Cariera celui mai mic parc naţional

img_2151

Când te gândeşti la un parc naţional, îţi vine în minte o oază de natură sălbatică unde pădurile, pajiştile, animalele, peşterile şi alte valori naturale sunt protejate pentru conservare şi pentru bucuria şi nevoile oamenilor. În mod normal aceste zone devin atracţii turistice, surse de venit şi mândrie pentru comunităţile locale, adevărate motoare ale dezvoltării regionale. Aşa este în multe ţări, inclusiv din zone foarte sărace ale lumii, aşa ar trebui să fie peste tot, dar nu şi la noi românii. Noi am fot binecuvântaţi cu un patrimoniu natural extraordinar, dar avem talentul şi ambiţia de a ne bate joc de el până la distrugere.

Din multe şi diferite motive, dintre care principalele sunt lipsa voinţei politice, neimplicarea statului, subfinanţarea, lipsa capacităţii de administrare şi primarea intereselor investiţionale distructive, situaţia conservării naturii la noi este departe de ceea ce ar trebui să fie. Nu avem nici măcar o instutuţie dedicată care să cordoneze acest sector pe care s-ar putea baza o importantă parte a dezvoltării noastre ca ţară. Am descris mai pe larg într-un articol total ineficientul sistem românesc de administrare a ariilor naturale protejate.

Ariile naturale protejate sunt la noi mai mult nişte nume şi statistici, ce ies în evidenţă şi-s cunoscute mai puţin prin valorile naturale, şi mai mult prin conflictele între conservare şi diverse activităţi economice. Iar administrarea lor este mai mult o luptă de subzistenţă şi supravieţuire. Foarte mulţi politicieni, funcţionari, investitori şi oameni obişnuiţi văd în ariile naturale protejate frâne şi obstacole în calea dezvoltării infrastructurii şi exploatării resurselor, din diferite motive, de la necunoaştere şi ignoranţă, până la interese directe, nereuşind să înţeleagă că acestea pot avea şi altă valoare, inclusiv una economică, pe termen mult mai lung şi în beneficiul tuturor. Şi de la mic la mare vorbesc despre parcuri şi rezervaţii ca despre bau-baul dezvoltării.

Astfel că înfiinţarea şi administrarea ariilor naturale protejate devin uneori acte de curaj şi o luptă continuă cu activităţile şi tentativele distructive.

Eu şi o mână de voluntari inimoşi din Asociaţia Kogayon, am înfiinţat cel mai mic dintre cele 13 parcuri naţionale ale ţării – Parcul Naţional Buila-Vânturariţa – şi ne-am şi înhămat la munca de administrare, chiar fără a fi administratori, pentru conservarea naturii şi pentru a oferi o alternativă de dezvltare zonei Oltenia de sub Munte, o zonă extrem de bogată în bogăţii naturale şi culturale dar foarte puţin cunoscută şi dezvoltată economic. Asta a însemnat mult pentru natură, de la câteva mii de hectare de pădure protejate la excluderea vânătorii, de la controlul activităţilor cu impact, la ferirea zonei de microhidrocentrale şi alte ctitorii măreţe. Proiectul nostru înseamnă mult şi pentru dezvoltarea zonei, de la promovare la educaţie, de la micile activităţi economice ce încep să se dezvolte, la creştrea mândriei localnicilor pentru valorile de lângă ei.

Asta am crezut, ştiut şi făcut noi pentru zona noastră şi oamenii de acasă.

Şi credem cu tărie că am făcut bine!

Dar fiindcă strategia de dezvoltare a zonei nici măcar nu există, dar să mai şi fie orientată către activităţi de dezvoltare durabilă, iar autorităţile de toate felurile, inclusiv cele de mediu, nu au nici ele mare apetit pentru conservare şi dezvoltare durabilă, deşi sunt primele care se laudă cu asta, am ajuns vrând-nevrând să fim văzuţi de unele categorii ca duşmani ai poporului. Braconierii şi hoţii de lemne sigur nu ne iubesc şi nu ne au la inimă nici cei care au plătit pentru prostiile făcute în parc sau nu şi le mai pot duce la îndeplinire. Am ajuns şi prin instanţe, unde proprietarii unor păduri ne-au dat în judecată pentru că prin restricţiile şi controlul exploatărilor forestiere au pierderi economice, ne-am ciondănit mai mereu cu silvicultorii statului care se simţeau cumva deranjaţi şi încurcaţi de noi şi „parcul nostru”.

Deşi nu am dorit asta, ne-am trezit şi în postura de a intra în conflict cu exploatarea minieră de lângă parc, de unde se extrage calcar în carieră de peste 50 ani. Dintr-o eroare, la înfiinţarea parcului (2004), limitele acestuia s-au suprapus cu cele ale perimetrului minier unde urma să se extindă exploatarea. Eroarea îmi aparţine şi mi-am asumat-o, fiindcă eu am propus limitele parcului. În acest caz ca şi la alte probleme, toată lumea e de acord că eu şi Asociaţia Kogayon am înfiinţat parcul, că la bine şi laudă angajaţii autorităţilor ne tot atrag atenţia că numai Guvernul are autoritatea de a înfiinţa parcuri. Toţi se fac că uită în acest caz că eu puteam propune şi toţi Carpaţii ca parc naţional, dar că autoritatea desemnării e într-adevăr a Guvernului, că Hotărârea de Guvern a fost aprobată inerministerial şi supusă dezbaterii publice şi deci cine ştia de perimetrul minier suprapus putea să intervină dar nu au facut-o. Eu nu am ştiut atunci de perimetrul minier, dacă aş fi ştiut sigur aş fi evitat suprapunerea şi parcul s-a înfiinţat cu eroare cu tot. Am propus limitele în afara exploatării miniere, unde este o pajişte cu lapiezuri, doline, situri fosilifere şi relief carstic, frasini seculari, pădure virgină de fag şi multe specii care justifică pe deplin protecţia.

anexa_harta_zonare_interna_cariera

După ce am comis-o şi mi-am asumat greşeala (eroarea am semnalat-o abia în 2008, când s-au început lucrările pentru extinderea carierei, oprite la constatarea suprapunerii şi deci a ilegalităţii), am încercat să văd care-i situaţia şi să caut soluţii. Ca angajat al parcului, geolog şi mebru al Consiliului Ştiinţific am avut şi obţinut acces atât la informaţia din perspectiva conservării, cât şi din cea minieră.

Am întocmit astfel în 2009 un raport oficial, cu sprijinul și aportul intreprinderii miniere, raport prezentat public în urmă cu aproape 8 ani (15 aprilie 2009), în cadrul unei întâlniri organizată de mine la Rm. Vâlcea, cu prezenţa mass-mediei locale, la care au fost invitaţi reprezentanţi ai tuturor instituţiilor interesate centrale (Ministerul Mediului, Ministerul Economiei, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale), judeţene (Consiliul Judeţean, Prefectura, Agenţia pentru Protecţia Mediului, Garda Naţională de Mediu, Direcţia Apelor Olt, Sistemul de Gospodărire a Apelor, R.N.P. Romsilva, Episcopia Râmnicului, ISU) şi locale (S.N. a Sării Salrom S.A–Sucursala Exploatarea Minieră Rm. Vâlcea, Administraţia P.N. Buila-Vânturariţa, Ocolul Silvic Romani, Primăria Costeşti, Mănăstirea Bistriţa, Mănăstirea Arnota), alături de principalii beneficiari ai calcarului din carieră (Oltchim Rm. Vâlcea şi Uzinele Sodice Govora).

Ulterior, de multe ori, raportul a fost trimis de către Administraţia P.N. Buila-Vânturariţa tuturor instituţiilor care au solicitat informaţii despre subiect.

Am actualizat raportul în mai 2016: raport_cariera_bistrita_mai_2016

Raportul conţine informaţii detaliate despre:

  • Cum s-a ajuns în situaţia aceasta
  • Demersuri efectuate pentru rezolvarea problemei
  • Cadrul legal al înfiinţării şi funcţionării Parcului Naţional Buila-Vânturariţa
  • Cadrul legal al funcţionării exploatării miniere
  • Descrierea generală a situaţiei actuale a carierei
  • Propunerea de dezvoltare a carierei
  • Proprietatea şi dreptul de servitute  al terenului pentru exploatare
  • Impactul socio-economic al dezvoltării/închiderii obiectivului
  • Potenţialul de risc
  • Impactul dezvoltării obiectivului asupra mediului
  • Concluzii
  • Recomandări

Cine are curiozitatea să se uite măcar peste concluzii, poate afla situaţia actuală reală, în care suprapunerea limietelor parcului cu perimetrul de exploatare nu numai că nu este singura problemă, dar nici măcar nu este principala.

Pe scurt, situaţia stă în felul următor:

Continuarea exploatării este imposibilă fără:

  1. Scoaterea din parc a altor 13 ha din afara perimetrului minier faţă de cele 16 ha suprapuse eronat cu acesta. Deci şi fără eroarea suprapunerii situaţia ar fi fost aceeași.
  2. Obţinerea proprietăţii terenul în care se va face extinderea. Terenurile sunt proprietate privată, ale mănăstirii Arnota (14 ha pădure în perimetru) și Primăriei Costești (2 ha islaz în perimetru și 13 ha islaz în afara lui). Mănăstirea Arnota şi Episcopia Râmnicului s-au exprimat împotriva cedării terenului*, mănăstirea de patrimoniu fiind oricum afectată de actuala exploatare. Primăria Costești este pentru cedarea terenului în condiţiile rediscutării contractului de concesiune.                                                                                                          *Într-o adresă primită în 27.02.2017, Arhiepiscopia Râmnicului a transmis un alt punct de vedere: „…obiectivul propus de extindere a exploatării miniere se poate realiza doar prin perfectarea unui schimb de terenuri cu aceeaşi categorie de folosinţă şi cu aceeaşi suprafaţă şi… cu restaurarea mănăstirii de către intreprinderea minieră în caz de producere de pagube materiale ca urmare a exploatării„. MenţiuneDezacordul faţă de extinderea exploatării pe terenul proprietate a mănăstirii a fost menţionat în rapoartele din 2009 şi 2016, ca urmare a discuţiilor avute cu reprezentanţi ai Mănăstirii şi Episcopiei. Reprezentanţii acestora au participat la prezentarea publică a raportului din aprilie 2009, pe care l-au şi primit, la fel ca şi pe cel actualizat din 2016, fără ca cineva să ridice până acum vreo obiecţie faţă de conţinutul acestuia.
  3. Schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor în care se va face extinderea din fond forestier (14 ha păduri virgine) și islaz, prin Hotărâri ale Guvernului.
  4. Modificarea limitelor parcului şi a siturilor Natura 2000 cu care acesta coincide aici, care se poate realiza numai prin Hotărâri de Guvern (pentru parc şi sit de importanţă avifaunistică) şi Ordin al Ministrului (pentru sit de importanţă comunitară). În plus, pentru schimbarea limitelor sitului Natura 2000, trebuie acceptul Comisiei Europene.
  5. Realizarea studiilor si documentaţiei de extindere conform legislaţiei miniere, care să includă şi documentaţie de refacere a mediului postînchidere şi studiu de atenuare a impactului social.
  6. Prelungirea licenței de exploatare (expiră în 2020) prin întocmirea unei documentații care să cuprindă: studiul de fezabilitate privind valorificarea resurselor minerale şi protecţia zăcământului, planul iniţial de încetare a activităţii, planul de dezvoltare a exploatării, studiul de impact asupra mediului şi bilanţul de mediu, planul de refacere a mediului, proiectul tehnic, studiul de evaluare a impactului social, planul de atenuare a impactului social.
  7. Investiţii mari pentru retehnologizarea carierei, deoarece exploatarea carierei cu minimizarea costurilor, prin unirea treptelor, a dus la compromiterea şanselor de dezvoltare, extinderea necesitând acum lucrări de amploare.

Concluzia concluziilor: Ţinând cont de situaţia carierei, a rezervelor disponibile (calcarul este resursă neregeneralbilă, care mai devreme sau mai târziu tot se termină) şi a fezabilităţii proiectului de extindere (cu toate eforturile şi investiţiile, activitatea nu ar fi una profitabilă, ci foarte riscant s-ar putea doar recupera cheltuielile), continuarea exploatării miniere nu ar face altceva decât să amâne închiderea obiectivului cu cel mult 18-23 ani, această perioadă de funcţionare fiind însă condiţionată de numeroşi factori: stabilitatea cantităţii şi calităţii rezervelor estimate (care ar putea fi limitate de ajungerea exploatării în zonele cu extindere a milonitizărilor cu conţinut ridicat de SiO2), efort mare investiţional pentru retehnologizare şi exploatare.

Efectele asupra mediului trebuiesc evaluate cât mai corect și puse în balanţă cu beneficiile economice pe termen scurt şi mediu, ţinând cont şi de posibilitatea dezvoltării turistice a zonei, decizia de continuare a exploatării urmând să fie luată şi asumată la nivel de Guvern, în funcţie de toate implicaţiile acesteia.

img_2102

Luarea în cosideraţie a recomandărilor formulate în raport ar fi clarificat situaţia reală şi viitorul exploatării miniere şi ar fi furnizat toată informaţia necesară factorilor de decizie (Guvernul României) pentru a cântări beneficiile, riscurile şi efectele deciziei:

  1. Realizarea unui studiu tectonic (geofizic) al zonei şi includerea acestuia în calculul de estimare a rezervelor şi pentru luarea în consideraţie a pericolului continuării exploatării în ceea ce priveşte activarea faliilor cu efect asupra alunecărilor de teren, prăbuşirilor în albia Râului Costeşti şi blocarea cursului acestuia.
  2. Realizarea unor evaluări cantitative şi calitative a situației la zi a rezervelor din zăcământ.
  3. Realizarea unor evaluări cantitative, calitative și de stabilitate a materialului agabaritic din haldă. Pe termen scurt şi mediu, resursele umane şi financiare ar putea fi reorientate spre exploatarea și valorificarea materialului din haldă, aceasta ducând la atenuarea impactului socio-economic local dar și la rezolvarea unei probleme grave de mediu pentru zonă: stabilitatea haldei de steril.
  4. Realizarea unui studiu de analiză a impactului social la nivel judeţean ca urmare a închiderii obiectivului şi a posibilităţilor de reducere a impactului. Pe termen scurt şi mediu, resursele umane şi financiare ar putea fi reorientate spre activităţile de refacere a mediului în zonă, continuarea exploatării materialului din haldă şi, ca o alternativă, în dezvoltarea turistică a zonei.
  5. Evaluarea realistă printr-un studiu de fezabilitate a tuturor costurilor (inclusiv a celor de mediu şi a activităţilor postînchidere și de refacere a mediului) necesare extinderii exploatării.
  6. Comunicarea eficientă și corectă a rezultatelor studiilor de mai sus tuturor factorilor interesaţi, de la comunitatea locală și angajaţii direct afectaţi, până la autorităţile centrale, judeţene şi locale.

img_2162

Credeţi că cineva a dat curs acestor recomandări? Realitatea este că nimeni nu a mai făcut NIMIC de 8 ani, perioadă în care situaţia s-a agravat şi a ajuns practic imposibil de rezolvat, pentru că în deja mai puţin de 3 ani expiră licenţa minieră şi nu prea mai e timp pentru atâtea studii, documentaţii, demersuri, avize şi autorizaţii.

Politicienii şi autorităţile au făcut câte ceva între timp: interpelări, declaraţii şi comunicate de presă în care cer şi spun că rezolvă ei situaţia. Şi permanent trebuie să fie găsiţi şi vinovaţi, care cine altcineva puteau fi decât parcul, asociaţia şi eu.

Fiindcă trebuie să fie şi un ţap ispăşitor, de ce să ne uităm în propria curte, când avem duşmanii apărători ai mediului?

De ce să ne recunoaştem propriile greşeli, când e mai bine să le arătăm pe ale altora?

De ce să facem ceva să găsim cale de rezolvare, când e mai simplu să aşteptăm şi poate se întâmplă o minune?

De ce au venit peste noi mofturile astea cu protecţia naturii şi nu mai putem face ca pe vremuri când punea statul sonda-n curtea omului şi el pleca unde putea cu ce avea prin bătătură?

De ce să ne uităm la alternative când am fost obişnuiţi ca statul să ne dea ce crede el că e mai bine pentru noi?

De ce să ne gândim la dezvoltare durabilă şi viitorul copiilor şi nepoţilor când mandatele şi posturile călduţe nu ţin până atunci?

Pentru cei care ar fi putut face ceva dar au preferat să acuze am scris ca haz de necaz asta:

Pentru toată lumea care nu ştia deja, recunosc că am înfiinţat Parcul Naţional Buila-Vânturariţa nu pentru a proteja patrimoniul natural şi a oferi o alternativă pt. dezvoltarea zonei Oltenia de sub Munte, ci pt. a închide cariera de calcar.

Ca geolog am aflat ca sub ea se află un zăcământ uriaş de uraniu şi metale rare, cunoscut doar de către agatârşii şi dacii prezenţi pe aici încă din Jurasicul superior, zăcământ pe care aş vrea să-l vând lui Soroş sau altor duşmani ai ţării pe care-i rog să mă contacteze.

Vă rog să nu luaţi în seamă raportul pe care m-au forţat nişte olteni naţionalişti să-l scriu şi public încă din 2009 şi pe care mă bucur că-l ignoră de atunci toţi politicienii şi trompetiştii lor, alături de instituţiile cică interesate, care astfel mă ajută să-mi îndeplinesc planul. Promit să dau şi la alţii nişte ponturi, recent mi-a mai ieşit o lovitură grasă cu P.N. Văcăreşti, în buricul târgului. Tare, nu?

Deci, vă rog frumos să nu mă ruinaţi, ignoraţi în continuare raportul!

Lăsând gluma la o parte, fiindcă sigur nu toţi ţin la ea, recent în presa locală, dinspre politicienii locali, a reînceput atacul asupra parcului naţional, pe care unii-l văd distrugătorul minunatei industrii vâlcene.

Noroc cu parcul că avem un ţap ispăşitor pentru situaţia socio-economică a judeţului!

Uitându-te însă măcar pe concluziile şi recomandările din raport, oricine vrea, înţelege că prigoana parcului e o pistă falsă.

E deja obişnuinţă ca fiecare schimbare de regim politic să vină cu astfel de acţiuni de manifestare de intenţie. Din păcate toate au rămas din 2009 încoace la stadiul de poveşti politice. Politicienii pur şi simplu nu vor să înţeleagă că unele probleme nu au graniţe politice şi rezolvarea lor este una de natură tehnică. Iar mulţi creduli îi cred.

De ani de zile, legat de acest subiect, politicienii vâlceni nu fac decât interpelări şi încercări de rezolvare politică a situaţiei, cu puseuri la fiecare schimbare de regim politic, preferând să dea vina pe parc în loc să analizeze obiectiv situaţia şi să încerce rezolvarea ei conform recomandărilor şi concluziilor raportului pe care-l au încă din 2009.

O să trimit încă o data raportul tuturor autorităţilor. Poate acum o să-l citească măcar, că de făcut nu au făcut nimic, cel puţin în ultimii 8 ani.

Raportul din 2009 se găseşte aici.

Raportul actualizat în 2016 aici: raport_cariera_bistrita_mai_2016

Prezentare raport – conferinţa MINATURA 2020, Bucuresti, 29 mai 2017:  Prezentare_PNBV_cariera

Deşi au avut la dispoziţie din 2009 un raport detaliat al situaţiei extinderii carierei de calcar Bistriţa în Parcul Naţional Buila-Vânturariţa, politicienii şi autorităţile nu au făcut nimic concret, preferând să dea vina pe parc.
Acum vor să ignore toate argumentele şi să aprobe pe cale politică extinderea exploatării în parcul naţional.

Ajută-ne să-i convingem că decizia de micșorare a Parcul Național Buila-Vânturarița (cel mai mic dintre cele 13 parcuri naționale ale României) în favoarea extinderii carierei de calcar Bistrița să nu fie luată politic, ci:
1. Cu argumente tehnice și știintifice, cântărite atent.
2. Cu evaluarea tuturor aspectelor de mediu, economice și sociale.
3. Cu respectarea legislației din domeniile minier și de mediu.
4. Transparent și cu implicarea tuturor factorilor interesați.
5. Ţinând cont de prezentul dar și de viitorul cariereri și regiunii.
Semnează şi distribuie Petiția!

Dai sau primești lovitura de stat?

img_5560

I-am auzit pe unii zicând despre protestatarii din stradă, că ar fi manipulaţi și/sau plătiţi să dea o lovitură de stat. Eu și toţi cunoscuţii am ieșit noaptea în ger de revoltă, numai pentru apărarea unor principii ale normalităţii. Aseară am asistat la o adevărată lovitură de stat primită de către noi toţi de la cei dinspre care venea acuza. O lovitură a unei găști ajunse la putere asupra brumei de normalităţi în care ne amăgeam că suntem. O lovitură a hoţilor asupra oamenilor cinstiţi, o călcare în picioare a tuturor principiilor normalităţii pe care ne-o dorim. Eu nu vreau demisia Guvernului și anticipate, e normal ca PSD să guverneze în baza legitimităţii votului, însă asta nu înseamnă că trebuie lăsaţi să calce în picioare orice principii, de la transparenţă și până la responsabilitate.

S-au adunat ca o bandă de hoţi la ceas de seară și au aprobat privilegii speciale celor mai răi reprezentanţi ai găștii ale cărei interese le reprezintă. Atât de mare a fost graba și urgenţa, încât în aceeași seară au legiferat hoţia și au și publicat-o în Monitorul Oficial. Mai există oare vreun precedent al unei astfel de grabe a legiferării? Sănătatea și educaţia sunt mai puţin urgente faţă de confortul pușcăriașilor? Pe astea le-au rezolvat rapid cu reîntoarcerea la numirea recompensator-politică a directorilor. M-am uitat de două ori la declaraţiile halucinante ale capului justiţiei, nevenindu-mi să cred cât de stăpân pe el (bâlbele cred că-s de la faptul că-i agramat) răspundea întrebărilor, cu un adevărat tupeu de borfaş. Totul a fost premeditat de la bun început şi au vrut cu orice preţ să-şi atingă scopul, acela de a-şi proteja hoţii din gaşcă, în frunte cu condamnatul șef de partid, indiferent de păreri, vocea străzii, opinia instituţiilor, avertizările îngrijorate ale comunităţii internaţionale.

Mi-e greu să cred că grosul votanţilor acestui partid ce se dovedeşte mafiot este de acord cu liberalizarea hoţiei, sper ca aceștia să se trezească din amăgire, să se scuture și să dorească și ei normalitatea. Altfel mi-e teamă că naţia asta nu prea mai are șanse să scotă capul la lumină.

E pentru prima dată în viaţă când mi-e sincer frică de viitor și mă întreb dacă merită să-mi condamn copiii să trăiască în România. Am avut multe ocazii tentante de a pleca din ţară dar am decis să rămân. Şi nu am rămas degeaba, am şi făcut câte ceva în jurul meu, pentru mediu şi comunitate, aşa cum m-am priceput, bine zic eu. Nu a fost deloc uşor, fiindcă toate realizările au însemnat luptă grea cu sistemul şi cu oamenii de-l ţin scârbos în viaţă. Tot timpul m-am lovit de specia de limacşi instituţionali, care nefiind capabili să facă ceva pe merit şi prin muncă cinstită, au ales varianta lejeră şi roditoare a linguşitului la partid şi a pupatului în cur pentru căţărat în scaune, de la salahor şi până la ministru. Am ales să-i ocolesc şi las în urmă deşi ar merita striviţi şi mi-am văzut de treabă fără să mă amestec cu politicul, ideferent de culoarea lui. Sunt optimist incurabil şi fără asta nu aş fi făcut mai nimic. Am trăit mereu cu speranţa schimbării în bine, a educării şi evoluţiei oamenilor, am crezut mereu în puterea bunului exemplu şi în forţa oamenilor buni de a schimba şi propaga binele în jur până la covârşirea mizeriei.

Acum mă simt înfrânt şi neputincios şi realizez că lovitura de stat pe care-au dat-o această gaşcă ajunsă la putere este defapt o lovitură dată oamenilor buni şi viitorului lor. Dacă românii or să aleagă să trăiască într-o patrie a hoţilor, eu o să-mi duc copiii departe de ei şi ea.

Poveștile Pădurii în Parcul Naţional Buila-Vânturariţa – ediţia 2016

p4_90x60_diversitate_arbori2Din prietenia voluntarilor Asociaţiei Kogayon cu cei ai DocProcess, cel mai frumos traseu tematic al Parcului Naţional Buila-Vânturariţa a renăscut și s-a extins, ajungând la 27 puncte de informare dedicate pădurii, locuitorilor ei și rolurilor complexe ale acesteia. Traseul începe din satul Pietreni (comuna Costeşti, judeţul Vâlcea), la intrarea în parcul naţional de pe Valea Morii. Are o lungime totală de aproape 7 km, cu o diferenţă de nivel de 300 m, şi poate fi parcurs în circuit în 3-4 ore. Se urcă pe drumul forestier de pe Valea Morii, până în Poiana Scărişoara (marcaj triunghi roşu), de unde se poate merge 20 minute pe o ramificaţie către Schitul Pătrunsa (marcaj punct galben). Coborârea se face pe o potecă de pe limita parcului (marcaj pătrat roşu). O să încerc o istorisire a acestor poveşti, una câte una, despre pădurile şi vieţuitoarele parcului, despre apele, fosilele şi locurile lui, cu animalele, copacii, florile, ciupercile şi gâzele care vieţuiesc în el, poveşti pe care mi-aş dori să le afle și repovestească mulţi iubitori ai naturii, atât virtual, dar mai ales parcurgând traseul. Este acum ca niciodată, că de n-ar fi, nici nu s-ar mai povesti.

Grafica panourilor este rodul talentului muncii și muncii Iuliei Olariu.

Bun venit în Parcul Naţional Buila-Vânturariţa!p1_70x50_bun_venit

Prima poveste: Povestea apei.
Apa a fost și este esenţa vieţii satelor de sub munte, fiindcă din munte se captează apa potabilă, iar râurile au fost utilizate pentru a pune în mișcare morile, pivele și joagărele.
Calcarul, deși la prima vedere este o rocă foarte dură, are o permeabilitate ridicată, care face ca zonele carstice să fie adevărate rezervoare pentru resursele de apă. În același timp apa modelează relieful carstic, în special prin dizolvarea carbonatului de calciu, atât la suprafaţă cât şi în subteran, cu rezultate spectaculoase: chei, doline, lapiezuri, peşteri şi avene.
Pădurea are un rol extrem de important, asigurand calitatea şi stabilitatea întregului sistem, contribuind la filtrare, la atenuarea viiturilor, la prevenirea eroziunii şi destabilizării versanţilor.
Acolo unde pădurile sunt sănătoase şi viguroase, resursele de apă care susţin viaţa vieţuitoarelor şi deci şi a oamenilor, vor fi suficiente şi de bună calitate.
P2_80x60_carst_apa.jpg

img_4300

Povestea a 2-a: Povestea habitatelor forestiere marginale

Este o poveste sensibilă la noi. Asta pentru că fiind la intersecţia unor domenii de reglementare și administrare, sunt supuse unor prevederi contrare și tratate superficial de către domeniile la marginea cărora se află. Ele au o sensibilitate la perturbările antropice, desi reprezintă refugiul a numeroase specii, fiind adevărate concentraţii de biodiversitate.
Importanţa cursurilor de apă pentru biodiversitate este uriaşă, atât pentru că zonele umede reprezintă unele dintre cele mai bogate ecosisteme ca varietate de specii, cât și pentru că au un grad ridicat de vulnerabilitate.
Habitatele și speciile din lungul râurilor se numesc ripariene. Pădurile din lungul și din apropierea râurilor protejază malurile, reţin apa din precipitaţii, scad viteza de curgere şi previn astfel inundaţiile şi viiturile. Pentru păstrarea acestor roluri, cursurile de apă trebuiesc menţinute cât mai aproape de starea lor naturală, orice modificare antropică a acestor sisteme fragile ducând la dezechilibre cu urmări grave nu numai pentru biodiversitate, dar şi pentru oameni.
Aninişurile de pe râurile de deal și munte, atât pădurile galerii de anin negru (Alnus glutinosa), cât și cele de anin alb (Alnus incana) sunt considerate păduri periclitate antropic. Aici, pe lângă anini mai găsim și alte specii arboricole precum plopul negru (Populus nigra), dar mai ales o vegetaţie luxuriantă cu numeroase specii arbustive, ferigi, mușchi și plante superioare, precum şi specii faunistice specifice precum codobatura albă (Motacilla alba), codobatura de munte (Motacilla cinerea), mierla de pârâu (Cinclus cinclus).
p3_80x60_aninis

img_4297

Povestea a 3-a: Diversitatea speciilor arboricole forestiere

Pădurile naturale primare sunt caracterizate în primul rând prin diversitate. Diversitate de specii arboricole, diversitate de vârste ale arborilor, diversitate a altor specii de flora și fauna.
Speciile de arbori pot fi deosebite unele de altele prin mai multe elemente: forma coroanei, culoarea şi rugozitatea scoarţei, frunze şi fructe, lemn, dimensiuni etc..
Vă prezentăm 7 dintre speciile arboricole din parc, dintre care 5 sunt dintre cele mai des întâlnite (fagul, carpenul paltinul, molidul şi mesteacănul), în timp ce două sunt mai rare și protejate (tisa și zada sau laricele). I-am desenat pe toţi 7 pentru a vă familiariza cu aspectul general, am scris câteva caracteristici generale ale fiecăruia, puteţi să atingeţi scoarţa fiecăruia fiindcă am pus câte o bucată de trunchi în dreptul lor (mai puţin la tisă și zadă care au fost înlocuite cu plop și anine) şi puteţi vedea şi frunzele după ce sculptăm altele în locul celor care au fost luate de cineva ca trofeu.p4_90x60_diversitate_arbori

img_4291
 
Povestea a 4-a: Geologia
Povestea unui munte începe cu istoria lui geologică. În cazul Buila-Vânturariţa două procese geologice au fost esenţiale: acumularea prin bioconstrucţie a scheletelor de alge, corali şi alte organisme marine jurasice şi mişcările tectonice care le-au adus şi transformat acolo şi cum sunt acum. Milioanelor de ani în care sedimentele s-au depus și consolidat, alături de mişcările care au dus la ridicarea, încălecarea, falierea şi fracturarea lor succesivă li s-au adăugat mult mai târziu procesele geomorfologice care au modelat muntele așa cum îl vedem acum.
Substratul geologic a influenţat modelarea reliefului, formarea și tipologia solurilor, distribuţia și evoluţie vegetaţiei, şi deci şi tipurile de păduri, care la rândul lor sunt legate de fauna pe care acum o găsim în parc.
E nevoie de
milioane de ani pentru ca muntele să se înalţe,
mii de ani pentru ca apele să-l sculpteze,
sute de ani pentru ca pădurile să-l împodobească,
zeci de ani pentru ca animalele să se simtă acasă și
doar o clipă pentru ca tu să apreciezi toate acestea.
p5_100x90_geologie
Povestea a 5-a: Grohotişurile
Printre cele mai sensibile ecosisteme sunt acelea din zonele stâncăriilor şi grohotişurilor. În Parcul Naţional Buila-Vânturariţa predomină covârșitor cele calcaroase, care sunt asociate în diferite proporţii şi cu cele forestiere, care joacă un rol foarte important în protecţia și stabilitatea lor. Aici întâlnim numeroase specii arboricole, arbustive, muşchi şi ferigi, dar şi frumoasele orhidee. Până în prezent în parc au fost identificate 29 specii dintre cele 58 semnalate în România.
p6_80x60_vegetatie_grohotis

img_4283

Povestea a 6-a: Evoluţia pădurii

Este povestea despre etapele din viaţa unei păduri, de la sămânţă la pădurile seculare. Într-o pădure naturală găsim diferite generaţii de arbori pe aceeaşi suprafaţă în care coexistă puieţi de numai câţiva ani cu arbori care şi-au depăşit limitele fizologice. Aici orice loc gol lăsat de un arbore bătrân doborât de vânt, reprezintă o oportunitate pentru generaţiile tinere. Simplificat, evoluţia unei păduri se împarte în etapa speciilor ierboase, arbustive şi a celor pioniere, apoi pădurea trece ca şi omul prin tinereţe, maturitate şi bătrâneţe, după care vine schimbul de generaţii şi ciclul se reia.
p7_100x50_evolutie_padure

img_3905

Povestea a 7-a: Amenajamentele silvice

De ceva vreme toată lumea se pricepe și la păduri, mai exact la jaful pădurilor, care a devenit subiect comun dezbătut pe toate canalele și în toate mediile. Însă cele mai multe opinii se vede de la o poștă că sunt lipsite de o cunoaștere minimă a sectorului silvic-forestier iar educaţia în domeniu în rândul publicului larg lipsește aproape complet. Mai trist este că cei din sector, de la autorităţi la proprietarii de păduri și de la administratorii silvici la cei din industria lemnului, dar nici ONGurile implicate în problematica pădurilor, nu fac mare lucru să ridice nivelul de informare și înţelegere al publicului larg, asta deși sunt direct afectaţi.
România este ţara poate cu cel mai reglementat și controlat sistem silvic-forestier, cu cele mai multe instituţii cu atribuţii în domeniu, dar în același timp, paradoxal și cu cele mai multe probleme.
Dar cum se administrează pădurile la noi? Proprietarii, fie că este vorba de stat sau privaţi, sunt obligaţi să-și administreze pădurea prin ocoale silvice (acestea sunt câteva sute, fie de stat, în subordinea R.N.P. Romsilva, fie private). Ocoalele silvice asigură paza și serviciile silvice (lucrări de plantare, întreţinere şi îngrijire, punere în valoare = marcare pentru tăiere etc.). Toate lucrările silvice dintr-o unitate silvică de producţie sunt reglementate prin norme tehnice şi planificate prin amenajamante silvice întocmite la fiecare 10 ani de către firme specializate atestate, sunt supuse procedurii de evaluare a impactului de mediu şi deci şi dezbaterii publice, după care sunt analizate de către o comisie de specialitate a Ministerului Mediului, care apoi le aprobă prin Ordin al ministerului. Practic pădurea este împărţită în parcele şi subparcele (limitele sunt vizibile în teren prin linii roşii verticale şi orizonatele) în care nu se pot face alte lucrări (principale, secundare, conservare, igienă, îngrijire şi întreţinere) decât cele aprobate decenal prin amenajamante.
Pentru a înţelege noţiuni de bază despre administrarea pădurilor cu funcţii de producţie din parc, am amplasat două panouri informative, unul referitor la amenajamente şi unul la lucrările silvice.
p8_80x50_amenajare_paduri

img_4274

Povestea a 8-a: Lucrările silvice in parcurile naţionale
p9_80x60_lucrari_sivice
img_4273
Povestea a 9-a: Zonarea internă a parcurilor naţionale
Povestea legislativă este probabil cea mai tristă dintre poveștile pădurilor parcului. Pentru că legile se schimbă des, nu întotdeauna în bine și nici nu are un final prea fericit. În România se pot face exploatări forestiere legale în anumite zone ale parcurilor naţionale, mai precis în zonele tampon.
Parcul Naţional Buila-Vânturariţa are o zonare internă concentrică, restricţiile de tăiere scăzând de la centru spre margine. Astfel că în zonele de protecţie strictă și integrală din zona centrală (46,3% din parc) nu sunt permise niciun fel de exploatări forestiere, în parte din zona tampon (38,5% din parc) sunt permise numai lucrări de conservare (maxim 10% din volumul de lemn pe deceniu), iar în restul din zonei tampon (14,6% din parc) și în zona de dezvoltare durabilă (0,6% din parc) sunt permise lucrările care sunt conforme cu amenajamentele silvice în vigoare (aprobate prin ordin al Ministerului Mediului), cu avizul și sub supravegherea Administraţiei parcului.
Panoul de faţă prezintă zonarea internă a parcului și enumerarea lucrărilor de exploatare forestieră permise/interzise în fiecare dintre aceste zone
p10a_70x50_zonare_interna
p10b_70x50_lucrari_parc
Povestea a 10-a: Diferenţele dintre pădurile naturale şi cele artificiale
Continuăm poveştile pădurii cu o comparaţie între pădurile naturale, atât cele primare (virgine), cât şi cele secundare provenite din regenerare naturală şi pădurile plantate.
În pădurile primare ciclurile şi mecanismele naturale sunt cele care controlează evoluţia pădurii, în cele secundare provenite din regenerare naturală omul intervine pe criterii economice dar copiind pe cât posibil ciclurile naturale, în timp ce în cele plantate criteriul economic este cel care primează. Cu cât intervenţia omului este mai intensă, cu atât creşte şi sesibilitatea pădurii la dăunători şi calamităţi naturale. În acelaşi timp scade şi biodiversitatea, ajungându-se până la acele plantaţii numite deşerturi verzi, unde biodiversitatea este foarte scăzută.
De aceea avem nevoie de parcuri naţionale și păstrarea intactă a pădurilor primare, tocmai pentru că acestea sunt sanctuare ale biodiversităţii.
p11_90x60_diferente_paduri

img_4268

Povestea a 11-a: Legenda Mumei pădurii
Legendele pădurii sunt multe şi diverse. Eliza Dornescu a cules şi povestit una dintre ele, cea a Mumei pădurii:
p12_90x60_legenda

img_4242

Povestea a 12-a: Urmele vieţuitoarelor pădurii
Dacă te uiţi atent prin pădure o să vezi la tot pasul urme ale vieţuirii animalelor acesteia. Peste tot se pot vedea urme ale trecerii, hrănirii sau altor obiceiuri ale animalelor, de la foarte evidentele râmături ale mistreţilor, la mai discretele urme lăsate de cerbii careși freacă de crengi coarnele, sau zgârieturile scoarţei cu care urșii își marchează teritoriul, de la culcușurile căprioarelor din frunziş, până la alunele găurite diferit de veveriţă, ciocănitoare sau pârş. Asta dacă mai şi observi lucrurile din jurul tău, nu doar mergi dintr-un loc în altul.
p13_90x60_urme_vietuitoare
dsc_2435
Povestea a 13-a: Poiana Scărişoara
În Parcul Naţional Buila-Vânturariţa există câteva poieni între habitatele forestiere, deosebit de pitoreşti dar şi importante pentru conservare prin diversitatea floristică şi faunistică a fâneţelor: Scărişoara, Bulz, Pătrunsa şi Pahomie pe versantul sud-esti, Poiana de Piatră, Faţa Piscului, Piscul cu Brazi şi Comarnice pe cel nord-vestic.
p14_90x60_poieni
img_3961
Povestea a 14-a: Tisa
În Parcul Naţional Buila-Vânturariţa sunt câteva zone în care există arbori de tisă (Taxus baccata), printre care se remarcă rezervaţia naturală din Cheile Cheii, unde pe o suprafaţă de 2 ha există un arboret de tisă cu peste 800 exemplare.
În România, deşi în trecut era mult mai răspândită, în prezent este specie ocrotită, fiind declarată monument al naturii.
Tisa poate ajunge până la 6-15 m înălțime și 1,5-6 m diametru. Frunzele sunt de culoare verde intens, iar pe fața inferioară verzi palide, dispuse pectinat pe ramurile laterale.
Spre deosebire de celelalte conifere, tisa este o plantă dioică (există exemplare mascul şi femelă). Înflorește în martie – aprilie. Florile mascule sunt așezate în axila frunzelor anului precedent, pe fața inferioară, cu 5-9 saci polinici. Grăunciorul de polen este lipsit de saci aeriferi. Florile femele sunt grupate în conuri izolate verzi, pe axe scurte.
Sămânța este înconjurată la bază de un aril roșu, singura parte netoxică a arborelui, în formă de cupă cărnoasă. Acesta servește la diseminarea de către păsări. Toxicitatea arborelui este determinată de un alcaloid numit taxină și de un glicozid – taxacatină.
p15_80x50_tisa
img_4227
Povestea a 15-a: Lemnul mort înseamnă pădure vie
Povestea aceasta este despre lemnul mort și importanţa acestuia pentru pădure și conservarea biodiversităţii.
Ce pare la prima vedere doar un arbore mort, căzut şi putrezit, este în realitate un întreg ecosistem care adăposteşte o mulţime de vietăţi ce asigură sănătatea, stabilitatea şi vigoarea pădurii.
Nu trebuie decât să te uiţi cu atenţie în jur și o să descoperi imediat că arborii morţi înseamnă pădure vie.
p16a_40x50_lemn_mort_jos
p16b_70x50_lemn_mort_jos
Povestea a 16-a: Arborii bătrâni
La fel ca şi lemnul mort care înseamnă pădure vie, arborii bătrâni sunt extrem de importanţi pentru biodiversitate. Aceștia reprezintă adăpost în special pentru păsări și mamiferele mici (inclusiv lilieci) şi sunt un ecosistem la scară redusă pentru microorganisme, insecte, muşchi, ferigi şi ciuperci.
Diferenţele şi contradicţiile dintre conceptele conservării biodiversităţii şi cele ale silviculturii nu au ce căuta în ariile naturale protejate, unde atât lemnul mort, cât și arborii bătrâni trebuiesc priviţi ca o normalitate sănătoasă a pădurii.
p17a_40x50_lemn_mort_picioare
p17b_70x50_lemn_mort_picioare
img_3936
Povestea a 17-a: Bunătăţile pădurii
Pădurea ne oferă numeroase lucruri, nu numai lemn, printre care şi multe bunătăţi ce pot fi culese de-a lungul anului, oferite de diverse specii:
– Fructe de pădure: afine (Vaccinium myrtillus), zmeură (Rubus idaeus), mure (Rubus fruticosus), merişoare (Vaccinium vitis idaea), coarne (Cornus mas), fructe de păducel (Crataegus monogyna), măceşe (Rosa canina) cireşe (Prunus avium), fructe de soc (Sambucus nigra) alune (Corylus avellana), scoruşe (Sorbus aucuparia), etc.).
– Ciuperci care cresc pe sol – mănătarci sau hribi (Boletus edulis, B. aereos, B. luridus, B. pinicola, B. reticulatus), iuţari (Lactarius piperatus), râșcovi (Lactarius deliciosus), ghebe (Kuehneromyces mutabilis), vineciori (Russula cyanoxantha, R. vesca), etc. – sau pe trunchiurile copacilor – bureţi de fag (Pleurotus ostreatus) păstrăvi (Polyporus squamosus), creasta cocoșului (Sparassis crispa).
– Plante medicinale. Aproape toate plantele au proprietăţi terapeutice însă acestea trebuiesc colectate numai de către cunoscători și folosite cu atenţie.
p18_80x50_fructe_padure
Povestea a 18-a: Arbori pionieri
Urmează povestea despre mesteacăn, carpen, plop tremurăror şi salcie căprească, adică speciile de arbori nedreptăţite, dar care au un rol extrem de important în regenerarea pădurilor. Aceste specii sunt numite pioniere, pentru că sunt cele care apar primele într-o regenerare de pădure. Capacitatea naturală de regenerare a pădurii se datorează în mare parte acestor specii. Ele sunt cele mai puţin pretenţioase la condiţiile de sol şi climă, apar singure foarte repede, previn astfel eroziunea solului şi în acelaşi timp oferă adăpost speciilor mai pretenţioase.
Din păcate silvicultura românească le consideră un fel de buruieni, pentru că pe de o parte există specii cu lemn mai valoros dar şi pentru că la noi nu a fost interes în dezvoltarea prelucrării acestui lemn. În pădurile cu funcţie de producţie aceste specii sunt eliminate imediat ce-şi termină rolul protector pentru speciile mai interesante economic, însă în parcul naţional acestea sunt la fel de importante pentru biodiversitate ca şi celelalte.
p19_80x50
img_4265
Povestea a 19-a: Pădurile parcului
Povestea aceasta este despre diversitatea pădurilor parcului, adică despre cele care predomină: pădurile de fag și cele de amestec cu răşinoase (molid şi brad).
Diferenţele dintre molid şi brad sunt multe şi evidente dacă ne uităm cu un pic de atenţie la brazii pe care-i vedem în jur și care de cele mai multe ori sunt molizi.
p20_90x60_arbori
img_3995
Povestea a 20-a: Animalele din păduri
Povestea este despre aimalele care-și găsec adăpost în pădurile parcului. Vieţuiesc aici laolaltă urşi, lupi şi râși, capre negre, cerbi, căprioare și mistreţi, alături de numeroase specii de păsări, reptile, amfibieni și insecte.
În parcul naţional viaţa animalelor se desfășoară conform regulilor nescrise ale naturii, fără intervenţie umană. Vânătoarea este interzisă în parcurile naţionale, cee ace face din acestea refugii ale sălbăticiei și zone de liniște pentru fauna de interes cinegetic. Au încercat ei deputaţii să modifice legea în 2008, însă ne-am mobilizat și ca urmare a campaniei noastre s-a menţinut interdicţia vânătorii în cele 13 parcuri naţionale ale României.
p21_90x60_fauna
img_3998
Povestea a 21-a: Păsarile parcului
În pădurile Builei trăiesc o sumedenie de păsari, peste 100 specii, fiecare reprezentând o poveste aparte, unele cuibărind în arborii din codrii bătrâni şi întunecaţi, altele vieţuind în frunzişul crângurilor, unele preferând poienile, altele stâncile şi înălţimile crestelor, unele trăind pe lângă râuri, altele prin rarişti.
p22_80x60_pasari
img_4006
Povestea a 22-a: Beneficiile pădurilor
Omul a interacţionat şi interacţionează în permanenţă cu pădurea. Aici şi-a găsit adăpost, de aici își ia o mulţime de resurse (lemn, fructe, ciuperci, plante, piatră, carne, apă, plante medicinale etc.), aici se odihnește la umbră, aici se plimbă și relaxează și multe altele.
Cele mai multe dintre locurile în care omul trăiește acum au fost cândva păduri, doborâte pentru a face loc grădinilor, păşununilor, fâneţelor, livezilor, caselor.
Un cunoscut proverb spune “codru-i frate cu românul” şi aşa şi este. Iar noi trebuie să ne purtăm cu el exact ca un frate bun. Aşa cum am reuşit să convieţuim de veacuri, trebuie să o facem în continuare.
Cu toţii trebuie să avem grijă de pădure şi de vieţuitoarele ei, nu numai fiindcă ne oferă resurse directe, dar şi pentru că prin distrugerea lor s-ar distruge însăşi modul de viaţă al oamenilor.
p23_80x60_interactiune_padure_om

img_4319

Vă invităm să vă bucuraţi de poveştile noastre fericiţi şi bucuroşi, până la adânci bătrâneţi.
Şi-am încălecat pe-o floare albastră şi v-am spus povestea noastră.
Va urma!
p24_70x50_ramas_bun

Povestea infiintarii unui Parc National

3

Scriam in 2005:

O sa incerc in cateva cuvinte sa spun o poveste cu final fericit, sa relatez cum s-a putut implini in nici un an de zile un vis al unor iubitori de natura. Este vorba de infiintarea Parcului National Buila-Vanturarita.

Cu ocazia numeroaselor ture prin Masivul Buila-Vanturarita, muntele la poalele caruia m-am nascut si am trait, impreuna cu multi prieteni iubitori ai acestui minunat colt de lume, din zona sau de aiurea, am tot discutat despre infiintarea aici a unui parc national. Discutam si noi fara a avea insa macar habar ce este acela un parc national. Totul a ramas la nivel de discutie si intentie pana in toamna anului 2003, cand m-am hotarat sa iau taurul de coarne si sa purced la transformarea visului in realitate.

Motivatia mi-am gasit-o in faptul ca atat eu cat si ceilalti care mergeau des pe cararile muntelui constatam cu durere si neputinta schimbarea inspre rau a sa. Aceasta tendinta s-a accentuat o data cu eclipsa din august 1999, cand in zona a fost un aflux foarte mare de turisti, muntele devenind brusc, peste o „noapte” de numai cateva secunde, mult mai cunoscut si apoi mai cautat de turisti.
Am inceput sa ma interesez cum se infiinteaza o Organizatie Neguvernamentala, m-am apucat fara placere dar cu ambitie sa citesc legislatia si am inceput sa vorbesc cu prietenii si sa-i atrag in proiect. N-a fost usor deloc, toti ma credeau cu capul in nori, toti spuneau ca asa ceva in Romania nu este posibil, dar eu am crezut de la bun inceput ca o sa pot face asta si am mers inainte. Ce-i drept nu credeam nici eu ca-mi voi realiza scopul atat de repede, dar asta e o alta poveste.

Mi-am atras pentru prima data increderea si ajutorul a doi buni prieteni si totodata colegi de la Facultatea de Geologie si Geofizica din Bucuresti si astfel toti trei am devenit in noiembrie 2003, prin primul proces verbal scris in viata mea, Consiliu Director. Am redactat Statutul si Actul Constitutiv apoi m-am dus la Ministerul Justitiei sa obtin o disponibilitate de numire si fiindca numele „Gaea” exista iar titulaturile cu multe cuvinte nu ne erau pe plac, in fata ghiseului am inventat numele Kogayon (Ah, cine m-o fi pus? Am dat atatea explicatii despre semnificatie, …ca si acum: ma gandeam la muntele sfant al dacilor – Kogaion si la un mic rozator fosil, un fel de pars, gasit in depozitele cretacice din Bazinul Hateg – Kogayodon). Apoi am trecut si la familie: am facut cu tata un contract decomodat prin care pune la dispozitie o camera a casei pentru sediul Asociatiei, am identificat un var care terminase ASE si l-am convins sa fie cenzor si sa se ocupe de contabilitate. Apoi am pornit cu jalba-n protap dupa avize de infiintare la Ministerul Mediului, Ministerul Turismului si Ministerul Culturii. M-am imprumutat punandu-mi gaj bicicleta (Marioara) de banii necesari constituirii patrimoniului initial si pentru celelalte cheltuieli (legalizare acte, stampila, taxe, etc. – le-am si uitat de cate dureri de cap mi-au dat), am facut o gramada de drumuri pe la Judecatorie si la 5 ianuarie 2004 ne-am gasit cu stampila, numar de inregistrare si cod fiscal. Asociatia Kogayon se nascuse, avand ca principal scop infiintarea Parcului National Buila-Vanturarita si implicarea in administrarea acestuia, laolalta cu dezvoltarea durabila a zonei.

In continuare am inceput sa scormonesc prin carti si legislatie sa aflu ce este acela un parc national si sa promovez ideea. Am atras si convins alti colegi de la Facultatea de Geologie si Geofizica si alti iubitori ai acestui munte, ajungand ca la ora actuala Asociatia sa aiba aproape 60 membri, in mare majoritate studenti sau proaspat absolventi ai unor facultati cu profil din domeniul stiintelor naturii (Geologie, Geofizica, Geografie, Biologie, Silvicultura) si nu numai, care nu platesc nici un fel de cotizatie, toti participa ca voluntari la actiuni si fiecare si-a pus resursele la bataie pentru realizarea scopului propus. Drepturile si obligatiile se rezuma doar la dragoste de natura, daruire si prietenie.

Planul initial era ca in anul 2004 sa incheiem o prima etapa a declararii zonei ca parc national, aceea a intocmirii Studiului de Fundamentare Stiintifica. Am incercat sa atrag in elaborarea acestui studiu specialisti din diverse institutii si domenii, urmand ca eu sa fac doar capitolul referitor la geologie, fiindca acesta ma privea in mod direct, mai ales ca lucram de ceva vreme la cercetarea zonei din acest punct de vedere. Usor de zis dar imposibil de facut. M-am lovit mai peste tot pe unde am icercat, invariabil, de hai sa-i zic neincrederea celor pe care voiam sa-i atrag in acest proiect. Peste tot mi se spunea ca nu am sa reusesc niciodata, ca nu se poate face asa ceva in tara asta, ca au mai incercat si altii si n-au reusit, etc. Intre timp ma pusesem la curent cu pasii ce trebuiau urmati pentru atingerea scopului propus, asa ca i-am lasat pe toti cu lamentarile, pesimismul, neincrederea si chiar reaua lor vointa si m-am apucat singur de treaba, sustinut si ajutat de prieteni. Am inceput sa strang tot ce se putea gasi referitor la zona (o buna parte era deja adunata de mult, fiindca mai lucrasem cate ceva pe aici, mai ales ca aici m-am nascut si am trait), am adunat cativa oameni in jurul meu care m-au ajutat si am inceput sa pun cap la cap materialele, reusind sa facem o documentatie bazata pe materiale bibliografice si completata cu informatii culese din teren, cat mai completa dar inca perfectibila. O alta problema de care m-am lovit a fost si aceea ca zona este foarte putin cunoscuta si cercetata si deci nu prea exista multe materiale stiintifice referitoare la ea, indiferent de ramura.

Cand m-am dus la Academia Romana, la Comisia pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii pentru informatii referitoare la demersuri, am aflat de la doamna Simona Mihailescu, secretarul stiintific al acestei comisii, ca la Ministerul Mediului se lucreaza la elaborarea unei Hotarari de Guvern referitoare la arii protejate si daca vrem sa infiintam acest parc trebuie sa ne miscam repede si sa prindem acest tren. Am mers si la Minister si a acolo am gasit sustinerea celor care lucrau la aceasta hotarare (Iurie Maxim si John Smaranda de la Directia Conservarea Diversitatii Biologice si Biosecuritate), care m-au pus la munca spunandu-mi ce trebuia facut pentru a intruni conditiile necesare introducerii acestei propuneri in HG. Am depus un studiul de fundamentare stiintifica la Academie si pe baza sa am obtinut avizul de infiintare al Parcului National Buila-Vanturarita si astfel acest parc a pornit cu trenul celorlalte spre aprobare.

Apoi am inceput sa facem hartile GIS, delimitarea, descrierea limitelor si zonarea interna a viitorului parc. Am obtinut cu chiu cu vai baza cartografica (harti topo si silvice) si cu ajutorul altor doi membri ai Asociatiei am inceput elaborarea hartii parcului. In vacanta de Paste, cand toata lumea ciocnea oua si pahare cu vin si manca miel si cozonac, eu dadeam ocol Masivului Buila-Vanturarita in 5 zile, pentru a face delimitarea si in teren, confruntand hartile silvice cu realitatea locurilor pe unde bantuisem si inainte de atatea ori, fara a fi atent la cifrele si marcajele silvice de pe copaci sau pietre. In fine s-a facut si asta si am reusit sa facem la timp descrierea limitelor, zonarea interna si o prima varianta a hartii, primind unda verde de la Minister pentru infiintarea parcului.

Avand aceste doua oficiliarizari ale proiectului, din partea Academiei si Ministerului de resort, am reluat traseele pe la autoritatile locale si judetene, aceleasi care initial ne trimisesera la plimbare. Incet, incet s-au dumirit ca nu-i gluma si inca un parc se va naste in Valcea. Unii s-au trezit in fata faptului implinit si au ridicat din umeri spunand ca oricum nu-i treaba lor si ca se va decide de catre cei superior ierarhic, cu cei mai multi am inceput o colaborare care s-a dovedit fructuoasa, dar n-au lipsit nici cei care continuau sa nu creada, incercand sa ne impiedice, inclusiv cu amenintari si intimidari.

Noi ne-am vazut de treaba si am inceput sa facem si lucruri concrete, pentru a arata oamenilor ca nu doar vorbim. Primul nostru proiect a fost realizat in Cheile Bistritei, la sfarsitul lui iulie si inceputul lui august. A fost vorba de o tabara de corturi de o saptamana, in care am incercat sa schimbam cat de cat in bine imaginea acestui loc care este din ce in ce mai asaltat si agresat. Am adunat gunoaiele din zona (peste 150 saci), am desfiintat vetrele de foc care impanzeau peste tot poienile si am lasat doar cate 2-3, amenajate cu pietre, in fiecare loc de campare, am montat indicatoare turistice la ramificatiile spre obiectivele din chei, am montat cosuri de gunoi, am impartit pliante turistilor, etc.. Au participat membri ai Asociatiei si cativa elevi de la Liceul Horezu, am muncit si ne-am bucurat de frumusetea cheilor, am stat seara la foc de tabara si am pus la cale viitorul parcului. Toti au venit pe propria cheltuiala, n-am avut decat un milion de lei (100 RON) sponsorizare, din care am cumparat materiale (cuie, ulei, ciment, etc.). Indicatoarele si cosurile din lemn au fost facute de mine, din scanduri capatate de la cativa oameni care s-au oferit sa ne ajute. Toti participantii au venit doar fiindca voiau sa faca ceva, voiau sa cunoasca zona si sa se bucure de frumusetile din zona. Desi sunt nascut acolo, imi este rusine sa spun ca nimeni din partea autoritatilor si institutiilor din zona n-a venit macar sa vada ce facem, desi anuntasem pe toata lumea. Insa ulterior am constatat ca au invatat lectia si lucrurile s-au schimbat. Totul are un inceput!

A urmat proiectul pilot „Geologia in Scoli”, desfasurat la Cabana Cheia. Lucrurile s-au desfasurat in felul urmator: cativa membri ai Asociatiei si un grup de elevi ai Liceului Horezu, au parcurs cateva trasee din Buila, iar pe parcursul zilelor petrecute aici au invatat cate ceva in plus despre muntii pe care-i vad zilnic din oras. Au aflat macar cum se numesc cateva dintre rocile pe care calca zilnic, cum s-au format acesti munti, toate insemnand cunoasterea orizontului local cu toate aspectele sale (geologie, geografie, ecologie, etc.), i-am initiat in escalada si speologie, am strans cat s-a putut din deseurile din zona si am sfarsit prin a atrage macar o parte dintre acesti tineri in a ni se alatura si la viitoarele actiuni. Finalitatea practica a acestui proiect a fost constituirea in Liceul Horezu a unui mic muzeu geologic, cuprinzand esantioane representative pentru geologia locala, prelevate de elevi, etichetate si asezate intr-o vitrina cu ocazia sarbatoririi zilelor liceului. Proiectul a avut un nesteptat success si am primit invitatii sa-l punem in practica si in alte licee si scoli din Valcea.

Intre timp, pe cand viitoarea Hotarare de Guvern trecea prin furcile caudine ale aprobarilor pe la diferite ministere si alte institutii, am continuat campania de informare cu privire la infiintarea Parcului National si implicatiile acestui lucru si am negociat in teren delimitarea si zonarea interna a viitorului parc, cu reprezentantii Directiei Silvice Valcea. Am gasit deschidere in persoana domnului ing. Sergiu Chera de la Directie, silvicultor in adevaratul sens al cuvantului, datorita caruia negocierile au fost defapt doar discutii tehnice si profesionale. Cu toate ca am avut si sustinerea APM Valcea (biolog Gheorghe Turcu de la Directia Arii Protejate), n-am avut acelasi succes si in cazul Ocolului Silvic Buila (privat, care administreaza padurile proprietate private), atat conducerea OS cat si Obstea Cheia, principalul proprietar privat ce detine proprietati in viitorul parc, refuzand prin diferite pretexte discutiile.

Tot in cadrul acestei campanii, ne-am implicat in organizarea unui Simpozion Stiintific cu tema „Istoria exploatarii calcarului in cariera de calcar Bistrita si impactul asupra mediului si societatii”. Cariera de calcar Bistrita este principalul obiectiv minier din zona, o rana in coasta muntelui, care a functionat peste 40 ani fara sa se ia in considerare problema mediului. Acum insa problema se poate pune altfel si numai faptul ca am reusit sa-i aducem impreuna pe cei afectati direct si pe cei responsabili, a constituit un pas inainte. Au fost prezenti specialisti, reprezentanti ai institutiilor responsabile, ai autoritatilor judetene si locale, societatea civila, localnici si s-au atins principalele aspecte si implicatii de tot felul ale unei asemenea exploatari. Cei afectati si-au spus doleantele, s-a vizitat cariera si s-a pus la punct un plan de actiune in vederea reducerii impactului negativ, toate in contextul infiintarii Parcului National Buila-Vanturarita in imediata apropiere.

Una peste alta, pana la urma HG a fost aprobata, chiar in ultima clipa, la ultima sedinta a fostului Guvern, in 16 noiembrie 2004, a primit nr. 2151/2004 si a fost publicata in MO nr. 38 din 12 ianuarie 2005. Astfel s-a nascut cel de-al 12-lea si cel mai mic Parc National din Romania. Ulterior a mai aparut si Parcul national Defileul Jiului.

In ziua aprobarii acestei HG, poate va amintiti ca in fata Guvernului a fost un protest Greenpeace. Ei bine si eu eram atunci membru al acestei cunoscute organizatii de mediu dar n-am putut protesta fiindca eram ocupat si eu si toti membri asociatiei cu tinutul pumnilor stransi pentru ca acei oameni din interior, sa puna o data semnatura pe acesta lege care insemna concretizarea muncii noastre, laolalta cu a multor asemeni noua din toata tara. Ironia sortii? Nu, doar soarta zic eu.

La inceput am numit acest proiect „De la un vis aproape de realitate” iar apoi „De la vis la realitate” fiindca atunci cand realizez ca s-a finalizat parca nu-mi vine sa cred, cand ma uit in urma si-mi aduc aminte prin ce-am trecut, cand calculez cu ce resurse infime am dus la indeplinire acest proiect, mi se pare si mie irealizabil sau macar nu in timp atat de scurt. Insa n-as fi reusit fara sa cred! N-as fi reusit fara sa-i fi facut si pe altii sa creada! Trebuie sa le multumesc tuturor membrilor Asociatiei si tuturor sustinatorilor si celor care ne-au ajutat in realizarea acestui proiect, pe care-i consider prieteni ai naturii, ai Masivului Buila-Vanturarita si ai mei.
Nu mai spun decata atat: Credeti si voi! Se poate!

Reconstrucţia Refugiului Piscul cu Brazi – P.N. Buila-Vânturariţa

Povestea celui de-al doilea refugiu reconstruit de noi (Asociaţia Kogayon) in 2011, după experienţa din 2009 in care am reconstruit refugiul Curmătura Builei.

M-am gandit sa postez un articol despre reconstructia Refugiului Piscul cu Brazi din P.N. Buila-Vanturarita in ideea ca poate va fi util celor care vor sa faca la randu-le astfel de proiecte.

Noi (Asociatia Kogayon) l-am reconstruit avand deja experienta din 2009 cand am reconstruit de la 0 Refugiul Curmatura Builei. Atunci a trebuit demolata complet vechea cladire a refugiului din Curmatura Builei care in ultimii ani servise ca stana, apoi grajd pe perioada verii, pana la prabusire. A trebuit sa recladim refugiul pe un nou amplasament, dar am recuperat materialele inca bune din vechea cladire.

In cazul de fata, cladirea de la Piscul cu Brazi statea inca in picioare datorita micilor carpeli pe care le facusem acoperisului cu cativa ani inainte, insa acesta incepuse sa lase apa sa intre si cladirea s-ar fi degradat rapid daca nu se refacea capital cel putin acoperisul. Tinand cont si de conditiile precare pe care le oferea refugiul (nu avea decat doua priciuri rudimentare, cladirea nu avea ferestre, usa era o improvizatie, nu exista pardoseala si pod), am luat decizia de a-l reface complet.

Asa arata refugiul inainte:/Refugiu/01-refugiul_inainte.jpgAsa arata interiorul refugiului inainte:/Refugiu/03-interior_inainte.jpgCladirea formata dintr-o singura incapere cu o mica prispa in fata, a fost construita probabil ca adapost de muncitorii de la exploatarile forestiere facute in anii 50’ in bazinul Costesti si folosita ocazional si de catre ciobanii din Costesti/Barbatesti in drumul lor cu turmele spre/dinspre pasunile din Muntii Capatanii.

Primul pas al proiectului a fost acela al obtinerii aprobarilor necesare. S-a obtinut in primul rand avizul Administratiei P.N. Buila-Vanturarita si al Consiliului Stiintific al acestuia, procedura legala obligatorie pentru orice fel de amenajare pe teritoriul unui parc national. Cladirea nefiind mentionata in nici un document, s-a obtinut acordul Primariei Barbatesti, proprietara terenului unde aceasta este amplasata, iar fiindca se faceau lucrari de reparatie la o cladire temporara (fara fundatie) existenta, nu a fost nevoie de autorizatie de constructie.

Fiind pe teritoriul parcului national, sarcina administrarii refugiului revine Administratiei P.N. Buila-Vanturarita.

Al doilea pas a constat in evaluarea tehnica a starii refugiului, realizarea proiectului tehnic de refacere si pregatirea reconstructiei propriuzise. S-a mers la fata locului pt. evaluare si masuratori si s-au stabilit lucrarile si necesare: inlocuirea completa a acoperisului din sita, inlocuirea unei talpi putrezite si indepartarea pamantului din zona afectata, realizarea pardoselii si podului, deschiderea a doua ferestre, realizarea usii si obloanelor, izolarea externa si interna a peretilor, construirea moblierului intern (priciuri etajate, masa, banci) si extern (masa, banci).

Materialele pregatite de carat:/Refugiu/06-materialele_de_carat.jpgIn functie de acestea, s-a stabilit apoi necesarul de materiale: 4500 bucati sindrila, cca 200 scanduri, 50 bucati placaj, 50 kg cuie, 30 l ulei (pt. acoperis), balamale si alte maruntisuri, care au fost cumparate si pregatite pentru transport (fasonate la dimensiuni ce permit transportul de catre voluntari si in asa fel incat sa nu se care inutil si sa usureze munca).

Serpasii refugiului:/Refugiu/buila_refugiu_piscul_cu_brazi_219.jpgApoi s-a identificat cea mai scurta si usoara varianta de transport a materialelor: cu tractorul din sat pe drumul forestier, apoi cu utilajele grele pe un drum de exploatare forestiera ce se derula in zona, apoi cu spinarea pe o culme unde s-a amenajat o potecuta.

In poiana de sus trebuie sa ajungem:/Refugiu/buila_refugiu_piscul_cu_brazi_054.jpgAportul voluntarilor a constat in primul rand in transportul materialelor. Tinand cont de experienta din 2009, de data asta am ales varianta sa caram mai intai sus toate materialele si abia apoi sa ne apucam de reconstructia propriuzisa. Asta pentru a evita timpii morti in care cei care lucreaza raman fara material din cauza diferitelor motive ce incurca transportul acestora: conditii meteo nefavorabile, voluntari insuficienti. Pentru a ne asigura ca putem transporta intraga cantitate de materiale conform planului, ne-am bazat pe un nucleu de voluntari ai Asociatiei Kogayon si ai unei organizatii belgiene partenere (Bouworde), care au asigurat permanent ape cele 3 saptamani in care s-au transportat materialele si s-a reconstruit si amenajat refugiul. Acestora li s-au alaturat si alti voluntari, in special la sfarsit de saptamana.

Am ajuns in poiana:/Refugiu/09-voluntari.jpgMunca efectiva a fost concentrata pe parcursul a 3 saptamani (2-24 iulie): 3 zile necesare transportului motorizat al materialelor pana unde s-a putut ajunge cu tractorul, 12 zile pentru transportul acestora cu spatele de catre voluntari (155 transporturi/om pe un traseu dificil, in urcare, cu diferenta de nivel de aproape 300 m si durata de o ora si jumatate) si 5 zile pentru lucrarile de reconstructie propriuzise.

Pana la urma materialele au ajuns toate sus:/Refugiu/07-materialele_carate.jpg

Si apoi a inceput reconstructia:/Refugiu/11-incepe_renovarea.jpgDupa ce s-au transportat materialele s-a inceput lucrarea propriuzisa, facuta de catre mesteri din comunitatea locala (printre care ma pot numara si eu ca voluntar 🙂 S-a inlocuit o talpa putrezita si s-a consolidat fundamental, s-a demolat complet acoperisul spart, s-a batut sindrila noua, s-a construit pardoseala si pod din cherestea uscata de rasinoase, s-au decupat doua ferestre, s-a construit usa si obloanele ferestrelor, s-a izolat refugiul la exterior cu sindrila si la interior cu placi aglomerate, s-au construit priciuri etajate (6 paturi mari), o masa si banci in interior, o masa si banci in exterior. In plus s-au montat pe pereti cuiere, harta a parcului, la exterior un banner si la interior postere si afise cu regulile. Refugiul a fost dotat cu faras, matura, materiale informative, caiet de impresii si pix. Fiindca la Curmatura Builei priza montata a avut mare success, aici am montat intrerupator si bec 🙂/Refugiu/12-aproape_gata.jpgSi incet, incet din ruina am facut…

Un refugiu nou

/Refugiu/13-refugiul_gata1.jpg

Incapator

/Refugiu/04-interior_dupa.jpg

Bine izolat la exteior si interior

/Refugiu/15-refugiul_gata3.jpg

Primitor

/Refugiu/05-interior_dupa.jpg

Si frumos 🙂

/Refugiu/17-refugiul_gata5.jpg

In total proiectul a necesitat 227 zile munca/om.

Au participat 49 voluntari romani (in principal din Asociatia Kogayon si Kepler-Rominfo si prieteni ai acestora), 9 belgieni de la Asociatia Bouworde si 5 mesteri din comunitatea locala (Costesti).

Bugetul total necesar reconstructieri si amenajarii refugiului a fost de cca 10.000 RON din care 6.000 RON pentru materiale, 3.000 RON pentru manopera si 1.000 cheltuieli cu transportul. La acestea se adauga aportul voluntarilor care au participat stand la cort si asigutandu-si fiecare cheltuielile de transport si masa.

Toate acestea au dus la transformarea unei cladiri ruinate intr-un refugiu frumos, primitor, bine izolat, cu o capacitate de 12 locuri, ce va sta deschis in permanenta vizitatorilor Parcului National Buila-Vanturarita pentru cazuri de urgenta.

Multumim tuturor voluntarilor care si-au pus la dispozitie entuziasmul, energia, timpul si banii pentru realizarea acestui proiect, sponsorului Kepler-Rominfo si celor care au avut incredere in Asociatia Kogayon si au donat acesteia in 2010 2% din impozitul pe salarii, mesterilor locali, Administratiei Parcului National Buila-Vanturarita si tuturor celor care au sprijinit si crezut in acest proiect.

Multumim de asemenea tuturor celor care vor avea grija ca acest refugiu sa fie pastrat intact, curat si pentru scopul destinat cat mai multa vreme.

Ariile naturale protejate din România

Interviul din National Geographic România, acordat lui Cătălin Gruia – mai 2016:

_dsf1666lowEcologistul Florin Stoican este de părere că ariile naturale protejate din România, aflate într-un moment de răscruce, au mare nevoie de o busolă guvernamentală. Foto: Helmut Ignat

Din pagina redacției:

Din punctul de vedere al conservarii naturii, România continua sa fie un stat al formelor fara fond, care are o natura binecuvântata, dar nu si bani sau vreo urgenta sa o protejeze. „Am ramas singura tara europeana în care guvernul nu-si asuma responsabilitatea directa a administrarii patrimoniului natural de interes national“ – spune ecologistul Florin Stoican in interviul din acest numar.
Inca suntem o arca a biodiversitatii europene, dar, daca lucrurile continua pe aceeasi panta de dezinteres pentru protectia naturii, curând vom intra în rândul tarilor civilizate in care au inceput sa existe bugete mari pentru parcuri abia dupa ce au cam ramas fara salbaticie…
Întâmplarea face ca anul acesta, la un secol dupa Congresul american, si Guvernul României sa rediscute oportunitatea înfiintarii unei Agentii Nationale pentru Arii Naturale Protejate (ANANP).
Cu lectia lui Grosvenor învatata, trimitem capilor ierarhici ai statului român câte un exemplar din aceasta editie speciala dedicata parcurilor, cu un semn de carte la pag 28-35. Speram ca, dupa 100 de ani, istoria sa se repete. National Geographic a mai reusit miracole pentru protectia naturii si inainte; are aceasta forta de iarba a fiarelor, care deschide lacate, usi, inimi…

Sunt peste 10 ani de când Florin Stoican se bate pentru protecția naturii din România. Pe toate fronturile! A inițiat și a participat la multe proiecte de conservare a biodiversității și geodiversității, ecoturism și educație ecologică. A înființat Parcul Național Buila-Vânturarița și a lucrat apoi 5 ani la punerea bazelor administrației acestuia, a contribuit la înființarea Parcului Natural Văcărești și a altor arii protejate, conduce Asociația Kogayon, care a fost 10 ani coadministrator al Parcului Național Buila-Vânturarița și este custode, din 2015, al Rezervației Naturale Muzeul Trovanților – Costești. A fost membru al comisiei de acordare a custodiei ariilor protejate din regiunea S-V Oltenia și implicat în mai toate procesele legislative care au vizat ariile naturale protejate în ultimii ani. Toate aceste succese i-au lăsat însă un gust amar într-o țară încă a formelor fără fond, care are o natură binecuvântată, dar nu și bani, voință sau vreo mare urgență să o protejeze. În urma unei inițiative parlamentare, fostul guvern a început anul trecut procesul de elaborare a unei HG care să stabilească modul de organizare și funcționare a Agenției Naționale pentru Arii Naturale Protejate (ANANP). Procesul a fost întrerupt și reluat de către guvernul Cioloș.

În ce stadiu sunt discuțiile?

Legea înființării ANANP e pe ordinea de zi a Camerei Deputaților, după ce Senatul a aprobat-o. Ministerul Mediului a invitat persoanele interesate să se înscrie în grupul de lucru în cadrul căruia o să se elaboreze și o să se discute hotărârea de guvern prin care se va stabili modul de funcționare și organizare a noii instituții. M-am înscris și eu în acest grup, alături de alți aproape 40 care și-au manifestat interesul și așteptăm ca ministerul să ne invite la prima întâlnire de lucru.

În teorie stăm binișor: avem 13 parcuri naționale, 13 – naturale, două geoparcuri și câteva sute de rezervații și monumente ale naturii, Rezervația Biosferei Delta Dunării + siturile Natura 2000. O suprafață totală de circa 23% din cea a țării. Cum stau lucrurile în practică? De ce e nevoie de o Agenție Națională pentru Arii Naturale Protejate?

Pe hârtie stăm bine, într-adevăr, deși fără siturile Natura 2000 suprafața protejată e de doar aproape 8%, în condițiile în care România dispune de cel mai bogat, divers și valoros patrimoniu natural dintre țările Europei. E păcat că zone precum Făgăraș, Țarcu, Ciucaș au rămas numai situri Natura 2000, deși au existat proiecte și propuneri de înființare a unor parcuri naționale.

Realitatea este însă diferită: 8 arii protejate mari care necesită structuri de administrare nu au un administrator și 61% dintre celelalte nu au un custode. Asta după 7 sesiuni succesive de atribuire în administrare/custodie (un fel de licitații organizate de către autoritatea responsabilă). Mai mult, numai în ultimul an 74 de convenții de custodie au fost reziliate, ceea ce arată că sistemul are o problemă.

Administrarea este făcută pe baza unor planuri de management realizate în urma studiilor și a consultărilor și aprobate de către autorități, iar la ora actuală, după 15 ani de la crearea rețelei de arii naturale protejate așa cum o știm acum, numai 35 de arii protejate, adică 6%, au un plan de management aprobat.

Și chiar dacă acestea ar exista, ar rămâne niște simple hârtii, atât timp cât nu există resursele necesare aplicării lor. Or, asta nu se poate face prin voluntariat și delegare de atribuții și cu bani proveniți din proiecte care azi sunt și mâine poate nu.

Este nevoie de ANANP pentru a asigura o administrare durabilă pe termen lung, o viziune coerentă, criterii de evaluare a managementului, monitorizarea sistemului și resursele necesare gestionării eficiente a patrimoniului natural.

S-a mai vorbit de ANANP în 2008… Și totuși s-a ajuns la actualul sistem de administrare prin încredințare terților.

S-a mai discutat despre înființarea ANANP în 2008, când situația ariilor protejate nu era cu mult diferită față de acum. Sistemul actual e un rezultat al lipsei de voință politică și al importanței scăzute dată conservării naturii de către cei care decid. Statul a preferat să găsească pe alții care să-i facă treaba, aceștia trebuind să scoată de unde pot oameni, bani și alte resurse, pe care să le pună în slujba conservării patrimoniului natural național. O vreme s-a crezut că soluția aceasta e viabilă, până când și-a dovedit limitările evidente.

Cu ce probleme se confruntă ariile naturale protejate din România și cei care încearcă să le administreze?

Ariile protejate se confruntă cu multe probleme, toate fiind cauza creșterii presiunii antropice asupra refugiilor de viață sălbatică. Fără a fi o listă completă, cele mai mari amenințări sunt constituite de construcții și investiții de toate felurile (drumuri, microhidrocentrale, cariere, pârtii de schi, instalații de transport pe cablu, stațiuni, construcții diverse etc.); de exploatări forestiere (deopotrivă legale și ilegale); de vânătoarea și pescuitul necontrolate; de braconajul, pășunatul intensiv, activitățile de culegere, colectare necontrolată a fructelor de pădure, ciupercilor, plantelor medicinale, fosilelor, rocilor și mineralelor, speleotemelor; precum și de turismul necontrolat. Toate acestea duc la distrugerea unor ecosisteme, la perturbarea și fragmentarea habitatelor, la lipsa de liniște pentru faună, la distrugeri și degradări ale mediului.

Problemele cele mai mari ale administratorilor sunt legate de: incoerența și bâlbâiala legislativă, măsuri contrare din partea altor sectoare – în special cele investiționale în infrastructură, păduri și agricultură –, ineficiența autorităților și lipsa sprijinului acestora, lipsa de resurse umane și financiare.

De ce procesul efectiv de administrare în sistemul actual e unul reactiv?

Fiindcă presiunile sunt în continuă creștere, în timp ce resursele alocate sunt extrem de puține și mai ales nesigure. Nu poți face administrare eficientă bazându-te exclusiv pe voluntariat sau cu oameni puțini, neechipați, slab motivați, insuficient pregătiți.

Cât e, aproximativ, bugetul unui parc național din România? Cum stau lucrurile în lumea civilizată?

Oscilează între 100 și 200 de mii de euro/an, care sunt alocați însă în funcție de posibilitățile și disponibilitatea administratorului, cu o medie de 14 angajați/administrație. Față de lumea civilizată (includem aici și țările africane care investesc mult mai mult în conservare decât o facem noi), suntem tare departe. Spre exemplu, un parc național din Marea Britanie are buget anual alocat ferm de către stat de peste 5 milioane de euro și o administrație formată din peste 300 de angajați. în condițiile în care vârful biodiversității lor este reprezentat de către vulpi, arici și veverițe, pe când noi, inclusiv autoritățile și politicienii, ne mândrim cu aproape jumătate din populația Europei de carnivore mari.

Cum ar putea câștiga bani statul român investind în conservarea naturii?

Câștigurile pot fi foarte mari, însă sunt indirecte. Cine crede că se poate obține profit direct din administrarea unei arii naturale protejate greșește și transformă activitatea de conservare într-una economică sortită din start eșecului. Beneficiile indirecte însă sunt mari și diverse, pe de o parte pentru comunitățile locale, pe de alta – pentru vizitatorii zonelor protejate. Putem vorbi aici de activități ecoturistice în interiorul și mai ales în afara ariilor naturale protejate, de la servicii de cazare, transport și masă până la servicii specifice de interpretare și cunoaștere a naturii, ghidaj, închiriere de echipamente și altele, dar și de utilizarea durabilă și eficientă a resurselor naturale disponibile, de la fructe de pădure și lemn, până la produse tradiționale și resurse de apă. Iar acestea sunt doar surse de venit, fiindcă, poate, mult mai importante – deși greu cuantificabile – sunt conservarea habitatelor și a speciilor, păstrarea nealterată a peisajelor, potențialul de recreere, cunoaștere și educație, sechestrarea de carbon, emisiile de oxigen și altele.

Totul trebuie gândit la scară regională, nu restrâns la teritoriul ariilor naturale protejate. Granițele acestora sunt niște convenții ale oamenilor, ursul și lupul nu prea țin cont de limitele administrative, juridice și politice ale momentului. La fel și beneficiile. Ariile naturale protejate trebuie să fie privite ca niște poli ai dezvoltării regionale. Dacă ele sunt conservate, asigură pilonul principal al dezvoltării regiunilor. Nu administrația parcului trebuie să obțină profit, nu trebuie să li se taie capul dacă nu obțin profit economic direct. Bugetul trebuie însă să-i fie asigurat ca o normalitate de către stat, în condițiile în care cheltuielile sunt regăsite multiplicat, înzecit și însutit, în beneficiile economice aduse zonei de existența acolo a ariei protejate. Dar pentru asta trebuie viziune, voință și resurse.

Am cunoscut așa ceva în Germania, unde cei peste 80 de parteneri la administrarea unui parc natural vedeau ca pe o normalitate învestirea a 5 milioane de euro în administrarea acestuia, care, privită individual, este o instituție cu balanță bugetară negativă, atât timp cât veniturile indirecte pentru comunitățile locale erau de peste 50 de milioane de euro anual, reprezentate de tot ceea ce înseamnă bani cheltuiți în zonă – de către cei care veneau pentru a vizita parcul – cu transportul, cazarea, masa, suveniruri, echipamente, evenimente și altele, bani care nu intrau în conturile administrației, ci în cele ale sutelor de firme și antreprenori mari și mici din regiune. Din perspectiva financiară, dacă distrugi parcul, e ca și cum ai omorî găina cu ouă de aur.

Din 1989 încoace, în mod aproape tradițional, la ministerul mediului nu a existat un ministru „marcant“, cu o echipă puternică în spate care să se bată pentru natură. Prioritățile tuturor guvernelor, și ale societății românești, au fost mereu altele. De ce e acum un moment propice?

Ministerul Mediului, sub multele lui denumiri și conduceri, a fost unul voit slab, poate cel mai slab dintre ministere, care nu prea a contat în fața celorlalte priorități și interese. Niciodată nu a existat o echipă care să se bată cu toate mijloacele posibile pentru nevoile reale ale naturii, ci s-a mers permanent în nota generală a compromisului, pornindu-se din start cu handicapul defetist al celui care nu încearcă mai mult fiindcă oricum nu i se va da/aproba de către cei care au pâinea și cuțitul: finanțele, justiția, administrația, agricultura, industria, transporturile etc. Politica asta a compromisului a fost adoptată nu numai de către autorități, dar și de către reprezentanții societății civile care dau tonul, având ca rezultate unele victorii de etapă și succese punctuale, din când în când, dar per ansamblu situația mergând înspre rău, cu efecte vizibile la nivelul pădurilor, râurilor, biodiversității și geodiversității, a căror stare de conservare este în declin, în fața creșterii constante a presiunilor de toate felurile.

Marea șansă a acestui moment este că actualul guvern nu are presiune și control politic și ar putea acționa în sensul fundamentării unei variante ideale a ANANP, care să nu țină cont decât de problemele și nevoile reale ale patrimoniului natural național. Nu ar trebui să conteze că nu există linie bugetară. Lipsa fondurilor e o falsă sperietoare, în contextul în care vorbim de aproape un sfert din teritoriul țării, mai exact sfertul cel mai valoros din punct de vedere al patrimoniului natural național, a cărui pierdere sau degradare are consecințe catastrofale asupra viitorului nostru, inclusiv din perspectiva bugetară. Dacă s-ar aborda această variantă, sunt convins că autoritățile ar primi sprijinul larg al societății civile, care ar crea suficientă presiune asupra factorilor decizionali de acum, dar și din viitor, după terminarea acestui scurt mandat, încât aceștia să aprobe o variantă optimă pentru natură, mai ales în contextul în care opinia publică este foarte sensibilă în ultima vreme la temele de mediu. Acum nu vorbim de voință politică, ci de voința aparatului administrativ condus de tehnocrați – care sper să existe –, putând duce la rezolvarea pe termen lung a situației grave, triste și rușinoase în care se află țara europeană cu cea mai valoroasă biodiversitate.

Asociaţia Kogayon şi Parcul Naţional Buila-Vânturariţa

Un articol scris în 2013:

Se întâmplă să se împlinească 10 ani de la înființarea Asociației Kogayon. Pentru mine această perioadă a reprezentat în primul rând una în care am cunoscut oameni minunați de care mă leagă lucruri care au dus la formarea multor prietenii frumoase. Toți ne-am pus la comun timpul, energia, cunoștințele, experiența și banii pentru a face ceva în folosul naturii și al oamenilor.

A fost o perioadă frumoasă dar și o școală, am învățat de la zero ce este, cum se face și cum funcționează o organizație și o arie naturală protejată, cum se scrie și se duce la bun sfârșit un proiect și multe altele legate de acestea.

Perioada a fost plină de activități și proiecte realizate de sute de voluntari în folosul naturii, comunităților locale  și vizitatorilor , în special în zona pentru care asociația s-a înființat și cu care practic s-a identificat, cea a Parcului Național Buila-Vânturarița.

Am fost și suntem o organizație mică, bazată exclusiv pe aportul voluntarilor, fără personal angajat, dintr-o localitate rurală a țării, care însă și-a pus o amprentă puternică pe plan local, prin promovarea și dezvoltarea unei zone ecoturistice puțin cunoscute, cea a Olteniei de sub munte.

Totul a început prin constituirea legală a Asociației, în 2003; eram un grup de prieteni având ca pasiune comună mersul pe munte. Am pornit de la ideea că dacă tot ieşim în munte, de ce să nu și facem ceva pentru acesta?

Cel mai apropiat era Masivul Buila-Vânturarița, zonă cu o geo-biodiversitate fantastică, concentrată pe un areal restrâns, dar unde se vedeau din ce în ce mai urât urmele exploatărilor forestiere, invaziei turistice și altor activități umane cu urme de neșters. Cei mai mulți dintre cei cu care am pornit la drum erau de prin zonă sau iubitori ai zonei, mulți cu studii și preocupări în domeniul științelor naturii, astfel că unul dintre scopurile inițiale ale Asociației a fost acela de a conferi statut de protecție acestei zone.

În 2004, ca urmare a întocmirii studiului de fundamentare științifică și a realizării demersurilor legale, acest obiectiv a fost atins, prin înființarea Parcului Național Buila-Vânturarița, la ora aceea al 12-lea din țară, rămas și până astăzi cel mai mic dintre acestea, singurul în a cărui administrare este implicată și o organizaţie neguvernamentală.

Datorită condițiilor de atunci, atât în ceea ce privește asociația noastră proaspăt înființată, cât și în privinţa situației naționale în domeniul administrării ariilor naturale protejate, nu am putut administra parcul național așa cum ne-am fi dorit, însă am reușit să ne implicăm direct prin încheierea unui parteneriat cu administratorul desemnat, Regia Națională a Pădurilor Romsilva, parteneriat care, deși dificil și văzut cu reticență atât de către administrator cât și de către societatea civilă implicată în domeniul conservării biodiversității, s-a dovedit în timp a fi benefic parcului național.

Ne-am implicat direct în administrare din 2006, prin reprezentarea în cadrul consiliului științific și consiliului consultativ al parcului și prin participarea și câștigarea concursurilor organizate de administrator pentru ocuparea unor posturi (biolog, specialist IT, responsabil relația cu comunitățile locale, educație ecologică și turism, ranger) în cadrul Administrației parcului, aducându-ne astfel aportul la punerea bazelor acestei instituții.

Dar implicarea cu cele mai vizibile rezultate a fost munca efectivă de pe cărările și coclaurile parcului și satelor din preajmă.

Am preluat prin proiectele și activitățile noastre o parte din obligațiile administratorului, cum ar fi amenajarea și întreținerea infrastructurii turistice, educația ecologică, informarea, conștientizarea și promovarea, coordonarea cercetării științifice, colaborarea cu comunitățile locale.

În plus față de arealul parcului național Asociația s-a implicat în diverse proiecte și acțiuni vizând dezvoltarea durabilă a regiunii, prin dezvoltarea ecoturismului (zona Olteniei de sub munte a primit recunoașterea ca destinație ecoturistică europeană de excelență, și ca urmare a implicării noastre), managementul ariilor naturale protejate (Asociația este și custodele Rezervației Naturale Muzeul Trovanților Costești, începând din 2006), educația ecologică, consultarea, informarea și conștientizarea localnicilor, promovare și informare.

Am avut și proiecte cu arie mai mare de acoperire, la scară națională și chiar internațională, cum ar fi campania care a dus la respingerea modificărilor legislative care ar fi permis vânătoarea în parcurile naționale, sau proiectul de conferințe/ dezbateri organizat împreună cu Centrul Ceh din București și colaborări cu parcuri și organizații din alte ţări.

Toate acestea s-au putut realiza prin peste 20 de proiecte, cu o valoare totală de peste 300 mii de euro, la care au participat sute de voluntari, și care au avut ca beneficiari mii de localnici și vizitatorii ai zonei.

Din proiecte s-a creat practic de la zero o infrastructură turistică a parcului, cu extensie în localitățile din jur, cuprinzând:

– Rețea de trasee turistice marcate și semnalizate (19 trasee cu extensie și în afara limitelor parcului și o lungime totală de cca. 250 km).

– 3 trasee tematice amenajate: Poveștile pădurii în PNBV (traseu tematic premiat și ales printre cele mai frumoase 7 poteci tematice din țară), Ranger Junior al PNBV (traseu tematic educativ, destinat în special copiilor) și Porțile PNBV: natură și spiritualitate (traseu tematic de cunoaștere a naturii și istoriei locurilor).

– Infrastructură de cazare formată din două refugii reconstruite în zona de creastă, două adăposturi amenajate, mai multe spații de campare amenajate, o cabană reparată.

– Infrastructură de informare pentru vizitatorii parcului și a împrejurimilor, formată dintr-un punct de informare turistică amenajat în Horezu și peste 100 panouri informative amplasate la intrările în parc, cabane, schituri și mânăstiri, spații de campare, obiective turistice din parc și din localitățile din zonă.

Programul educativ Ranger Junior al Parcului Național Buila-Vânturarița a fost unul în care ne-am implicat cu toată dăruirea și pasiunea, fiindcă în zecile de activități la care au participat mii de copii, am învățat și noi o mulțime de lucruri de la ei. Mergând cu ei prin pădurile și pajiștile parcului am descoperit împreună cu ajutorul determinatoarelor o mulțime de flori, fluturi și păsări, am găsit fosile, am numărat urme de animale și am aflat în serile senine, în jurul focului de tabără, despre legendele și povești locale. Am format copii care ne-au devenit ajutoare în taberele organizate pentru colegii lor mai mici, am realizat prezentări și filme ce-au fost prezentate în toate școlile din zonă, am organizat ateliere de creație, expoziții cu fotografiile și creațiile copiilor, am identificat și realizat împreună modalități de promovare, am pus umărul alături de ei la întreținerea parcului, am reînvățat de la ei joaca în natură și optimismul în orice situație.

Am văzut rezultatele directe al educației celor mari prin cei mici prin schimbarea atitudinii unor părinți și atragerea și implicarea altora. Am trăit împreună emoția depunerii jurământului de ranger junior și ne-am bucurat găsindu-i apoi purtând cu mândrie insigna, pălăria și tricoul de ranger junior, înțelegând împreună că viitorul parcului e doar în mâinile noastre, localnici și vizitatori.

Transformarea unei zone puțin cunoscute într-un parc național, care chiar fiind cel mai mic este considerat destinație ecoturistică importantă, a presupus și o importantă muncă de documentare, realizare, editare și publicare de materiale informative de toate felurile: pagini web, hărți și ghiduri turistice, broșuri, manuale educative, pliante, albume foto și postere distribuite gratuit localnicilor și vizitatorilor zonei, toate fiind lucruri cu care ne mândrim și care au dus la cunoașterea și lauda zonei dar și a Asociației.

Realizările noastre au primit și recunoaștere prin câștigarea unor premii pentru cele mai bune proiecte de mediu ale anului în cadrul Galei Societății Civile pentru înființarea Parcului Național Buila-Vânturarița (2004) și campania împotriva vânătorii în parcurile naționale (2008), cel din urmă primind încă un premiu I la o altă categorie (eficiență), marele premiu al galei și premiul pentru implicare civică.

Mai presus de acestea, pe lângă frustrarea de nu fi putut face tot ce-am fi dorit din cauza cadrului legislativ greoi și uneori potrivnic naturii, susținerii slabe din partea instituțiilor statului dar și a societății civile și a lipsei de resurse, rămâne însă satisfacția de a ne putea plimba prin păduri care fără înființarea parcului ar fi fost tăiate, de a ne putea bucura si admira pajiști alpine și râuri care ar fi fost afectate iremediabil de fel de fel de investiții, de a mai avea posibilitatea să întâlnim în sălbăticie capre negre și urși.

Acum zona oferă tuturor posibilitatea vizitării în condiții civilizate, vizitatorii descoperind și cunoscând natura, iar localnicii având posibilitatea dezvoltării și altor activități economice nedistructive, bazate pe valorile naturale și ducând la conservarea acestora, dar și la dezvoltarea zonei.

Toate astea au fost făcute de niște oameni minunați, dezinteresat, pentru oameni și pentru natură, planurile de viitor rămânând la fel de optimiste și de ambițioase.

PS. Implicarea noastră în conservarea geo-biodiversităţii este una punctuala, cu efecte la scară locală, având şi câteva iniţiative la scară naţională, însă pentru a aborda problemele cu care natura se confruntă în România, este nevoie de o voce puternică, una care să fie auzită şi luată în seamă de opinia publică, mass-media şi factorii decizionali.

Relele care se întâmplă în natură sunt şi din vina noastră, fiindcă nu reuşim să luăm atitudine, lăsându-i pe cei ce au puterea în mână să facă ceea ce cred cu ea, adică să-şi urmeze interesele, chiar dacă acestea sunt atentate la adresa naturii. Sper ca această Alianţă, ACB, să devină una puternică, de luat în seamă, care să conteze în luarea deciziilor cu impact asupra Naturii.