaintea vacanţei, Guvernul a adoptat Ordonanţa de Urgenţă nr. 75/2018, publicată în Monitorul Oficial în aceeaşi seară.

Prin aceasta se elimină noţiunea de custodie a ariilor protejate, deci şi custozii şi se elimină ONG-urile din lista entităţilor care pot administra o arie protejată.

Adică 264 arii naturale protejate, cu o suprafaţă totală de peste 1.600.000 ha trec din administrarea custozilor (organizaţii neguvernamentale, institute de cercetare, universităţi, muzee, primării, ocoale silvice) în administrarea Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate, o structură a statului proaspăt înfiinţată, deci fără experienţă şi resurse.

Probabil era o maximă urgenţă ca după aproate 20 de ani în care custozii au administrat o bună parte din ariile protejate statul să renunţe peste noapte şi fără vreo consultare la serviciile acestora.

De ce s-ar ocupa statul de ele acum dacă nu afăcut-o nici până acum? Nici faptul că statul avea oricând la dispoziţie pârghii contractuale prin care putea rezilia orcie contract cu orice custode care nu-şi face treaba? Nu mai bine îi trimitem la plimbare pe toţi? Doar putem asta prin OUG, nu?

Ce importanţă are faptul că statul, prin intermediul autorităţii responsabile – Agenţia Naţională pentru Arii Naturale Protejate (ANANP) – a făcut la începutul anului o evaluare a activităţii custozilor şi a ajuns la concluzia că majoritatea lor covârşitoare au făcut şi fac treabă bună şi foarte bună?

Ce ne trebuie nouă consultare şi transparenţă? De ce ar merita aceşti custozi să fie măcar consultaţi după ce au făcut atâta vreme treaba statului cu care acesta s-a lăudat?

Pe lângă eliminarea cstozilor, ONG-urile sunt eliminate, total discriminatoriu, dintre entităţile care pot administra arii protejate. În schimb societăţile comerciale şi regiile care obţin profit din exploatarea resurselor ariilor protejate, ca şi primăriile şi consiliile judeţene dornice de mari proiecte pe acolo sunt libere în continuare să administreze arii protejate, deşi în multe cazuri au dovedit că nu fac treabă deloc sau o fac prost.

Din expunerea de motive a OUG 75/2018 reiese foarte clar care e problema pentru statul român: avizarea proiectelor din ariile protejate. Multe ONG-uri s-au specializat în conservarea naturii şi, nefiind controlate politic, încurcă socotelile celor care vor investiţii exact în ariile protejate, uitând că aceşti custozi au fost investiţi de către statul român tocmai pentru a avea grijă de patrimoniul natural.

Se pare însă că pentru statul român contează mai mult controlul politic al resurselor financiare, umane (noi posturi în structuri ale ANANP) legate de conservarea naturii, controlul politic al modului în care se avizează şi aprobă proiecte distructive pentru natură şi controlul fluxului de informaţii care trebuie să ajungă în rapoarte prin care să ne spălăm imaginea de ţară codaşă la conservarea naturii, deşi suntem printre cei mai bogaţi ca patrimoniu natural.

Mai trist este că se elimină custozii şi ONG-urile şi nu pune nimic în loc. Asta deoarece Agenţia Naţională pentru Arii Naturale Protejate, care trebuie să preia în directă administrare ariile protejate este o instituţie proaspăt înfiinţată, fără experienţă, fără resurse, cu numai câţiva oameni angajaţi în capitală. Ei vor trebui să se ocupe de acum înainte de cele aproape 1000 de arii protejate împrăştiate prin toate colţurile ţării, de la peşteri la rezervaţii floristice şi faunistice, de la situri paleontologice la situri pentru protecţia păsărilor. Oare se vor ocupa mai bine de ele aceşti câţiva funcţionari decât au făcut-o până acum sutele de specialişti speologi, biologi, ornitologi, paleontologi, geologi, silvicultori, botanişti şi ecologi ai custozilor şi ONG-urile sprijiniţi de miile de voluntari?

Uitându-mă la textul ordonanţei şi la modul în care ea a fost făcută şi aprobată, eu cred că pentru statul român nu contează deloc experienţa acumulată de aceşti oameni, expertiza lor, resursele, energia, timpul şi entuziasmul investite.

Prin eliminarea noţiunii de custodie, se creează un vid administratov până la preluarea efectivă de către ANANP a ariilor protejate de la custozi. Acestea vor rămâne fără resurse, pază, monitorizare, activităţi şi proiecte.

47685567_2190499260994006_8164616208449011712_n.jpg

Să luăm un exemplu concret, al unuia dintre parcurile cele mai mediatizate în utima vreme: Parcul Natural Văcăreşti. Este primul parc natural urban al ţării şi a fost înfiinţat prin Hotărâre a Guvernului nu de către statul român, ci în urma studiilor şi eforturilor susţinute timp de aproape 5 ani de către o organizaţie neguvernamentală. Tot acestă ONG a devenit apoi administrator şi s-a apucat de treabă în parc, tot cu propriile reusrse şi puteri. Acum, tot exclusiv din propriile resurse atrase din mediul privat, parcul are o administraţie (statul ne-a oblgat să înfiinţăm şi finanţăm o structură de administrare cu 13 angajaţi), activităţile din parc sunt permanent monitorizate, zona a fost încet-încet curăţată, am scăpat de incendii, braconaj şi alte nereguli, am amenajat trasee tematice educative şi observatoare ornitologice, am avut activităţi educative la care au participat mii de copii şi nu numai, am organizat zeci de evenimente, am făcut numeroase studii şi cercetări şi am promovat natura României primind zeci de vizite la nivel înalt. Împreună cu peste 30 parteneri, de la ONG-uri, universităţi şi instituţii de cercetare şi până la autorităţi locale, lucrăm acum la planul de managemt al parcului pentru următorii 10 ani, prin care vrem să transformăm parcul într-o oază de biodiversitate urbană, întrun centru de educaţie de mediu, într-un spaţiu de recreere pentru bucureşteni şi vizitatori, într-o ambasadă pentru promovarea patrimoniului natural al ţării şi într-o atracţie turistică de prim rang a capitalei.

Oare vor putea face toate astea funcţionarii statului român? Noi credem că ar fi o prostie din partea lui să dea cu picorul la toate aceste resurse de care societatea civilă dispune.

Este normal ca statul să-şi asume prin ANANP responsabilitatea administrării ariilor naturale protejate, însă preluarea directă a administrării trebuie să fie un obiectiv strategic pe termen lung. Nu se poate fără deschidere către parteneriate public-private cu instituţii de învăţământ şi cercetare, ONG-uri şi comunităţi locale care să se implice direct în administrare, sub coordonarea ANANP. Acestea au expertiză şi experienţă în anumite domenii sau zone (organizaţii locale implicate şi foarte bune cunoscătoare a ariilor protejate din zona lor).

Vin aici cu încă un exemplu concret din curtea mea. Parcului Naţional Buila-Vânturariţa a fost înfiinţat de către organizaţia noastră, ca exponent al comunităţii locale. Statul a decis apoi ca acesta să fie administrat de către Romsilva. Însă pentru că nouă ne pasă foarte mult de natura şi oamenii de acasă şi de viitorul lor, ne-am implicat în administraţie printr-un parteneriat dificil dar până la urmă foarte benefic parcului. Acesta a însemnat zeci de proiecte şi sute de voluntari care au pus umărul la activităţile de cercetare, monitorizare, promovare, informare, educaţie de mediu, amenajari şi întreţinere a infrastructurii turistice. Am reuşit astfel să avem rezultate de excepţie şi să transformăm un proiect de conservare a naturii într-un program de dezvoltare durabilă a zonei şi comunităţilor locale din zona parcului. Credem că ecoturismul legat de promovarea şi valorificarea sănătoasă a resurselor naturale şi culturale ale zonei reprezintă o şansă uriaşă, poate singura, pentru dezvoltarea durabilă a unei zone sărace din jurul unei arii naturale protejate. Iar oamenii sunt cheia succesului de până acum şi din viitor. Atuurile noastre sunt că suntem foarte bine ancoraţi în zonă şi în comunităţile locale pe care le cunoaştem foarte bine, că ne pasă extrem de mult de oamenii, patromoniul şi viitorul zonei, că punem mult entuziasm şi pasiune în munca noastră, că am căpătat experienţă în administrarea parcului şi în dezvoltarea zonei. De ce nu ne-ar vrea ANANP, Romsilva sau orice altă structură a statului ca parteneri la continuarea muncii pe care am început-o? Noi credem că dacă nu ne vor, înseamnă că nu le pasă deloc de parc, de comunităţile locale şi de viitorul lor.

47572337_368561487239203_8805223057527406592_n.jpg

Cred că la ora actuală priorităţile pentru statul român ar trebui să fie următoarele:

  1. Înfiinţarea de către ANANP a administraţilor pentru cele 12 arii naturale protejate care ar trebui să aibă administraţii şi nu au.
  2. Preluarea de către ANANP a celor 367 arii naturale protejate “orfane”, care nu au un custode la ora actuală.
  3. Crearea şi aplicarea unor criterii obiective de evaluare a performanţei de management a administratorilor şi custozilor care au la ora actuală 42 arii protejate în administrare şi respectiv, 264 în custodie.
  4. Rezilierea contractelor administratorilor şi custozilor care nu îndeplinesc criteriile de performanţă şi/sau sunt în conflict de interese şi preluarea acestor arii naturale protejate de către ANANP.

Toate acestea ar trebui făcute în timp ce ANANP îşi creşte capacitatea instituţională, îşi pregăteşte specialişti şi identifică şi utilizează resurselor pentru administrarea ariilor naturale protejate.

Consider că este imposibil de făcut la ora actuală o bună administrare a ariilor protejate dând la o parte toată expertiza, experinţa şi dedicaţia care vin dinspre foarte mulţi dintre custozi.

Situaţia statistică actuală a administrării ariilor naturale protejate, realizată în baza datelor oficiale disponibile chiar la ANANP, am descirs-o aici.

47580878_279405619430077_5691946962832588800_n.jpg

Parcul Natural Văcăreşti: Ambasada ariilor naturale protejate din România

Conferinţa TEDx Bucharest, 1 decembrie 201847316994_2123955604321340_6274571633155899392_nPrietenii şi cunoscuţii zic în glumă că eu sunt omul cu parcurile. Eu însă am luat-o în serios. Şi am deja două. Deocamdată.

Slide2România are un patrimoniu natural şi cultural de invidiat, pe baza căruia poate să se dezvolte ca primă destinaţie ecoturistică, a Europei cel puţin. Iar asta înseamnă prosperitate şi deci şi resurse pentru conservare.

Slide3Țara noastră e singura din Uniunea Europeană care mai are păduri virgine, singura care are 5 regiuni biogeografice, deci cea mai mare biodiversitate, la noi trăiesc aproape jumătate din populaţiile Europei de carnivore mari, avem peisaje în care omul a convieţuit armonios cu natura, modelând peisajul într-un fel unic şi neinvaziv, avem Delta Dunării, avem 13 parcuri naţionale şi 16 parcuri naturale, avem aproape 1000 de rezervaţii naturale şi situri ale reţelelei ecologice europene Natura 2000, toate acoperind aproape un sfert din teritoriul ţării.

Slide5Ştiu că importanţa conservării naturii nu e atât de uşor de explicat şi înţeles. Asta pentru că dispariţia unui future din pădurile tropicale amazoniene, a unei orhidee din Buila sau a vidrelor din Văcăreşti nu ne afectează direct şi sunt departe de noi. Iar într-o societate bolnavă cum e a noastră, sunt mult mai stringente şi mai aproape de noi problemele acute de sănătate, sărăcie şi educaţie de care ne lovim direct. Însă toate acestea sunt doar nişte efecte ale unot cauze profunde, printe care şi pierderea biodiversităţii.

Declinul biodiversităţii ne poate lovi indirect pe toţi, mai dur decât orice problemă socială.

Sunt studii recente care arată că în ultimii 50 de ani, omul şi activităţile antropice au reuşit să stârpească de pe planetă 60% din populaţiile de vertebrate. În ultimii 25 ani biodiversitatea planetei s-a redus cu o treime.

Acum un an, în revista BioScience, 15.364 cercetători din 184 de ţări au publicat “World scientist’s worning to humanity – second notice”, după 25 de ani de la primul avertisment. Acum comunitatea ştiinţifică arată că trendurile previzionate se confirmă şi că omenirea nu numai că nu a facut progrese, dar a şi regresat în a evita o catastrofă la scară planetară spre care ne îndreptăm vertiginos.

Slide8Ca geolog ştiu că viaţa pe Pământ este de cel puţin 3,8 miliarde de ani şi că planeta a mai trecut prin vreo 25 extincţii la scară planetară, dintre care 5 majore. Cea mai celebră este cea de la sfârşitul Cretacicului, de acum 65 milioane de ani, cand odată cu dinozaurii au dispărut 75% dintre specii. Iar cea mai mare este cea de la limita Permianului cu Triasicul, de acum 252 milioane de ani, când au dispărut 96% dintre specii. Specia noastră este pe planetă de numai 300.000 de ani, iar în accepţiunea modernă de numai 30.000 ani. Iar în ultimii 200 ani, în special în ultimii 50, am devenit principala noastră ameninţare.Slide9Asta pentru că dacă planeta şi viaţa au capacitatea de a ne supravieţui fără probleme şi chiar prospera apoi fără noi, noi nu avem nicio şansă în momentul actual să supravieţuim fără ele.

Se termină astfel odată cu noi şi toate problemele de mediu, dar şi sociale, economice, politice, religioase şi filozofice cu care ne pierdem vremea acum.

Poate doar dacă avântul tehnologic nu ne va oferi în curând şansa de a migra pe o altă planetă.

Sau poate că ne vom trezi în ceasul al 13-lea şi vom face ceva semnificativ care chiar să conteze la scară planetară pentru oprirea declinului.

Dar ce putem face pentru asta? E simplu: sa ne conservăm biodiversitatea prin orice mijloace şi cu orice costuri.Slide10

Înfiinţarea Parcului Naţional Buila-Vânturariţa – premieră pentru o ONG din România

În 2004 am înfiinţat la mine acasă Parcul Naţional Buila-Vânturariţa, cel mai mic parc naţional dintre cele 13 ale României, însă singurul înfiinţat de către o ONG: Asociaţia Kogayon.Slide11Asociaţia şi parcul sunt iniţiativele unui grup de prieteni, localnici din satele Olteniei de sub Munte sau iubitori ai zonei, mulţi din domeniul ştiinţelor naturii, care au găsit prin asta răspunsul la întrebarea “dacă tot mergem pe munte, de ce să nu şi facem ceva pentru el?”

Slide12Deşi la acea dată dacă întrebai românii “ştii unde e Buila-Vânturariţa”, cei mai mulţi răspundeau “ce e aia?” stâlcindu-i probabil numele numele încercând să-l pronunţe, masivul şi actualul parc concentrează pe un areal mic o mulţime de bogăţii naturale şi culturale: e o creastă calcaroasă, cu peşteri, chei şi situri fosilifere, păduri virgine (printre care şi o pădure de tisă), orhidee şi flori de colţ, lupi, urşi, râşi, capre negre şi cocoşi de munte, dar şi cu schituri şi mănăstiri, tradiţii, legende şi obiceiuri. Este o excelentă destinaţie pentru cei care doresc să descopere natura, de la iubitorii de sălbăticie la alpinişti, de la pasionaţii de paleontologie şi istorie la speologi, de la doritorii de senzaţii tari, la cei care caută liniştea unor zone nealterate.

Slide13În 1999, când Vâlcea a fost unul dintre locurile planetei cu vizibilitate maximă a eclipsei de soare, ne-am văzut muntele unde ne simţeam acasă, invadat dintr-o dată de mii de turişti. Asta, împreună cu asaltul din ce în ce mai concentrat asupra naturii, din mai multe direcţii (braconaj, exploatări forestiere, paşunat necontrolat, construcţii şi investiţii aiurea), ne-a speriat şi ne-a dat impulsul de a face ceva pentru protecţia zonei.

Slide14.JPGAm învăţat, pe unde am putut, în ţară dar mai mult prin şi de prin străinătate ce e ăla un parc naţional şi cum se pune pe picioare şi ne-am apucat de treabă. Am început să adunăm informaţia existentă (nu prea multă, zona fiind puţin cercetată), ne-am înfiinţat în timpul studenţiei asociaţia, ca motor al proiectului, am făcut demersurile şi studiile necesare, multe dintre ele ca lucrări de licenţă, master sau doctorat, cu care am convins Academia Română şi Guvernul României că muntele nostru merită să fie parc naţional.

Slide15Nu a fost uşor, cei mai mulţi zicând din start că nu avem nicio şansă, că ne luptăm cu morile de vânt, că nu se poate asta în România. Asta a venit inclusiv de la mulţi prieteni apropiaţi. Dar eu au crezut mereu că se poate. Îmi amintesc când am stabilit limitele, în primăvara anului 2004, când am umblat singur 3 zile şi două nopţi prin păduri şi pe creste încă înzăpezite, cu hărţile în mână, creionând primele limite, care în mare s-au şi concretizat ulterior în Hotărârea de Guvern.

Slide16Publicarea Hotărârii de Guvern a fost dealtfel declicul, când mulţi, inclusiv de pe la autorităţi, s-au trezit zicând că “uite nebunul ăla şi alţii ca el au reuşit şi ne-am trezit cu un parc naţional în curte”. Ce facem acum cu el?

Slide20Noi am vrut apoi, probabil îmbătaţi de suces, să şi administrăm parcul. Ministerul Mediului a hotărât însă că nu avem capacitatea necesară pentru asta (şi în parte aveau dreptate) şi a încredinţat administrarea parcului Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva. Nu ne-am dat însă la o parte, era doar parcul nostru! Şi am reuşit să obţinem statutul de partener la administrarea parcului. Administrarea în parteneriat a Parcului Naţional Buila-Vânturariţa a rămas şi ea o premieră pentru un parc naţional din România.

Slide22Parteneriatul nu a fost unul deloc uşor, însă pentru parc s-a dovedit benefic. Ne-am implicit atât personal, câţiva din asociaţie, printre care şi eu, angajându-ne în cadrul administraţiei parcului, cât şi ca organizaţie, care a preluat partea de cercetare, monitorizare, amenajare şi întreţinere a infrastructurii de vizitare (am reconstruit de la 0 două refugii, am marcat 250 km trasee turistice, am amenajat spaţii de campare, trasee tematice, peste 100 puncte de informare şi altele), educaţia de mediu (am dezvoltat un program de educaţie de mediu numit “Ranger Junior al Parcului Naţional Buila-Vânturariţa”, în cadrul căruia au participat peste 5000 de copii, în special din rândul comunităţilor locale), informarea comunităţilor locale şi vizitatorilor, promovarea parcului şi zonei.

Slide23Am realizat în timp că în locurile şi zilele în care trăim noi astăzi, nu se poate face conservere facând abstracţie de oameni, de comunităţile locale şi de vizitatorii zonei, de nevoile şi interesele lor. Astfel că, încet-încet, proiectul nostru s-a transformat dintr-unul de conservare 100%, în care ne păsa mai mult de râşi, lupi şi păduri decât de oameni, într-unul de dezvoltare a întregii comunităţi locale din jurul parcului, prin conservare, bazată pe valorificarea durabilă a patrimoniului natural şi cultural extraordinar din zonă.

Slide17Am oferit astfel, prin înfiinţarea şi promovarea parcului, pe lângă conservarea unui colţ important de natură sălbatică, o alternativă de dezvoltare sănătoasă a zonei, poate singura. În timp, rezultatele nu au întârizat să apară: de la câteva sute de oameni care vizitau parcul înainte, acum s-a ajuns la 25.000 vizitatori pe an, parcul a devenit un exemplu de best practice în mai multe domenii în care am performat, iar investiţia noastră de cca 300.000 euro, din cele peste 20 proiecte, s-a multiplicat de peste 100 de ori şi a ajuns să aducă beneficii zonei, deja de peste 30 milioane de euro. Gândiţi-vă numai ce înseamnă ca fiecare dintre vizitatori să cheltuiască în zonă măcar câte 100 lei. Este vorba de peste 500.000 euro/an. Suma nu e extraordinară, dar pentru o comunitate săracă lipsită de alternative, însemană enorm. La asta se adaugă dezvoltarea unor servicii, începerea unor afaceri în domeniul turismului, locuri de muncă, taxe la bugetul local.Slide19Zona Oltenia de sub Munte are tot ce-i trebuie ca să se dezvolte ca destinaţie ecoturistică de prim rang. Asta înseamnă dezvoltarea prin conservarea naturii şi utilizarea durabilă a resurselor naturale şi culturale.

Slide24.JPGÎnsă în ţara noastră nu e de ajuns să înfiinţezi parcuri şi nici să le administrezi nu e suficient. La noi trebuie să te lupţi pentru a le păstra, să le aperi.

În 2008, când a fost propusă modificarea legii vânătorii ca să se permită vânătoarea în parcurile naţionale, am ieşit în stradă şi după o campanie în care am coalizat mulţi susţinători, în care am tras simbolic cu săgeţi într-un parlamentar-vânător, am reuşit să respingem în două rânduri legea strâmbă votată în unanimitate de către Parlament.

Slide30Acum asaltul legislativ asupra naturii este mult mai puternic şi mai concentrat şi vine din multe direcţii şi sub multe pretexte, care maschează interese diferite de la minerit (parcul este ameninţat de extinderea unei cariere de calcar) la vânătoare (la noi se împuşcă obligatoriu toate răpitarelor cu păr şi pene dacă apare pesta porcină, în timp ce în alte ţări prima măsură este interzicerea vânătorii), de la investiţii (inclusiv biserici construite ilegal) la exploatări forestiere (ne luptăm de aproape 3 ani pentru salvarea unei păduri virgine, iar exploatările forestiere sunt permise în aproape jumătate din parc).Slide32Iar acum statul vrea să dea la o parte ONGurile care au făcut până acum treaba în locul lui, prin desfiinţarea custozilor ariilor protejate şi eliminarea ONGurilor dintre structurile care pot administra arii protejate.

De ce nu ne-am conserva aceste resurse pentru a ne face o strategie de dezvoltare durabilă bazată pe valorificarea sustenabilă şi promovarea lor?

Alţii au făcut-o (vezi exemplul Costa Rica) şi au ajuns acum să obţină din ecoturism un procent important din PIB.

Am putea crea nuclee de dezvoltare durabilă în comunităţile din jurul ariilor protejate, cele mai multe dintre ele sărace şi fără alternative şi am obţine astfel suficiente resurse şi pentru conservarea patrimoniului.

După ce am pus pe picioare administraţia parcului şi am pornit dezvoltarea locală a Olteniei de sub Munte, am revenit în Bucureşti.

Şi vorba unui prieten, “dacă tot stăteam pe aici, de ce să nu fac şi aici un parc?” Adevărul e că deşi mergeam acasă în Buila destul de des pentru proiectele care au continuat, îmi căutam ceva de făcut şi în Bucureşti, în care să mă regăsesc.

Înfiinţarea Parcului Natural Văcăreşti

Slide33.JPGÎn 2012, după ce Helmut Ignat şi Cristian Lascu scoseseră în lumina reflectoarelor Văcăreştiul, prin articolul din National Geographic (Delta dintre blocuri), Cristi mi-a propus să-i ajut să înfiinţeze în Văcăreşti o arie protejată.

Aici era alta treabă: toata lumea voia parcul, inclusiv mai mulţi miniştrii ai mediului şi mulţi alţi politicieni, însă trebuia ca cineva să-l şi înfiinţeze.

Iniţial am refuzat, motivând că biodiversitatea de aici din buricul târgului, nu înseamnă mare lucru, obişnuit fiind cu cea din sălbăticia munţilor.

Lacul Văcăreşti e un proiect comunist nefinalizat şi abandonat. Pe locul unde ar fi trebuit să fie un lac, au rămas în urmă un dig şi o cuvetă goală pe fundul căreia sunt lacuri, bălţi, mlaştini, stufăriş, pajişti, maidane şi betoane. Un loc al nimănui în care de aproape 2 ani bucureştenii au aruncat cantităţi uriaşe de gunoaie (la cea mai mare acţiune de igienizare, de după infiinţarea parcului, s-au scos de acolo 4000 mc de gunoaie, adică vreo 200 camioane).Slide36.JPGCristi m-a convins să merg la faţa locului să vad singur ce e acolo. Şi am realizat că zona are potenţial şi conservativ, în primul rând prin prezenţa speciilor de păsări (atunci 92, acum 158, adică mai mult decât o tremie din speciile intâlnite la noi în ţară şi aproape jumătate din câte sunt în Delta Dunării, ceea ce este fantastic dacă ţinem cont că acum 30 de ani biodiversitatea a fost distrusă complet de buldozere).

Slide43Dar de la început am realizat potenţialul uriaş al locului din alte două puncte de vedere: al educaţiei de mediu, fiind situat în mijlocul a 15% din populaţia ţării şi al promovării, fiind în capitală, unde ajung 60% dintre străinii care ne vizitează ţara, aproape de autorităţi, mass-media şi marile companii, deci cu o vizibilitate şi expunere foarte mari.

Slide45Am coordonat echipa de cercetători care a întocmit studiul de fundamentare ştiinţifică, pe baza căruia am obţinut avizul de infiinţare de la Academia Română, apoi, după 4 ani şi 4 miniştri ai mediului, pe care i-am convins unul câte unul pe ei şi echipele lor, în 2016, se năştea prin Hotărâre a Guvernului primul parc natural urban din România: Parcul Natural Văcăreşti.Slide40După 10 ani de la înfiinţarea primului parc, treabă deloc uşoară, cu al doilea, în Bucureşti, a mers mult mai greu decât cu cel de la mine din Oltenia. Aici ne-am lovit de o armată de funcţionari şi consilieri, de la o grămadă de instituţii, care mai de care mai vorbă lungă şi fapte puţine. Toţi ne erau prieteni, toţi ne lăudau, toţi spuneau că proiectul e fantastic, dar toţi fugeau de responsabilitatea semnării înfiinţării parcului. Au fost sute de întâlniri şi discuţii, vizite oficiale, argumente şi poziţii de la specialişti din marile organizaţii şi instituţii din domeniul conservării din lume, documentare pentru susţinerea proiectului în zeci de arii protejate urbane din lumea asta, din Londra la Rio, din Praga la Hong Kong, din Viena la Shanghai. Mai toate oraşele mari au arii naturale urbane, mai toţi ţin cont din ce în ce mai mult de biodiversitatea urbană şi cu aceste exemple am impins şi autorităţile mioritice înainte spre aprobare.

Slide41.JPGDar vectorii care ne-au asigurat izbânda au fost fotografiile excepţionale ale lui Helmut, care au probat valoarea ştiinţifică a parcului şi susţinerea opiniei publice şi mass-mediei, materializată prin zeci de mii de prieteni pe pagina de facebook, sute de articole şi ştiri despre parc şi foarte multe vizite ale unor personalităţi. Astea au impins mereu lucrurile înainte.Slide39.JPGÎntre timp, Helmut, Cristi şi cu mine, cărora ni s-a alăturat şi Dan Bărbulescu, actualul director al Administraţiei parcului, am înfiinţat Asociaţia Parcul Natural Văcăreşti, cu care am continuat activitatea de monitorizare şi cercetare, am început proiecte şi am continuat coagularea susţinătorilor parcului.

Slide56În 2017 Asociaţia noastră a câştigat licitaţia organizată de către Ministerul Mediului şi a devenit administratorul parcului, printr-un contract semnat pentru o perioadă de 10 ani. Acum administraţia pe care am înfiinţat-o pentru parc şi pe care o susţinem financiar exclusiv din propriile resurse, atrase din mediul privat, are o echipă de 12 rangeri angajaţi, printre care şi tatăl şi băiatul cel mare al familiei care a trăit peste 15 ani într-un adăpost improvizat din parc.

Administraţia este supervizată de către un Consiliu Ştiinţific şi participarea publicului şi factorilor interesaţi este asigurată prin existenţa unui Consiliu Consultativ.Slide47Acum biodiversitatea este în creştere, păsările şi vidrele o duc bine în parc, s-a terminat cu incendiile, s-a curăţit zona care a devenit una sigură şi din ce în ce mai vizitată, am amenajat trasee tematice, observatoare ornitologice, am organizat evenimente şi am pornit nişte proiecte extraordinare precum Ranger urban, Păsările Oraşului, Clubul Micului Naturalist, toate având menirea de a apropia oamenii de natură şi de a-i imprieteni cu ea. Numai anul acesta au venit în parc şi au participat la diferite evenimente şi tururi ghidate, peste 6000 de copii.

Slide50.JPGÎnca mai e foarte mult de muncă. Acum lucrăm la planul de management al parcului şi la proiecte foarte ambiţioase de reconstrucţie ecologică şi integrare a parcului în viaţa comunităţii şi oraşului.

Sloganul nostru pentru parc este “Natura la usa ta!”, pentru că biodiversitatea a găsit cumva calea să se întoarcă singură acolo de unde a fost alungată în modul cel mai brutal, în locul unde te-ai aştepta cel mai puţin, între betoane şi blocuri, la numai 4 km de centrul celei mai poluate capitale a Europei. Acum noi nu trebuie să facem altceva decât să-i deschidem uşa, să o primim lângă noi şi să învăţăm din nou să convieţuim cu ea.Slide51Parcul Natural Văcăreşti: Ambasada ariilor naturale protejate din România

Parcul Natural Văcăreşti reprezintă un eşantion de biodiversitate reîntoarsă cu de la sine putere în inima oraşului: până acum au fost catalogate 158 specii de păsări, 331 de plante, 111 de insecte, 12 de moluşte, 5 de reptile, 6 de amfibieni, 7 de peşti şi 13 de mamifere.

Cu ale sale 184 ha, adică aproape cât 400 terenuri de fotbal, oferă aproape un metro patrat de spaţiu verde fiecărui locuitor al celei mai poluate capitale europene.

Parcul are potenţialul de a deveni atracţia turistică numarul 1 a Bucureştiului. De exemplu, London Wetland Centre, cu numai 44 ha, o arie protejată înfiinţată pe locul unor vechi rezervoare londoneze care şi-au pierdut utilitatea, are peste 200.000 vizitatori pe an.Slide57Cu sprijinul Ashoka România, care mi-a acordat recent o bursă pe viaţă pentru punerea în practică şi dezvoltarea aceastei idei la scară naţională, vreau acum să folosim poziţia privilegiată a Parcului Natural Văcăreşti, pentru promovarea biodiversităţii fantastice pe care România o are şi pentru dezvoltarea durabila a unor regiuni sarace din ţară, în jurul ariilor naturale protejate:

  1. Vrem sa promovăm aici patrimoniul natural naţional, prin crearea unei ambasade a ariilor naturale protejate, unde atât românii dar şi străinii care vizitează Bucureştiul să afle şi să cunoască parcurile, rezervaţiile şi bogaţiile naturale ale ţării.
  2. Vrem să creăm aici un centru naţional de educaţie de mediu, în mijlocul a 15% din populaţia ţării.
  3. Vrem să creăm aici un hub al conservării naturii, prin aducerea laolaltă a conservaţioniştilor, a celor care i-ar putea ajuta din business, a autorităţilor, a mass-mediei şi a publicul larg.
  4. Vrem să promovăm dezvoltarea durabilă prin conservarea naturii şi să cream cât mai multe centre de dezvoltare durabilă locală în jurul unor arii protejate.

Dar pentru că tot ceea ce am facut eu până acum s-a putut face numai împreună cu sute de oameni buni, care în mod voluntar şi-au oferit timpul, energia, cunoştinţele şi resursele pentru conservarea naturii şi deci pentru viitorul nostru, eu cred că dacă ne adunăm mai mulţi, putem face şi mai multe, şi mai repede, şi mai bine. Aşa că vă invit să ma ajutaţi ca în vreo 15-20 ani, prin educaţie şi prosperitate să schimbăm complet mentalitatea românilor faţă de natură, în sensu acceptării ei. Nu o faceţi numai pentru parcurile Buila şi Văcăreşti, nici numai pentru voi sau oraşul vostru, ci pentru întreaga planetă şi pentru biodiversitatea ei, din care şi omul face parte, deci o faceţi pentru viitorul nostru.

Iar cei ce se opun salvării naturii noastre trebuie să ştie că ne putem ridica o mulţime şi vom avea cu toţii săgeţi pentru ei.

Slide60

De la corporatist la oengist

În ultimii 15 ani am avut în permanenţă două joburi: unul ca angajat al unor companii şi unul ca activist de mediu voluntar în cadrul celor două ONGuri pe care le-am fondat.
Am lucrat după facultate la un proiect al Băncii Mondiale în cadrul Agenției Naţionale pentru Resurse Minerale, la refacerea mediului post-minierit.
Am lucrat geotehnică şi consultanţă în diferite proiecte pentru a putea avea din ce trăi în timpul celor aproape 5 ani când am fost angajat al Romsilva în administraţia unui parc naţional.
Pentru alţi 5 ani am făcut parte din echipa de sustenabilitate a diviziei IKEA care se ocupă cu producţia în Europa de Sud-Est, lucrând la îmbunătăţirea condiţiilor sociale şi de mediu în zeci de fabrici din peste 20 de ţări.
În ultimii 3 ani am pus umărul alături de o tânără şi performantă echipă IKEA la administrarea sustenabilă a pădurilor.
Toate aceste experienţe din administraţie şi business m-au ajutat foarte mult şi în activitatea dedicată activismului de mediu, care nu e deloc lipsită de rezultate. Câteva dintre ele: am înfiinţat şi pus pe hartă Parcul Naţional Buila-Vânturariţa, am contribuit la administrarea lui, am coordonat zeci de proiecte în folosul naturii, comunităţilor locale şi vizitatorilor zonei, am contribuit la realizarea, modificarea sau blocarea multor legi din domeniul mediului, am contribuit la înfiinţarea şi administrarea Parcului Natural Văcăreşti.
Acum, datorită Ashoka am devin pentru prima dată în viaţă oengist 100% şi o să-mi dedic tot timpul şi energia proiectelor organizaţiilor mele, sper cu mai multă înţelepciune şi sigur cu mult mai multe resurse.
Vreau să fac în Parcul Natural Văcăreşti o “ambasadă” a ariilor naturale protejate din România, un loc în care să fie promovate la nivel național şi internațional valorile naturale fantastice ale ţării noastre.
Vreau să fac aici şi un centru naţional de educaţie de mediu şi un hub al conservării naturii, pentru că Văcăreştiul are avantajul de a se afla în capitală, în mijlocul a 15% din populaţia ţării.
Mai vreau să continui programul de dezvoltare durabilă a regiunii Oltenia de sub Munte, bazată pe existenţa acolo a Parcului Naţional Buila-Vânturariţa. Apoi vreau să mă implic şi în alte proiecte de dezvoltare a unor regiuni şi comunităţi locale din jurul ariilor naturale protejate, pentru că eu cred cu tărie că România are o mare şansă de dezvoltare sănătoasă, bazată pe patrimoniul natural şi cultural, ce pot fi valorificate prin conservare.