Cum înfiinţăm Agenţia Naţională pentru Arii Naturale Protejate?

Context: România a rămas singura țară a Europei în care Guvernul nu-și asumă responsabilitatea directă a administrării patrimoniului natural de interes național. În prezent, îl administrează alte entități de stat sau private desemnate în urma unor licitații: parcurile naționale și naturale și siturile Natura 2000 mari au administratori, în subordinea Romsilva, consiliilor județene, ONG-uri etc. iar rezervațiile naturale și siturile Natura 2000 mici au custozi: primării, ONG-uri, asociații de vânători și pescari, ocoale silvice de stat şi private etc.

Problema: Lipsa unei strategii unitare de administrare responsabilă a patrimoniului național. Ariile protejate se confruntă cu diverse probleme, cu care administratorii sau custozii se luptă individual și ineficient, cu resurse limitate cantitativ şi calitativ.

Soluția: Înființarea Agenției Naționale pentru Arii Naturale Protejate (ANANP), sub autoritatea Ministerului Mediului, pentru asigurarea administrării coerente și unitare a rețelei naționale de arii protejate.

Noua instituție este pe cale să se nască. Proiectul de lege se află pe ordinea de zi a Camerei Deputaților din data de 4 aprilie.

Ministerul Mediului a transmis  invitaţia de constituire a grupului de lucru celor care și-au manifestat interesul de a se implica în înfiinţarea ANANP, grup care o să lucreze la elaborarea Hotărârii de Guvern prin care se vor stabili atribuţiile şi modul de organizare ale noii instituţii. Este bine ca dezbaterea să iasă din cercul restrâns al experţilor, pentru a-i implica în primul rând pe cei interesaţi în mod direct de ariile naturale proteajte, adică vizitatorii acestora și comunităţile locale.

Toate deciziile de până acum referitoare la conservarea naturii au avut ca numitor comun o foarte slabă consultare precum şi lipsa voinţei politice, indiferent de culoarea decidenţilor. Întotdeauna mediul a fost un capitol secundar faţă de toate celelalte şi a fost tratat ca atare din toate punctele de vedere, iar dintre capitolele mediului, ariile naturale protejate și conservarea naturii au fost la rândul lor cele mai văduvite de resurse umane și financare, aproape abandonate, la toate nivelurile aparatului administrativ şi decizional.

Ministerul Mediului, sub multele lui denumiri și conduceri, a fost unul voit slab, poate cel mai slab dintre ministere, care nu prea a contat în faţa celorlalte priorităţi şi interese. Niciodată nu a existat o echipă care să se bată cu toate mijloacele posibile pentru nevoile reale ale naturii, ci s-a mers permanent în nota generală a compromisului, pornindu-se din start cu handicapul defetist al celui care nu încearcă mai mult fiindcă oricum nu i se va da/aproba de către cei care au pâinea și cuţitul: finaţele, justiţia, administraţia, pădurile, apele, agricultura, industria, transporturile, etc.. Politica asta a compromisului a fost adoptată nu numai de către autorităţi, dar și de către reprezentanţii societăţii civile care dau tonul, având ca rezultate unele victorii de etapă şi succese punctuale din când în când, dar per ansamblu situaţia mergând înspre rău, cu efecte vizibile la nivelul pădurilor, râurilor, biodiversităţii și geodiversității, a căror stare de conservare este în declin, în faţa creşterii constante a presiunilor de toate felurile.

Marea şansă a acestui moment este că actualul Guvern nu are presiune şi control politic şi ar putea acţiona în sensul fundamentării unei variante ideale a ANANP, care să nu ţină cont de altceva decât de problemele și nevoile reale ale patrimoniului natural naţional. Nu ar trebui să conteze că nu există linie bugetară. Lipsa fondurilor este o sperietoare falsă în contextul în care vorbim de aproape un sfert din teritoriul ţării, mai exact sfertul cel mai valoros din punct de vedere al patrimoniului natural naţional, a cărui pierdere sau degradare are consecinţe catastrofale asupra viitorului nostru, inclusiv din perspectivă bugetară. Dacă s-ar aborda această variantă sunt convins că autorităţile ar primi sprijinul larg al societăţii civile, care ar crea suficientă presiune asupra factorilor decizionali de acum dar și din viitor, după terminarea acestui scurt mandat, încât aceștia să aprobe o variantă optimă pentru natură, mai ales în contextul în care opinia publică este foarte sensibilă în ultima vreme la temele de mediu. Acum nu vorbim de voinţă politică, ci de voinţă a aparatului administrativ condus de tehnocraţi, care sper să existe, care poate duce la rezolvarea pe termen lung a situaţiei grave, triste şi ruşinoase în care se află ţara europeană cu cea mai valoroasă biodiversitate, sau, din contră poate înfiinţa doar o nouă suprastructură biorocratică, care să preia și târe mai departe actualul sistem de administrare care și-a dovedit limitele și neajunsurile.

Am facut în articolul Sistemului românesc de administrare a ariilor naturale protejate, reluat și aici o analiză a situaţiei triste din acest domeniu extrem de important, pe care însă toţi factorii decizionali și politici l-au tratat extrem de superficial. Iar în articolul  Cum și cine se ocupă de administrarea ariilor naturale protejate în România? am descris câteva hibe ale sistemului de încredinţare terţilor a responsabilităţii administrării patrimoniului natural naţional.

Făcând parte din grupul de lucru, am cerut la toate întâlnirile reprezentanţilor autoritatilor să ne pună la dispoziţie informaţiile care să ne ajute să analizăm situaţia actualului sistem de administrare a ariilor naturale protejate şi să putem fundamenta înfiinţarea noii instituţii. Până la urmă am solicitat aceste informaţii oficial, în baza legii accesului la informaţia de interes public. Din păcate s-a dovedit că este greu să fie adunate cap la cap aceste informaţii fără de care cred că nu se poate discuta despre o fundamentare reală a noii instituţii. Din ce am primit, situaţia actuală arată în felul următor, conform datelor primite ca răspuns la solicitările formulate:

1. Lista ariilor naturale protejate care au la ora actuală administrator/custode, cu nominalizarea administratorilor şi custozilor şi lista celor fără administrator/custode.

Dintre cele 50 arii naturale protejate care necesită structuri de administrare, 42 au la ora actuală un administrator care a preluat responsabilitatea prin contract:

• Una (singura) este subordonată direct ministerului: Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării.
• 24 arii protejate sunt administrate de către Regia Naţională a Pădurilor Romsilva: 12 parcuri naţionale (Retezat, Cheile Nerei-Beuşniţa, Munţii Rodnei, Cheile Bicazului-Hăşmaş, Călimani, Cozia, Piatra Craiului, Semenic-Cheile Caraşului,  Munţii Măcinului, Domogled-Valea Cernei, Buila-Vânturariţa și Defileul Jiului), 10 parcuri naturale (Porţile de Fier, Apuseni, Bucegi, Grădiştea-Muncelului Cioclovina, Vânători-Neamţ, Balta Mică a Brăilei, Lunca Mureşului, Munţii Maramureşului, Comana și Putna-Vrancea) și două situri Natura 2000 (Igniș și Coridorul Ialomiţei).
• 5 arii protejate sunt administrate de către consilii judeţene: un parc naţional (Neamţ – P.N. Ceahlău), un geoparc (Mehedinţi – Platoul Mehedinţi) și 3 situri Natura 2000 (Alba – Frumoasa, Covasna – Munţii Bodoc-Baraolt şi Dolj – Coridorul Jiului).
• 3 situri Natura 2000 sunt administrare de către Societatea Progresul Silvic: Podişul Hârtibaciului, Sighişoara-Târnava Mare și Podișul Nord Dobrogean, ultima în parteneriat cu ONG – Asociaţia pentru Dezvoltare Durabilă DAKIA.
• 3 situri Natura 2000 sunt administrate de către Grupuri de Acţiune Locală (Trascău, Munţii Ciucului şi Târnava Mare – Niraj, ultima în parteneriat cu ONG – Grupul Milvus).
• un parc natural (Defileul Mureşului) şi un sit Natura 2000 (Făgăraș) sunt administrate de către ocoale silvice private: OS Gheorghieni, respectiv OS Răşinari cu OS Izvorul Florii.
• două situri Natura 2000 sunt administrate de către ONG: Parâng (Fundaţia Guard Forest) şi Defileul Crişului Repede – Pădurea Craiului (Centrul pentru Arii Protejate şi Dezvoltare Durabilă Bihor).
• un sit Natura 2000 (Ciucaş) este administrat de către ICAS București în parteneriat cu ONG – Fundația Carpați.
• un sit Natura 2000 (Nordul Gorjului de Vest) este administrat de către Camera de Comerţ şi Industrie România-Japonia.

8 arii naturale protejate care necesită structuri de administrare nu au un administrator la ora actuală:

• 5 nu au avut niciodată în urma sesiunilor de atribuire, sau au avut si nu mai au: parcurile naturale Lunca Joasă a Prutului Inferior și Cefa și siturile Natura 2000 Râul Prut, Lozna și Valea Izei – Dealurile Solovan.
• 3 au avut administratori, contractele fiind reziliate.

La ora actuală, după șapte sesiuni de atribuire în custodie, dintre cele 616 arii naturale protejate care ar trebui încredințate în custodie, situația este următoarea:

• 298 (48% nu au fost încredințate în custodie;
• 244 (39%) sunt încredințate în custodie;
• 74 convenții (12% din totalul ariilor protejate, 23% din totalul convențiilor) au fost reziliate după încredințarea în custodie.

Custozii care au acceptat să se implice în administrarea ariilor naturale protejată sunt diverși, aceştia administrând ariile protejate:

• 86 – ONG, printre care şi 5 în parteneriat;
• 61 – Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, printre care şi 5 în parteneriat cu ONG;
• 16 – asociații ale vânătorilor şi pescarilor;
• 15 – agenţii pentru protecţia mediului, printre care şi 5 în parteneriat cu ONG;
• 12 – societăţi comerciale, printre care şi două în parteneriat cu ONG;
• 10 – consilii judeţene;
• 10 – ocoale silvice private, printre care şi unul în parteneriat cu ONG;
• 8 – primării, printre care şi unul în parteneriat cu ONG;
• 7 – grupuri de acţiune locale (GAL);
• 6 – muzee;
• 5 – universităţi;
• 5 – institute de cercetare;
• 3 – proprietari de pădure.

 

2. Lista ariilor naturale protejate care au avut administrator/custode şi ale căror contracte/convenții au fost reziliate, precum şi datele când au fost făcute rezilierile şi motivele acestora.

3 arii naturale protejate care necesită structuri de administrare au avut administratori, contractele fiind reziliate: Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului şi siturile Natura 2000 Munții Țarcu şi Defileul Mureşului Inferior – Dealurile Lipovei.

Din informațiile furnizate, reiese motivul rezilierii pentru un singur contract – situl Natura 2000 Munții Țarcu – motivul menţionat fiind nerespectarea prevederilor contractuale.

74 arii naturale protejate care au fost încredinţate în custodie au rămas fără custode, convenţiile fiind reziliate fără menţionarea motivelor:

• 33 au fost în custodia ONG;
• 28 au fost în custodia Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva;
• 5 au fost în custodia primăriilor;
• 3 au fost în custodia câte unei asociaţii a vânătorilor și pescarilor, unei agenţii pentru protecţia mediului şi unui proprietar de păduri;
• 3 au fost în custodia unor muzee;
• două au fost în custodia unor societăţi comerciale.

Procesul se dorește a fi continuat de către Ministerul Mediului, deși rezultatele dovedesc ineficienţa, autoritatea postând un anunţ de intenţie pentru organizarea în 2016 a 3 sesiuni de atribuire în administrare/custodie a ariilor naturale protejate, în lunile aprilie 2016, iulie 2016 și octombrie 2016.

 

3. Lista ariilor naturale protejate care au la ora actuală regulament şi plan de management aprobate prin acte normative, în procedură de aprobare interministerială sau la minister, în procedură de autorizare la APM.

Planul de management este principalul instrument al administratorilor ariilor naturale protejate pentru asigurarea stării de conservare favorabilă patrimoniului natural. După mai bine de 15 ani de când s-a creat reţeau naţională de arii naturale protejate, şi după zeci de milioane de euro cheltuite din fonduri europene exact pentru aşa ceva, s-a ajuns ca un pic peste 6% dintre ariile naturale protejate să aibă aprobat de către autoritatea responsabilă un plan de management şi alte 24% să aibă speranţe că vor avea unul. Despre implementarea acestora nici nu are rost să încercăm să vorbim.

Este relevant cazul Rezervaţiei Naturale a Trovanţilor Costeşti, aflată în custodia Asociaţiei Kogayon: planul de management 2007-2012 a fost realizat şi implementat din resurse proprii, deși nu a fost niciodată aprobat, iar planul de management 2014-2018 a fost aprobat cu un an lipsă (2013) din continuitatea firească, datorată întârzierii aprobării de către autorităţile responsabile.

La ora actuală, numai 9 arii naturale protejate care necesită structuri de administrare din totalul de 50 au planul de management aprobat prin Ordin de Ministru iar pentru alte 12 acesta a fost depus la minister şi se alflă în diferite etape ale procesului de aprobare.

În ceea ce priveşte ariile naturale protejate care au fost încredinţate în custodie, numai 29 din totalul de 616 au planul de management aprobat prin Ordin de Ministru şi pentru alte 175 acesta a fost depus la minister şi se află in diferite etape ale procesului de aprobare.

Nu am primit informaţii despre planurile de management aflate în procedură de autorizare la APM.

Pe pagina Ministerului Mediului se găseşte situaţia ariilor naturale protejate care au fost încredinţate în administrate şi custodie şi a planurilor de management ale acestora, care însă nu este una actualizată cu ultimele schimbări (incredinţări, rezilieri).

 

4. Situaţia controalelor efectuate în anul 2015 la adminsitartorii şi custozii de arii naturale protejate de către Garda Naţională de Mediu precum şi măsurile impuse.

Am primit informaţii precum că au fost efectuate un număr de 397 controale, fără nicio sancţiune, ci cu măsuri diverse, dar toate mărunte, precum igienizări, montare panouri, desfiinţat vetre de foc, refacere grilaje la peşteri, monitorizarea activităţilor, informare etc..

 

5. Situaţie la zi a personalului angajat în administraţiile de arii naturale protejate (defalcată pe fiecare parc naţional, natural şi sit Natura 2000), conform contractului de administrare precum şi existent (realizat) la ora actuală.

6. Situaţie la zi a personalului angajat în Agenţiile pentru Protecţia Mediului cu atribuţii principale în administrarea ariilor naturale protejate fără administrator/custode.

La ora actuală, resursele umane implicate full-time în administrarea ariilor naturale protejate sunt următoarele:

• Regia Naţională a Pădurilor Romsilva este cel mai mare angajator, cu 298 angajaţi (din 323 cât ar trebui conform contractelor de administare) în cadrul celor 12 administraţii de parcuri naţionale (159 din necesarul de 168) și celor 10 administraţii de parcuri naturale (139 din necesarul de 155). Media este de aproape 14 angajaţi/administraţie, cu un minim de 9 și un maxim de 20.
• Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării cu 171 angajaţi.
• Pentru singurul parc naţional administrat de către altcineva decât Romsilva (Ceahlău), Consiliul Judeţean Neamţ are 15 angajaţi, iar cele două administraţii de parcuri naturale administrate de către altcineva decât Romsilva (Defileul Mureşului şi Mehedinţi), Ocolul Silvic de Regim Gheorghieni şi Consiliul Judeţean Mehedinţi au 11, respectiv 17 angajaţi, ducând totalul angajaţilor administraţiilor de parcuri la un total de 342 dintr-un necesar de 365 conform prevederilor actuale.
• Cele 12 situri Natura 2000 încredinţate în administrare au un total de 101 angajaţi. Nu au fost furnizate date concludente pentru a stabili un necesar conform prevederilor actuale.
• În ceea ce privește custozii, este greu de estimat un număr de persoane implicate în exercitarea custodiei, ţinând cont că aceştia sunt voluntari.
• Ariile naturale protejate fără custode (60%) sau administrator (16%) sunt în grija a cca. 100 angajaţi ai agenţiilor judeţene pentru protecţia mediului (o medie de 2 angajaţi/agenţie, dar care au multe alte atribuţii la nivel de reglementare) și ai structurilor de mediu naţionale (agenţie și minister).

Trăgând linie, ajungem la un total de 714 oameni care au în grijă peste un sfert din suprafaţa ţării, ce are aceasta mai valoros ca patrimoniu natural. Restul este bazat pe voluntariat.

Despre gradul de pregătire al acestor oameni iarăşi nu se prea poate vorbi, acesta fiind foarte divers, atâta timp cât nu există la nivel naţional nici cadru de pregătire, nici de perfecţionare, nici de evaluare în domeniu, iar criteriile de angajare și evaluare sunt la atitudine angajatorului care semnează contractul de administrare cu ministerul. Putem vorbi însă de dedicaţia şi dăruirea unora dintre ei care prin munca lor au reuşit să ţină lucrurile pe linia de plutire şi chiar să realizeze lucruri remarcabile.

 

7. Situaţia din 2015 a resurselor bugetare alocate de către administratorii de arii naturale protejate (defalcată pe fiecare parc naţional, natural şi sit Natura 2000 şi sursă proprie sau externă), conform contractului de administrare, precum şi realizat în anul 2015.

Dacă la capitoul resurse umane alocate Regia Naţională a Pădurilor Romsilva este pe primul loc, în ceea ce priveşte resursele bugetare alocate, locul fruntaş este cel al Administraţiei Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, resursele bugetare alocate acesteia fiind de 40,3 milioane RON, la care se adaugă alte 19 milioane RON din finanţări externe.

Regia Naţională a Pădurilor Romsilva a cheltuit în 2015 pentru administrarea celor 22 parcuri şi două situri Natura 2000 un total de 28,6 milioane RON, din care 15,5 milioane RON (faţă de 13,7 milioane RON alocaţi conform contractelor de administrare) din surse proprii şi 13,1 milioane RON din surse externe.

Cheltuielile celorlalţi administratori au fost:

• Consiliul Judeţean Alba pentru situl Natura 2000 Frumoasa: 4,4 milioane RON din surse majoritar externe;
• Consiliul Județean Dolj pentru situl Natura 2000 Coridorul Jiului: 3,3 milioane RON (0,2 milioane RON din surse proprii şi 3,1 milioane RON din surse externe);
• Consiliul Județean Covasna pentru situl Natura 2000 Munţii Bodoc- Baraolt: 1,9 milioane RON (0,2 milioane RON din surse proprii şi 1,7 milioane RON din surse externe);
• Ocolul Silvic de Regim Gheorghieni pentru P.N. Defileul Mureşului: 1,5 milioane RON (0,5 milioane RON din surse proprii şi 1 milion RON din surse externe);
• Fundaţia Guard Forest pentru situl Natura 2000 Munţii Parâng: 1,2 milioane RON din surse majoritar externe;
• Camera de Comerţ şi Industrie România-Japonia pentru situl Natura 2000 Nordul Gorjului de Vest: 1,1 milioane RON din surse externe;
• Consiliul Judeţean Neamţ pentru P.N. Ceahlău: 1 milion RON din surse proprii;
• Centrul pentru Arii Protejate şi Dezvoltare Durabilă Bihor pentru situl Natura 2000 Defileul Crişului Repede – Pădurea Craiului: 0,8 milioane RON din surse externe;
• Asociaţia Microregiunea Valea Nirajului, Asociaţia Microregională Târnava Mică Bălăuşeri-Sovata şi Asociaţia „Grupul Milvus” pentru situl Natura 2000 Dealurile Târnavelor şi Valea Nirajului: 0,7 milioane RON din surse majoritar externe;
• Consiliul Judeţean Mehedinţi pentru Geoparcul Mehedinţi: 0,6 milioane RON din surse proprii;
• Societatea Progresul Silvic pentru siturile Natura 2000 Podişul Hârtibaciului şi Sighişoara-Târnava Mare: 0,04 milioane RON din surse interne;
• GAL din munţii Metaliferi, Trascău şi Muntele Mare pentru situl Natura 2000 Trascău: 0,02 milioane RON din surse proprii;
• Ocolul Silvic Răşinari RA împreună cu Ocolul Silvic Izvorul Florii pentru situl Natura 2000 Munţii Făgăraş: 0
• ICAS București în parteneriat cu Fundația Carpați pentru situl Natura 2000 Munţii Ciucaș: 0

Restul ariilor naturale protejate care necesită structuri de administrare nu au avut niciun fel de resursă financiară alocată.

Așadar, trăgând linie, ajungem la un total de 45,2 milioane RON care s-au cheltuit în 2015 pentru parcurile și siturile Natura 2000 cu structuri de administrare, din care 18,3 milioane RON proveniţi din propriile resurse ale administratorilor (85% dintre aceştia de la RNP Romsilva) și 26,9 milioane RON din proiecte şi alte surse externe (49% atraşi de către RNP Romsilva, 34% de către 3 dintre cele 4 consilii judeţene şi 17% de către restul administratorilor).

 

8. Situaţia din 2015 a veniturilor realizate de către administratorii de arii naturale protejate (defalcată pe fiecare parc naţional, natural şi sit Natura 2000), cu evidenţierea categoriilor de venituri.

Cine crede că se poate obţine profit direct din administrarea unei arii naturale protejate greşeşte din start şi transformă activitatea de conservare într-una economică sortită din start eşecului.

Conform datelor obţinute, numai administraţiile parcurilor naţionale şi naturale administrate de RNP Romsilva, Administraţia P.N. Defileul Mureşul administrat de OS de Regim Gheorghieni şi 4 administraţii de situri Natura 2000 (Nordul Gorjului de Vest, Podişul Hârtibaciului, Parâng şi Defileul Crişului Repede – Pădurea Craiului) au înregistrat venituri în anul 2015.

Acestea, excluzând finanţările proiectelor și facturarea administraţiilor către administrator, au valoarea mult mai mică faţă de cea a cheltuielilor şi provin din doar câteva surse:

• Tarife de vizitare (numai parcurile administrate de RNP Romsilva): 860.906 RON (diferă de la 0 pt. 4 dintre parcuri, până la 215.298 RON pentru P.N. Porţile de Fier).
• Tarife de avizare (pentru parcurile administrate de RNP Romsilva şi celelalte 5 administraţii cu venituri înregistrate): 759.746 RON (diferă de la 443 pt. P.N. Lunca Mureşului, până la 171.175 RON pentru P.N. Comana).
• Prestări servicii: 86.705 RON – situl Natura 2000 Munţii Parâng.
• Alte venituri: 10.000 RON – situl Natura 2000 Defileul Crişului Repede – Pădurea Craiului.

 

9. Situaţia din 2015 a avizelor favorabile şi nefavorabile date de către administratorii de parcuri naţionale pentru lucrări de exploatare forestieră (inclusiv lucrări necomerciale şi accidentale), defalcată pe fiecare parc naţional, zonă funcţională, proprietar de pădure, unitate de producţie), cu cantităţile, speciile şi vârsta la exploatare a masei lemnoase avizată pentru exploatare.

10. Situaţia din 2015 a cotelor de recoltă aprobate pentru fondurile de vânătoare din parcurile naturale şi cât s-a realizat din acestea de către gestionari, defalcată pe fiecare parc natural şi gestionari de fonduri de vânătoare.

Aceste informaţii ar trebui să existe, alături de toate celelalte care se referă la exploatarea resursele economice de pe teritoriul ariilor protejate, detaliate, la fiecare administraţie, reprezentând imaginea activităţilor solicitate, permise/respinse și controlate de către administrator pe teritoriul administrat.

Realitatea este însă foarte departe:

• Am primit informaţii referitoare la numărul avizelor eliberate în 2015 de către administratorii de parcuri naţionale (nu şi de la P.N. Ceahlău) pentru lucrări de exploatare forestieră: 982 favorabile (de la 0 în P.N. Călimani la 385 în P.N. Rodnei) şi 11 nefavorabile (3 în P.N. Piatra Craiului și 8 în P.N. Rodnei).
• Defalcarea pe zonă funcţională, proprietar de pădure, unitate de producţie/amenajistică, cantităţi, specii, vârste şi cantităţi s-a primit complet numai de la 4 parcuri, de la alte 3 primindu-se parţial, pentru restul neexistând centralizate alte informaţii decât numărul avizelor.
• Am primit informaţii complete referitoare la cotele de recoltă şi cât s-a realizat numai de la 3 dintre parcurile naturale, parţiale de la alte două şi nimic de la restul 10. Conform datelor primite, de pe fondurile de vânătoare care se suprapun total sau parţial cu cele 5 parcuri naturale de unde am primit date, în 2015 au fost împușcate 12 capre negre, 15 cerbi, 28 căpriori, 152 mistreţi, 147 vulpi, 26 dihori, 17 nevăstuici, 20 şacali, 1635 iepuri și 35.367 păsări.

 

Pentru extinderea dezbaterii pubice Asociatia Kogayon a inițiat un sondaj, opiniile colectate urmând a fi furnizate ministerului.

Peste 1000 de oameni din toate zonele țării (fruntași sunt cei din capitală, Cluj, Vâlcea și Brașov) și-au spus părerea cu privire la înființarea Agenției Naționale pentru Arii Naturale Protejate (ANANP), rezultatele de până acum ale sondajului fiind următoarele:

– Starea de conservare a ariilor naturale protejate a primit nota 3,42 pe o sacră de la 1 la 10.

– Reţeaua naţională de arii naturale protejate este esenţială și foarte importantă pentru 94,5% dintre respondenţi.

– 72,2% dintre respondenţi consideră că sistemul românesc de administrare a ariilor protejate bazat pe încredinţarea este unul prost şi numai 9% consideră că este unul bun.

– 96,7% dintre respondenţi sunt de acord cu înființarea ANANP.

– Implicare ANANP în administrarea rețelei de arii protejate este percepută astfel: 72,3% administrând ariile protejate în subordine şi 16,9% coordonând administrațiile/custozii care preiau responsabilitatea.

– Toate entităţile implicate la ora actuală în administrare, NU ar trebui să administreze arii protejate conform răspunsurilor respondenţilor, într-o proporţie mare: 79% – companii private, 72% – ocoale silvice private, 64% – companii de stat, 63% – asociaţii de vânători, pescari, proprietari, 62% – consilii locale şi judeţene, 56% – regii naţionale, sau mai mică: 30% – agenţii judeţene de mediu, 28% – muzee, 27% – instituţii de învăţământ, 22% – organizaţii neguvernamentale şi 9% – instituţii ştiinţifice de cercetare.

– Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, care administrează la ora actuală marea majoritate a parcurilor naţionale și naturale este în conflict de interese conform 75,6% dintre respondenţi (numai 6,7% consideră că nu este în conflict).

– Cele mai mari ameninţări cu care se confruntă ariile protejate sunt în ordine: exploatări forestiere, vânătoarea și braconajul, administrare ineficientă, lipsa asumării de responsabilitate din partea statului, investiţiile, neaplicarea legislaţiei, lipsa de resurse, corupţia, circulaţia motorizată.

– Rolul de conservare este văzut de marea majoritate ca rol principal al ariilor naturale protejate.

– Statul trebuie să finanţeze administrarea ariilor naturale protejate în viziunea largii majorităţi.

Sondajul este deschis spre completare în continuare de către toţi cei interesaţi.

Agenţia Naţională este pentru Arii Naturale Protejate?

Este clar că în sfârșit se va înfiinţa Agenţia Naţională pentru Arii Naturale Protejate. O cere și societatea civilă, o doresc și cei din instituţiile de mediu în frunte cu ministerul, o vor și politicienii (senatorii au votat legea de înfiinţare, deputaţii sunt pe cale să o facă). Deși nu putem trece cu vederea că a mai fost înfiinţată o dată în 2008 și desfiinţată rapid fără să fi apucat să funcţioneze.

Întrebarea care se pune acum este dacă noua structură chiar o să aducă ceva bun pentru ariile naturale protejate.

Procesul de elaborare a Hotărârii de Guvern prin care o să se stabilească modul de organizare şi funcţionare a Agenției Naționale pentru Arii Naturale Protejate a început încă de anul trecut, în mandatul ultimului Guvern politic, ca urmare a iniţiativei parlamentare de înfiinţare (Plx 762/2015 – LEGE privind înființarea Agenției Naționale pentru Arii Naturale Protejate), apoi a fost întrerupt şi reluat de către actualul Guvern tehnocrat.

Practic au avut loc câteva întâlniri, în care nu s-a ajuns să se discute textul actului normativ pentru înfiinţării agenţiei, ci în care participanţii (reprezentanţi ai instituţiilor de mediu ale statului, ai administratorilor de parcuri şi ai societăţii civile) au putut să-și exprime punctele de vedere. Referitor la acestea, dacă toţi sunt de acord cu înfiinţarea ANANP, în ceea ce priveşte atribuţiile acesteia, părerile diferă de la preluarea tuturor ariilor naturale protejate în administrare directă, cu subordonarea administraţiilor, de la început sau treptat, până la păstrarea actualului sitem de administrare prin încredinţare terţilor şi asumarea unui rol de coordonare a acestora.

Am facut în articolul Sistemului românesc de administrare a ariilor naturale protejate, reluat și aici o analiză a situaţiei triste din acest domeniu extrem de important, pe care însă toţi factorii decizionali și politici l-au tratat extrem de superficial. Iar în articolul  Cum și cine se ocupă de administrarea ariilor naturale protejate în România? am descris câteva hibe ale sistemului de încredinţare terţilor a responsabilităţii administrării patrimoniului natural naţional.

Astfel că am susţinut în grupul de lucru, de la prima întâlnire a acestuia, varianta preluării de la început  a tuturor ariilor naturale protejate în administrare directă, cu subordonarea administraţiilor, dar cu posibilitatea încheierii de către acestea a unor parteneriate locale sau specifice, cu organizaţii și instituţii interesate şi cu competenţe în anumite domenii sau zone geografice. Este normal ca statul să aibă responsabilitatea directă, nu prin interpuşi, a administrării patrimoniului natural naţional, la fel cum este normal să fie implicaţi în administare la nivel local sau în anumite domenii cei care au experienţa, cunoştinţele şi disponibilitatea de a o face. Totul trebuie să fie coordonat unitar, după o viziune clară pe termen lung, nu pe bâjbâite ca acum, resursele de administrare trebuie să fie alocate direct de la bugetul de stat, astfel eliminându-se conflictele de interese actuale, inpostura, dezinteresul şi interesul contrar conservării al unora implicaţi în prezent, dar păstrându-se implicarea factorilor interesaţi care au dovedit că pot şi știu face bine conservare a naturii.

Exită la ora actuală multe organizaţii locale care cunosc și pot face cel mai bine conservarea pentru ariile naturale de mici dimensiuni, și organizaţii specifice care știu cel mai bine ce şi cum trebuie făcut pentru conservarea patrimoniului unor arii protejate cu specific aparte, gen rezervaţii floristice, ornitologice, faunistice, peșteri, situri paleontologice, geologice, geomorfologice. La fel avem însă numeroase conflicte de interese: Romsilva ca administrator de parcuri este în același timp o regie cu ţinte economice şi profit obţinut din exploatări forestiere şi vânătoare, asociaţiile de vânătoare şi pescuit care administrează resursele cinegetice şi piscicole pe criteri economice au în același timp responsabilitatea administrării biodiversităţii din aceleași teritorii în calitate de custozi/administrator ai ariilor protejate, societăţi comerciale cu diverse interese economice administrează în același timp patrimoniul natural din zonele de unde-şi obţin profitul. La fel cum avem custozi și administratori onești, care au dovedit cu brio că pot fi profesioniști în domeniu, avem de partea cealaltă multe cazuri de arii protejate care au mult de suferit tocmai din cauza celor care ar trebui să aibă grijă de ele, unii chiar cu probleme penale legate de administrarea resurselor și valorilor naturale.

Pentru o cât mai bună fundamentare a înfiinţării ANANP este nevoie de o analiză obiectivă cât mai exactă a situaţiei actuale. Am solicitat atât în cadrul grupului de lucru, recent și prin cerere scrisă, ca autoritatea responsabilă în domeniu – Miniesterul Mediului, Apelor și Pădurilor să ne pună la dispoziţie o serie de informaţii necesare fundamentării noii instituţii:

1. Lista ariilor naturale protejate care au la ora actuală administrator sau custode, cu nominalizarea administratorilor şi custozilor, şi lista celor fără administrator sau custode.
2. Lista ariilor naturale protejate care au avut administrator sau custode şi ale căror contracte/convenţii au fost reziliate, precum şi datele când au fost făcute şi motivele acestora.
3. Lista ariilor naturale protejate care au la ora actuală regulament şi plan de management aprobate prin acte normative, în procedură de aprobare interministerială sau la minister, în procedură de autorizare la APM.
4. Situaţie a controalelor efectuate în anul 2015 la adminsitartorii şi custozii de arii naturale protejate de către Garda Naţională de Mediu precum şi măsurile impuse.
5. Situaţie la zi a personalului angajat în administraţiile de arii naturale protejate (defalcată pe fiecare parc naţional, natural şi sit Natura 2000), conform contractului de administrare precum şi existent (realizat) la ora actuală.
6. Situaţie la zi a personalului angajat în Agenţiile pentru Protecţia Mediului cu atribuţii principale în administrarea ariilor naturale protejate fără administrator/custode.
7. Situaţia din 2015 a resurselor bugetare alocate de către administratorii de arii naturale protejate (defalcată pe fiecare parc naţional, natural şi sit Natura 2000 şi sursă proprie sau externă), conform contractului de administrare, precum şi realizat în anul 2015.
8. Situaţia din 2015 a veniturilor realizate de către administratorii de arii naturale protejate (defalcată pe fiecare parc naţional, natural şi sit Natura 2000), cu evidenţierea categoriilor de venituri.
9. Situaţia din 2015 a avizelor favorabile şi nefavorabile date de către administratorii de parcuri naţionale pentru lucrări de exploatare forestieră (inclusiv lucrări necomerciale şi accidentale), defalcată pe fiecare parc naţional, zonă funcţională, proprietar de pădure, unitate de producţie), cu cantităţile, speciile şi vârsta la exploatare a masei lemnoase avizată pentru exploatare.
10. Situaţia din 2015 a cotelor de recoltă aprobate pentru fondurile de vânătoare din parcurile naturale şi cât s-a realizat din acestea de către gestionari, defalcată pe fiecare parc natural şi gestionari de fonduri de vânătoare.

Toate deciziile de până acum referitoare la conservarea naturii au avut ca numitor comun lipsa voinţei politice, indiferent de culoarea decidenţilor. Întotdeauna mediul a fost un capitol secundar faţă de toate celelalte şi a fost tratat ca atare din toate punctele de vedere, iar dintre capitolele mediului, ariile naturale protejate și conservarea naturii au fost la rândul lor cele mai văduvite de resurse umane și financare, aproape abandonate, la toate nivelurile aparatului administrativ şi decizional.

Ministerul Mediului, sub multele lui denumiri și conduceri, a fost cred unul voit slab, poate cel mai slab dintre ministere, care nu prea a contat în faţa celorlalte priorităţi şi interese. Niciodată nu a existat o echipă care să se bată cu toate mijloacele posibile pentru nevoile reale ale naturii, ci s-a mers permanent în nota generală a compromisului, pornindu-se din start cu handicapul defetist al celui care nu încearcă mai mult fiindcă oricum nu i se va da/aproba de către cei care au pâinea și cuţitul: finaţele, justiţia, administraţia, agricultura, industria, transporturile, etc.. Politica asta a compromisului a fost adoptată nu numai de către autorităţi, dar și de către reprezentanţii societăţii civile care dau tonul, având ca rezultate unele victorii de etapă şi succese punctuale din când în când, dar per ansamblu situaţia mergând înspre rău, cu efecte vizibile la nivelul pădurilor, râurilor, biodiversităţii și geodiversității, a căror stare de conservare este în declin, în faţa creşterii constante a presiunilor de toate felurile.

Marea şansă a acestui moment este că actualul Guvern nu are presiune şi control politic şi ar putea acţiona în sensul fundamentării unei variante ideale a ANANP, care să nu ţină cont de altceva decât de problemele și nevoile reale ale patrimoniului natural naţional. Nu ar trebui să conteze că nu există linie bugetară. Lipsa fondurilor este o sperietoare falsă în contextul în care vorbim de aproape un sfert din teritoriul ţării, mai exact sfertul cel mai valoros din punct de vedere al patrimoniului natural national, a cărui pierdere sau degradare are consecinţe catastrofale asupra viitorului nostru, inclusiv din perspectivă bugetară. Dacă s-ar aborda această variantă sunt convins că autorităţile ar primi sprijinul larg al societăţii civile, care ar crea suficientă presiune asupra factorilor decizionali de acum dar și din viitor, după terminarea acestui scurt mandat, încât aceștia să aprobe o variantă optimă pentru natură, mai ales în contextul în care opinia publică este foarte sensibilă în ultima vreme la temele de mediu. Acum nu vorbim de voinţă politică, ci de voinţă a aparatului administrativ condus de tehnocraţi, care sper să existe, care poate duce la rezolvarea pe termen lung a situaţiei grave, triste şi ruşinoase în care se află ţara europeană cu cea mai valoroasă biodiversitate, sau, din contră poate înfiinţa doar o nouă suprastructură biorocratică, care să preia și târe mai departe actualul sistem de administrare care și-a dovedit limitele și neajunsurile.

 

Roșia Montană

Fotografie de Bazil Roman, ce ilustrează viaţa şi activitatea aurarilor din Roşia Montană în perioada interbelică – Muzeul Mineritului din Roşia Montană.

Recent ministerele mediului şi culturii și-au dat mâna pentru includerea Roşiei Montane pe lista indicativă a României pentru patrimoniul mondial UNESCO. Acum urmează întocmirea dosarului necesar susținerii candidaturii. E prima alternativă oferită zonei după ani de blocaj în care mineritul oferit de o companie a fost singura opțiune.

Scriam in Septembrie 2013, pe când subiectul era mult mai „zemos”, un text cu propria opinei despre proiectul Roşia Montană, fără să fiu plătit de Soroș, oengiști, ruși, daci, evrei, corporatiști sau extratereștrii în căutare de metale rare:

În ultimele zile am auzit atâtea despre Roșia Montană, cât în toți anii de până acum. În jurul meu, în metrou, pe stradă, la terasă, la miting, la birou, pe net, în presă, toată lumea vorbește și pare că știe multe despre subiect, care tinde să se alăture fotbalului și politicii ca subiect la care toți românii se pricep.

Fiind geolog și lucrând cândva inclusiv prin zonă, ce-i drept nu în minerit, ci în proiecte de încercare a refacerii mediului după minerit, mulți mă întreabă ce părere am. Și ca să nu repet mereu aceleași lucruri, m-am gândit să le scriu și să le servesc doritorilor. În plus, printre atâtea opinii, ce mai contează încă o părere?

Poate că o să sune a teorie a conspirației părerea mea, dar pe zi ce trece tind să-i dau crezare.

De multă vreme, lucrând prin preajma zonei și a problematicii minerești și vorbind cu diverși asemenea, am ajuns la concluzia că această companie fie e sub orice critică în ceea ce privește profesionismul și habar nu are de minerit, ori nici n-a vrut vreodată să exploateze ceva la Roșia Montană, sau dacă o fi vrut s-a răzgândit pe parcurs.

Oricum, în ambele variante e bine să scăpăm cât mai repede de ei și să plece de unde-or fi venit, fiindcă ne-au ținut în șah o grămada de ani, aburindu-ne cu mizeriile lor și îmbogățindu-se pe seama noastră.

Pe ce-mi bazez argumentele:

1. Nu au nicio experiență în minerit, nici vorbă la scara dorită, neavând niciun alt proiect în lume, ci fiind înființați special pentru proiectul Roșia Montană. Compania s-a înființat din nimic, pe o hoție inițiată de niște români, care-au pus mâna pe documentațiile și studiile geologice și tehnice ale exploatării miniere comuniste (care altfel ar fi costat foarte mult), pe baza cărora compania s-a înființat și cotat la bursă. Cotarea a însemnat atragerea de capital prin vânzarea de acțiuni (inițială și în alte câteva etape ulterioare când s-a majorat capitalul) și profit prin fluctuația valorii de piață a acțiunilor, realizat inclusiv prin notorietatea adusă de scandal. Toate cheltuielile companiei de până acum, câteva sute bune de milioane de dolari, au fost suportate doar din aceste venituri făcute din nimic, fără producție.

2. Niciodată nu au acționat ca și cum ar dori să înceapă ceva cândva, ci doar au ațâțat lucrurile din când în când, atrăgând atenția asupra poveștii, devenită de mare notorietate internațională, adică exact ce-a făcut bine la atragerea interesului acționarilor. Nici măcar avizele n-au fost în stare să și le obțină, au tărăgănat ani de zile depunerea cererii de obținere a avizului de mediu, nu au respectat termene juridice elementare, s-au oprit cu procesul de cumpărare a proprietăților într-un punct critic și altele. Dar nici nu au vrut să tragă obloanele, fiindcă astfel ar fi omorât găina cu ouăle de aur din care mai trăgeau din când în când câte ceva.

3. E singurul caz din istoria mineritului (din câte știu eu), când o companie nu e în stare să porneasca ceva în 15 ani de la anunțarea începerii. Și nu vorbesc de țări bananiere, ci de Europa de vest și de nord, unde activiștii-s mai puternici și mai răi, proprietățile mai scumpe, legile și autoritățile mai ferme și corupția mai mică.

4. Proiectul lor e exact cât trebuie de mare ca să iște o opoziție ce-l blochează și într-un final oprește. S-a umflat de la o carieră la 4, de la un proiect banal ca și mină existentă acolo înainte, la cel mai mare din Europa. Dacă era la o scară mai mică ar fi început de mult, cum sunt începute deja alte proiecte similare, tot pentru aur, tot cu mult hulita (în necunoștință de cauză dealtfel) cianurare (la Certej, 10 km nord de Deva e un proiect similar în derulare al unei alte companii canadiene, cu aviz de mediu deja eliberat).

5. Proiectul minier, inclusiv anexele (iazul de decantare, stația de tratare, și soluțiile de închidere , refacere și monitorizare postînchidere) peste care m-am uitat în diagonală, dovedesc un amatorism și o superficialitate demne de o echipă de studenți începători, nu de cel ce se intitulează cel mai mare proiect minier al Europei.

6. Există atâția specialiști buni în minerit și domenii conexe în țară și străinătate și deși salariile oferite sunt foarte mari, compania a angajat numai dintre cei de la mâna a doua încolo, sau unii buni care stau degeaba.

7. Proiectanții iazului de decantare au ales o soluție proastă și nefundamentată temeinic și au o reputație la fel, când cu siguranță erau și alte alternative.

8. Studiul de impact asupra mediului este iarăși jalnic, făcut de amatori. La banii dați pe el se putea măcar face unul beton dacă se dorea, greu de contestat, nu unul care să permită mii de observații și sugestii de la fel și fel de amatori.

9. Finalul trebuie să fie în așa fel încât să nu existe niciun dubiu ca scuză în fața acționarilor, că nu ei sunt vinovați de eșec, ci statul român, politicienii împinși de proteste, spiritul civic românesc sau răscoala localnicilor. Dacă în urma eșecului obțin și ceve bănet ca daună de la noi prin statul român, vor fi și mai fericiți.

10. Singurele lucruri pe care le-au făcut bine și temeinic au fost publicitatea și PRul proiectului.

Și mai am și altele, toate ducându-mă la concluzia că toată afacerea este una pur speculativă, din care unii-și îngroașă veniturile.

Dacă vorbim strict de exploatarea aurului, deși-s geolog care a învățat la școală inclusiv despre valoarea resurselor, nu înțeleg de ce trebuie scos din pământ atâta vreme cât nu se face altceva cu el decât să fie mutat din subsol în bijuterii și în beciurile băncilor, mai ales că de ani buni valutele nici măcar nu mai au acoperire în aur. Utilizarea metalului în electronică este net nesemnificativă.

Faptul că este un metal practic nealterabil și relativ ușor de găsit, a dus în cele câteva mii de ani ale istoriei umane la mitizarea lui și transformarea convențională într-una dintre cele mai mari bogății, râvnită și căutată cu orice preț. La ora actuală pe glob sunt undeva în jur de 400 mari mine aurifere, mineritul pentru aur fiind de departe cel mai profitabil dintre toate exploatările de resurse minerale. Însă și rata de accidente miniere importante cu impact asupra mediului și oamenilor este cam de unul pe an. Toate au în comun exploatarea la scară largă, cu utilaje uriașe operate de puțini oameni, care prelucrează cantități enorme în timp foarte scurt. Prostiile precum că la Roșia Montană ar exita și alte elemente, care mai de care mai rare, pe care cineva ar dori să le exploateze, sunt doar prostii. Un principiu al geochimiei spune că în orice piatră poți găsi toate elementele chimice. Dar existența și interesul pentru exploatare sunt două lucruri total diferite. Ca să poată fi scoase economic, trebuie să fie în concentrații suficiente, care să depășească pragul de rentabilitate. Ori la Roșia Montană, toate celelalte elemente prezente, ocurente acestui tip de zăcământ sunt departe de acest prag sau sunt total neinteresante în economia actuală, neavând nimeni ce să facă cu ele. Așa că, după ce se scot câteva grame de aur și argint, din fiecare tonă de minereu extras, restul mineralelor, fin măcinate, ajung în iazul de decantare sub formă de noroi ce se transformă în praf după scurgerea apei.

Năpasta găsirii aurului la Roșia Montană a căzut de mult pe capul nostru, de pe când romanii, austriecii, rușii și alții înaintea lor și după au râvnit bogăția și-au făcut orice pentru a o avea. Dar cu ce preț? Pe vremea aia prețul era plătit de localnici, acum însă marile exploatări aurifere, prin scara și metodele folosite au efecte importante asupra mediului. Și nu vorbesc de cianurile de care toată lumea se teme ca de bau-bau, care cu metode bune aplicate bine pot fi ținute sub control, ci de alte probleme de mediu asociate mineritului pentru metale, care în opinia mea sunt mult mai mari și mai importante. Mă refer în primul rând la metalele grele și apele acide (rezultate prin simpla reacție a sulfurilor metalice scoase din pământ și depozitate în halde și iazuri cu apă meteorică și aerul) și la stabilitatea haldelor de steril și a iazurilor de decantare, dar și despre afectarea iremediabilă a peisajului, biodiversității, geodiversității și patrimoniului cultural. Lucrând în domeniu în proiecte care au vizat studii, proiectare, monitorizare și lucrări de punere în siguranță a unor obiective miniere (inclusiv la cariera vecină, cea de cupru de la Roșia Poieni și la iazurile și haldele acesteia, printre cele mai mari din Europa) știu că nu există la ora actuală soluții tehnice fezabile care să ne scape definitiv de aceste probleme. Se pot trata apele, se pot consolida haldele și iazurile, se poate monitoriza zona, dar toate acestea sunt doar soluții costisitoare și temporare, care ne lasă aparența rezolvării problemei, dar în realitate nu facem decât s-o pasăm generațiilor următoare. De asta marile mine ale lumii sunt fie în zone aride, unde nu prea există apă care să creeze probleme de mediu atât de mari, fie în zone arctice unde temperatura inhibă reacțiile chimice, fie în țări subdezvoltate cu standarde de mediu scăzute, exploatate în regim colonial.

Nu-mi doresc ca acest proiect să înceapă, mai ales în circumstanțele actuale când politicienii nu-l lasă să-și urmeze mersul firesc spre obținerea avizelor necesare (fiindcă dacă se zice că e un proiect bun tehnic și fezabil ar trebui să și le obțină fără probleme) și ocolesc toate legile și reglementările, inclusiv pe cele de proprietate și mediu, dând derogări și favoruri speciale. Aș prefera să găsim alte soluții de dezvoltare, mai viabile în timp și gândite nu numai la scara unei singure generații, însă sunt ferm convins că atâta vreme cât aurul e încă acolo, în permanență va exista tentația de a-l scoate din pământ și muta în beciul băncilor.
O să sune a teoria conspirației părerea mea, dar pe zi ce trece tind să-i dau crezare.

Sfaturi practice pentru implicarea in sanctionarea distrugerilor naturii – taierile ilegale

Nu cred sa existe persoana care merge in natura sa nu fi fost deranjata la un moment dat de comportamentul unora dintre semeni, care pe langa deranjul produs pe moment celor din jur mai lasa si urme greu de sters ale trecerii lor prin zona.

Problemele cele mai intalnite, fara o ierarhizare sunt: taieri de arbori, constructii si drumuri prin paduri/goluri alpine, gunoaiele aruncate si abandonate prin paduri/poieni si pe maluri de rauri, vetre de foc si focuri facute la intamplare, distrugeri ale panourilor informative/marcajelor si indicatoarelor turistice/refugiilor, vehicule motorizate prin paduri, rauri si poieni, cu ceea ce aduc ele (zgomot, eroziune, resturi), ruperea pt. placere stupida si efemera a florilor, copacilor, scrijelituri in special pe copaci si peretii pesterilor, braconaj si altele.

Daca pe toti ne deranjeaza aceste lucruri, de ce nu ne-am si implica in a le rezolva?

E treaba autoritatilor platite din banii nostri sa aiba grija de mediu, dar se pare ca acestea sunt depasite de situatie, de vreme ce lucrurile nu se rezolva, ba din contra.

Asa ca, fie si doar din motivul ca aceste probleme ne afecteaza in mod direct, ar trebui sa ne implicam cu totii in a le ajuta sa le rezolve.

Modalitatea cea mai simpla este aceea de a sesiza autoritatile responsabile de fiecare data cand intalnim o problema din cele enumerate mai sus si nu numai.

Pt. asta dar si pt. eficietizarea procesului ar trebui ca toti sa stie cui si cum sa se adreseze. Cu cat informatiile sunt mai clare si mai cuprinzatoare, cu atat lucrurile pornesc spre rezolvare mai repede. Pentru aceasta trebuie ca in primul rand cel care semnaleaza o problema sa fie informat.

Esential este sa stim unde suntem si cine are competente in aplicarea legii in acea zona, eventual reguli aplicabile in zona.

Pt. localizare uneori sunt suficiente repere geografice, dar e bine ca localizarea sa fie cat mai exacta, furnizandu-se si repere fixe locale, gen borne silvice, repere metrice, elemente de infrastructura, marcaje, etc.. Coordinatele GPS sunt de un real ajutor.

Apoi trebuiesc fixate reperele temporare: data si ora.

Si urmeaza la fel de important descrierea cat mai detaliata a problemei, aici de folos fiind cat mai multe detalii. De exemplu in cazul exploatarilor forestiere pt. verificarea legalitatii trebuiesc obtinute de la fata locului informatii ce se pot culege direct, fara a pune intrebari prea multe, uneori asta putand fi periculos, gen nr. celei mai apropiate borne silvice (sunt scrise cu vopsea rosie in chenar alb, cel mai frecvent pe copaci/pietre, alaturi de cercuri ros-albe concentrice pe stanca sau care inconjoara un arbore – cifra romana reprezinta nr. unitatii de productie a ocolului silvic, iar cea latina nr. unitatii amenajistice, subunitate a acesteia).

Se poate verifica la fel de simplu daca arborii taiati sunt marcati sau nu: la nivelul solului, ramanand pe loc dupa taiere, este o cioplitura peste care se loveste cu ciocanul de marcat cu vopsea (ciocanele de marcat au serii unice pe baza carora pot fi identificate structurile silvice detinatoare si cel care l-a folosit) iar pe trunchiul taiat, pe o cioplitura aplicata cam la 1,5 m de baza este scris un nr. de inventar sau este aplicata o placuta de identificare pt. fiecare arbore in parte. Lipsa marcii poate insemna o taiere ilegala. Doar in cazul anumitor tipuri de exploatari forestiere marca lipseste: taierile definitive unde marcarea se face pe arborii perimetrali, nu pe cei taiati, lucrarile de curatire si degajare unde ce se taie este prea mic etc.

La fel de importante sunt datele referitoare la cei in cauza, dintre care poate cele mai importante si usor de obtinut sunt numerele de inmatriculare ale camioanelor, tractoarelor, autovehiculelor, ATV-urilor, motocicletelor, pe baza carora autoritatile in drept pot face verificari si eventual identifica autorii.

Uneori intrebari puse prudent si politicos pot lamuri unele lucruri, fiindca cel ce nu se stie cu musca pe caciula deobicei raspunde, neavand nimic de ascuns.

Fotografiile/filmele facute la fata locului, avand eventual si data/ora pe ele pot fi de mare ajutor.

Apoi trebuie sa stim cui si cum ne adresam pt. lamuriri si eventual rezolvarea problemei.

Sfatul meu este sa va adresati in scris, cat mai concis si explicit, cu cat mai multe detalii, tuturor celor responsabili: administratorului/custodelui de arie protejata (pentru orice problema din zona protejata) daca va aflati intr-o astfel de zona, administratorului silvic (incalcari ale regimului silvic, de acces, deseuri abandonate, distrugeri, foc in padure etc.), administratorului fondului de vanatoare (braconaj), primariilor pe raza carora va aflati, Garzii de Mediu (orice agresiuni de mediu), Garzii Forestiere (regim silvic, braconaj), Agentiei pt. Protectia Mediului (orice agresiuni de mediu), Administratiei Apele Romane, Politiei, Jandarmeriei Montane. Tuturor sau doar unora dintre ele, de la caz la caz.

De preferat este sa va adresati si structurilor ierarhic superioare, nu numai celor locale. De exemplu si Garzii Nationale de Mediu, nu numai Comisariatului judetean, Directiei Silvice judetene si RNP Romsilva, nu numai Ocolului Silvic local. Astfel pe de-o parte se pot pune in miscare mai multe rotite, cei direct vizati vor fi mai receptivi daca stiu ca problema s-a semnalat institutiilor superior ierarhic, iar o institutie vizata actioneaza mai prompt daca si alta a fost implicata.

Solicitarea/sesizarea ideal este sa fie facuta in scris, cu confirmare de primire, dar decat nimic este buna si o solicitare/sesizare prin email.

Este bine ca in solicitare sa se faca referire si la Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informatiile de interes public si sa cuprinda obligatoriu numele autoritatii/institutiei publica vizate, informatia solicitata, adica verificarea problemei semnalate, numele, prenumele si semnatura solicitantului, precum si adresa la care se solicita primirea raspunsului.

Astfel autoritatile au obligatia sa raspunda in scris la solicitare in termen de 10 zile. Refuzul comunicarii informatiilor solicitate se motiveaza si se comunica.

Refuzul explicit sau tacit al persoanei responsabile constituie abatere si atrage raspunderea disciplinara a celui vinovat, prin cercetare administrativa interna in urma plangerii.

In cazul in care o persoana se considera vatamata in drepturile sale, prevazute in lege, se poate face plangere la sectia de contencios administrativ a tribunalului in a carei raza teritoriala domiciliaza sau in a carei raza teritoriala se afla sediul autoritatii vizate. Instanta poate obliga autoritatea sa furnizeze informatiile de interes public solicitate si sa plateasca daune morale si/sau patrimoniale. Hotararea tribunalului este supusa recursului. Decizia Curtii de apel este definitiva si irevocabila. Atat plangerea, cat si apelul se judeca in instanta in procedura de urgenta si sunt scutite de taxa de timbru.

Deci cai de rezolvare legale exista, mai ramane ca cei ce se simt lezati si deranjati sa si faca uz de acestea.

Personal cred ca daca ar exista implicare civica, mai mult decat postari si comentarii revoltate in mediul online, multe dintre aceste probleme ar fi eliminate. Daca autoritatile ar primii mii de sesizari documentate si reale, ar trebui sa se miste intr-un fel sau sa lase pe altii sa le rezolve, dar asta depinde si de noi toti, nu numai de ei.

Connection 2016

Fiindca anul trecut Asociatia Kogayon s-a numarat printre castigatorii Campionatului de Bine organizat de catre BCR, am fost invitati la evenimentul Connection 2016, organizat la Bran in perioada 21-24 ianuarie impreuna cu Impact HUB.

Tocmai m-am intors de la evenimentul de pe urma caruia s-a nascut ideea unui nou proiect pentru dezvoltarea regionala a Olteniei de sub Munte.

Evenimentul in sine a fost unul pe masura asteptarilor, adica am stiut de la bun inceput, la fel ca la Bursa Binelui unde am fost printre foarte putinele organizatii de mediu, ca si aici voi fi minoritar printre majoritatea organizatiilor cu profil social. E cunoscut si deja sunt obisnuit ca si finantatorii si publicul larg din tara noastra sa puna mult mai mare accent pe problemele sociale, decat pe cele de mediu. Iar daca dintre capitolele mediului vorbim de arii naturale protejate si conservarea biodiversitatii, aceste aspecte sunt si mai departe. Dar e bine uneori sa vezi lucrurile si din alta perspectiva, sa aflii lucruri noi, de la oameni noi, sa intalnesti oameni si idei din alte sfere ale societatii civile, mai ales ca dezvoltarea durabila care ne preocupa pe noi impreuna cu protectia naturii, are componente sociale de care deja ne ocupam de ceva vreme: educatie ecologica, informare, constientizare si promovare, antreprenoriat local. Mi-a placut sa cunosc oameni si idei noi si frumoase, chiar daca din alte sfere decat celor ale propriilor preocupari directe.

Recunosc ca in prima mea zi de participare la eveniment, cea de-a doua a acestuia, fiind de fel mai pragmatic si cu asteptari de rezultate concrete, am fost dezamagit de ponderea covarsitoare a activitatilor de cunoastere si analiza personala de uitat in, prin si printre noi. Chiar ma gandeam s-o sterg, mai ales ca Bucegii si Craiul imi faceau din cand in cand semne inzapezite dintre nori. Dar lucrurile se leaga de la sine pana la urma, mai bine zis oamenii le leaga asa cum trebuie si am simtit cumva ca o sa iasa ceva bun, chiar daca un pic mai incolo, regula fiind ca aici orice activitate a inceput cu cel putin o jumatate de ora intarziere. 🙂

Asa ca a doua zi, facand parte din grupul Oanei Marinescu – Arta si cultura – am pus umarul la conturarea unei idei frumoase de dezvoltare a regiunii Oltenia de sub Munte. Un proiect de promovare la comun a valorilor traditionale si naturale ale zonei, in beneficiul naturii si comunitatilor locale, care are componente de mediu, arta si inovatie, traditie, promovare, educatie si antreprenoriat.

Ideea este de a conecta intr-un scop comun 3 grupuri diferite (mestesugarii locali, designeri de top si conservationisti ai naturii) intr-un proiect de dezvoltare si promovare a zonei. Ne dorim:

– sa-i sprijinim pe mestesugari pentru pastrarea si transmiterea traditiilor;

– sa cream noi obiecte mestesugaresti, combinand mestesugul si traditia cu arta si natura, pornind de la cele traditionale dar reinterpretandu-le modern, inclusiv cu elemente legate de valorile naturale;

– sa realizam instrumente de piata pentru produse: identitate/branding, promovare, marketing.

Si mai important decat orice, am reusit sa ne si punem pe treaba, practic incepand pregatirea proiectului 🙂

Asa ca, in loc sa merg pe unul dintre munti, am ramas conectat cu oamenii frumosi de la eveniment si m-am multumit sa trec doar la plecare printre munti, sa-i salut si s-o iau pe Dambovita la vale, pentru… Oltenia de sub Munte.

25 de ani de institutii de mediu in Romania

Am participat ieri la Opera Romana la evenimentul 25 de ani de mediu in Romania, organizat de Asociaţia Planeta Verde, Asociaţia Română de Mediu in parteneriat cu Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor.

A fost un eveniment de aniversare a infiintarii si functionarii institutiilor de mediu, cu multi participanti (la inceput sala a fost aproape plina), in special fosti si actuali angajati ai institutiilor de mediu. S-au si dat diplome angajatilor care lucreaza continuu de 25 de ani in cadrul Agentiilor pt. Protectia Mediului si Garzii de Mediu. Am inteles ca din cca 3000 angajati ai institutiilor de mediu, 300 lucreaza inca de la inceput, cei mai multi in cadrul APM (peste 200) si Garzii de Mediu (80), la minister supravietuind numai 4.

S-au dat si premii unor institutii si organizatii, multe din societatea civila: Coalitia N2000 (ocrotitorii biodiversitatii), WWF (cel mai popular ONG de mediu in ultimii 25 ani), Plantam fapte bune (Oxigen pt. Romania), Eco-Centrul Carpato-Dunarean de Geoecologie (Initiativa eco in invatamant), Mona Nicolici (Eco-spirit), ViitorPlus (Reciclare inteligenta), Coalitia pt. Dezvoltarea Romaniei (sustinator al dezvoltarii economice), Agent Green (pazitorul mediului), Terra Mileniul III (militantul Terrei), Let’s Do It Romania (O Romanie curata), FDSC (reprezentare a intereselor sectorului ONG).

S-a inceput cu o radiografie a mediului din perioada 1990-2015, facuta de catre 10 fosti misnistri si de catre Cristiana Pasca, actualul ministru al mediului. Practic fiecare a incercat sa puncteze provocarile, realizarile si neimplinirile. Eu i-am auzit pe ultimii 7, dealtfel cu care m-am si intersectat direct in ultimii ani, plus actuala ministra. Pe ansamblu, vazut din afara, au fost punctate multe realizari, insa cele mai multe oprite si necontinuate de urmasi la sfarsit de mandat, paradoxul sesizat de catre unul dintre vorbitori fiind: cum de mediul are atat de multe probleme, cand toti ne laudam cu atat de multe realizari?

Petru Lificiu (2002-2003) a transpus 117 acte normative europene, a facut documentul de pozitie pt. aderarea la UE, a infiintat Garda de Mediu, ARPMurile si AFM si regreta nerealizarea unui program de educatie ecologica.

Sulfina Barbu (2004-2007) ne-a scapat de 9 stegulete rosii inainte de aderare, a inventat programul Rabla, codificarile meteorologice si hidrologice, strategia de gestionare a inundatiilor.

Attila Korodi a avut 3 mandate (2007-2008, 2012, 2014) a laudat echipa si societatea civila, este dezamagit ca in domeniu nu exista conditii pt. cariera, doreste curaj in aplicarea legilor si implicarea societatii civile, fara de care ar fi fost singur cand a fost dat in judecata in cazul Rosia Montana.

Laszlo Borbely (2009-2012) a condus 3 ministere, a inverzit casele a 42.000 familii si a scos 300.000 rable din circulatie, a fost un an presedintele comisiei de dezvoltare durabila a ONU si a avut in proiectul Rosia Montana cea mai mare provocare.

Lucia Varga (2012-2014) a pus accentul pe paduri, e dezamagita de desele schimbari ale conducerii ministerului, de programe abandonate la schimbare si crede ca suntem in ceasul al 12-lea, cand trebuie prioritizare a problemelor de mediu si finantare, renuntare la orgoliile politice. A propus o rezolutie comuna pentru un mediu curat tuturor partidelor.

Doina Pana (2014) a nascut in 9 luni de mandate gemenii Radarul Padurii si Codul Silvic.

Gratiela Gavrilescu (2014-2015) a inchis multe proceduri de infirgement, a diminuat taierile ilegale si le-a facut problema de securitate nationala, a infiintat Garda Forestiera.

Cristiana Pasca, actualul conducator al ministerului, a punctat prioritatile scurtului mandat: sa faca in asa fel incat ministerul sa nu mai fie o Cenusareasa, sa actioneze pentru cooperare interministeriala si integrare in politicile sectoriale, sa prioritizeze problema padurilor, sa planteze samanta tranzitiei spre o economie verde si sa inceapa o campanie de educatie.

Inregistrarea discursurilor

A urmat o sesiune de prezentari ale unor experti din diferite domenii, cele mai multe fiind insa facute intr-o maniera total neatractiva, cu pagini incarcate de text marunt, material didactic si insiruiri de termeni.

S-a inceput cu biodiversitatea si ariile protejate, dupa ce niciunul dintre ministerialbilii vechi si noi nu a spus o vorba despre acestea. A facut-o in schimb comisarul de mediu al UE, amintind de Delta Dunarii in mesajul transmis. Dealtfel asta a fost nota generala referitor la subiect: biodiversitatea este foarte importanta, punct, sa trecem la altele.

Prezentarile:

Biodiversitate: Dan Hulea, Dir. Executiv, SOR

Paduri: Octavian Berceanu, Vice-presedinte, Institutul pt. Dezvoltare si Inovare

Aer: Ligia Milea, Director general, CP MED Laboratory

Apa: Doru Manea, cercetator in energetica industriala

Sol si deseuri: Ionut Georgescu, Presedinte, Asociatia Planeta Verde

Servicii publice si autortitati publice: Ilie Brie, Presedinte, Centrul de Excelenta pt. Dezvoltare Durabila

Instrumente financiare: Cornel Brezuica, Director general, EcoTax Management

Institutional: Ioan Gherhes, Presedinte executiv, Asociatia Romana de Mediu

Legislatie: Mircea Dutu, Presedinte, Universitatea Ecologica din Bucuresti

A urmat o sesiune interactiva, in care publicul a putut pune intrebari (nu a prea facut-o) secretarilor de stat de la mediu (Corina Lupu, Iulian Jugan, Erika Stanciu, Viorel Lascu), presedintelui ANPM (Toma Petcu) si comisarului general al Garzii de Mediu (Florin Diaconu), apoi o prezentare a situatiei fondurilor structurale facuta de catre Valentin Simion de la AM POS Mediu. Ultima sesiune a fost dedicata societatii civile si comapaniilor (Recolamp, Cirom, Fac. Biotehnologie USAMV, Asociatia Crescatorilor si Exportatorilor de Bovine si Porcine din Romania, Centrul de Consultanta Ecologica Galati, PiroBox si Eco-Ciciva).

Analiza. Situatia ariilor protejate aluneca pe panta dezastrului

Articol publicat pe Contributors.ro:

Analiza. Situatia ariilor protejate aluneca pe panta dezastrului

În sfârșit se întrevede înființarea Agenției Naționale pentru Arii Naturale Protejate, poate singura șansă de schimbare a unui sistem care și-a dovedit limitările, ca sa nu zic eșecul.

Până în prezent, după peste 15 ani în care statul a ales varianta delegării altora a administrării patrimoniului natural național şi 7 sesiuni de scos la licitație ariile naturale protejate celor care doresc să le administreze, s-a ajuns cu chiu cu vai la „performanța“ de a avea numai 30% dintre ariile protejate care au un custode, plus câteva zeci de custozi care au renunțat la această calitate reziliind contractele și la cca 10 arii protejate cu planuri de management aprobate din câteva sute. Adică s-au cam terminat cei care sunt dispuși să vină cu bani, oameni, timp şi alte resurse de acasă pentru a face treaba statului la conservarea naturii.

La ultima sesiune, având ca termen de depunere a ofertelor 15 decembrie 2015, a venit si rândul Parcului Naţional Buila-Vânturariţa să fie scos la mezat alături de altele, contractului vechi al RNP Romsilva expirându-i valabilitatea de 10 ani. Cum noi (Asociația Kogayon), cei care l-am înființat în 2004 și cei care ne-am implicat în ultimii 10 ani cu proiecte ca partener al administrației, nu avem de unde scoate banii necesari susținerii unei administrații, fie ea și a celui mai mic parc național, a rămas un singur ofertant, cel care practic monopolizează administrarea parcurilor naționale și naturale: RNP Romsilva. În ceea ce ne privește, am dorit și solicitat continuarea parteneriatului, care credem noi că a fost unul în beneficiul parcului, dar se pare ca nici RNP Romsilva şi nici Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor nu mai doresc asta, regia spunându-ne că nu există prevedere legală pentru așa ceva (deși nici interzis nu e şi până acum s-a putut) şi trimițându-ne să discutăm colaborarea cu administrația parcului după semnarea contractului de către aceasta cu ministerul (deci fără posibilitatea oficializării ca până acum, când parteneriatul a fost menționat în contract), iar ministerul responsabil ignorându-ne solicitarea. Se pare ca în actualul sistem nici parteneriatele nu-şi mai găsesc locul. Oricum era singurul caz din țară, de ce să mai avem excepții?

Ariile naturale protejate sunt acele zone în care găsim cele mai reprezentative și valoroase elemente ale patrimoniului natural național ale unei țări.

În cazul României acest patrimoniu este cu atât mai valoros cu cât ne putem încă mândri cu valori naturale de mult pierdute în restul țărilor europene. Practic suntem singura țară a Uniunii Europene care mai are păduri virgine, peisaje forestiere intacte, la noi se află aproape jumătate din efectivele europene de urși, lupi și râși și suntem singura țară cu 5 regiuni biogeografice (continentală, alpină, stepică, panonică și pontică). Deci pe lângă bogăție floristică și faunistică avem și o biodiversitate ridicată. Dacă mai adăugăm și geodiversitatea (elemente geomorfologice, inclusiv fenomene exo și endocarstice, peisaj, situri paleontologice, stratigrafice, petrologice și mineralogice) și patrimoniul cultural material și imaterial, realizăm imaginea unui teritoriu european unic, de o deosebită valoare, un adevărat pilon al dezvoltării durabile pe care s-ar putea construi activități ce ar duce la dezvoltarea comunităților locale și nu numai. Orice factori decizionali, administrativi sau politici ar trebui să realizeze asta și să acționeze în consecință.

Fiecare țară are obligația de a se îngriji de patrimoniul natural național. De ce oare ar trebui sa facă asta? Din foarte multe motive: pentru că ne asigură un mediu sănătos, pentru că este o datorie fata de urmași, fiindcă natura nealterată poate constitui baza dezvoltării durabile, pentru ca astfel se salvează specii și habitate rare și periclitate, pentru că prin asta se asigura baza dezvoltării ecoturismului, resurse pentru cercetare și educație ecologică etc.

Toți românii știu câte ceva despre ce avem de protejat, măcar prin faptul ca le-a plăcut să vadă o pădure de poveste, un râu cristalin, o peșteră interesanta, un peisaj montan, o cascadă, o floare rară, un animal sălbatic, o pasăre frumos colorată, un pește sărind din apă. Poate că nu toți realizează importanța științifică și valoarea acestora, dar cu siguranță apreciază liniștea și relaxarea în natură, peisajul intact, aerul curat și apa bună de băut.

In toată lumea se încearcă protejarea patrimoniului natural național prin desemnarea de arii naturale protejate: parcuri naționale, parcuri naturale, rezervații naturale, monumente ale naturii etc. În plus există și arii naturale protejate de interes european (situri Natura 2000) și internațional (rezervații ale biosferei, situri Ramsar, situri ale patrimoniului universal etc.). În fiecare țară acestea toate alcătuiesc rețeaua națională de arii naturale protejate.

În România această rețea este alcătuită din: 13 parcuri naționale (1,3% din teritoriul țării), 13 parcuri naturale și câteva sute de rezervații și monumente ale naturii, Rezervația Biosferei Delta Dunării (cea mai mare), toate acestea însemnând 7,8% din teritoriu, la care se adaugă siturile Natura 2000 cu care suprafața totală a ariilor naturale protejate se ridică la circa 23% din teritoriu. Puțin în comparație cu alte țări europene care trec și de 35% și ținând cont de ce există la noi și ce-a dispărut din acestea.

Fundamentarea înființării și administrarea ariilor naturale protejate sunt bazate pe aceleași principii, acelea ale valorii naturale dovedite științific, chiar dacă denumirile, scopurile și activitățile permise sunt diferite. Spre exemplu, diferențele dintre un parc național și unul natural sunt de scop declarat (conservare, protecție a elementelor naturale intacte/puțin afectate și vizitare în scopuri educative, științifice, recreative și turistice față de protejare a peisajului natural-antropic) și de constituire (în zone de extravilan, fără activități umane permanente, față de zone populate și cu activități umane permanente, inclusiv localități).

Odată creat sistemul de protejare a naturii, acesta trebuie și administrat. Administrarea ariilor naturale protejate este diferită de la țară la țară, dar toate, exceptând România, au ca element comun implicarea directă a statului prin instituțiile sale. La noi lucrurile stau altfel fiindcă a lipsit și lipsește voința politică pentru conservare, pentru ca de multe ori aceasta intră în conflict cu interesele investiționale si de dezvoltare și cu lipsa de viziune sau viziunea pe termen scurt a politicienilor ce au în spate interesele economice de moment. Astfel că statul român practic își declină și pasează responsabilitatea administrării ariilor naturale protejate unor terți în loc să se implice direct în administrarea acestora.

Deși reprezintă ce are țara mai valoros ca patrimoniu natural, statul în loc să se ocupe direct de ariile naturale protejate a creat un sistem de încredințare a lor prin licitație, prin care practic oricine dorește (de la societate comercială, ONG, regie autonomă, primărie, muzeu, școală și până la persoană fizică) poate deveni administrator de arie naturală protejată. Astfel că statul, în loc să investească efort, inclusiv financiar și uman în administrarea ariilor naturale protejate, printr-o totală lipsă de voință politică sau chiar prin urmărirea altor interese decât conservarea naturii, îi lasă pe alții să o facă în numele lui, rezervându-și doar dreptul de a controla și decide cine, când, cum și unde să fie administrator.

Și astfel oricât de bine intenționați ar fi administratorii și custozii, atâta vreme cât trebuie să depună singuri efort, adică să vină cu bani și resurse de acasă pentru a face treaba statului, nu au și nici nu vor avea niciodată vreo șansă de a asigura resursele minime unor măsuri de conservare, nici vorbă de dezvoltare. Iar din păcate cei bine intenționați care se înhamă la această treabă sunt minoritari în comparație cu cei care reușesc să pună mâna pe ariile naturale protejate din cu totul alte interese decât cele conservative, de cele mai multe ori acestea fiind de natură economică, adică controlul asupra resurselor naturale și/sau vânătoarea unor fonduri europene.

Nepăsarea sau interesul contrar al celor care în decursul ultimilor ani au avut decizia asupra patrimoniului natural național s-au manifestat și împotriva acestuia, prin legi și reglementări care pun presiune investițională pe natură și erodează mai încet sau mai repede ce ne-a mai rămas natural. Putem vorbi aici despre exploatarea pădurilor (legală sau ilegală, rezultatul fiind același), vânătoare, pescuit, construcții de drumuri, stațiuni de schi, microhidrocentrale, ferme eoliene și solare, deschiderea de cariere și multe altele, în fața cărora natura întotdeauna a avut de pierdut. Acestea toate, vizibile din nefericire în toate ariile naturale protejate, dovedesc imperfecțiunea, slăbiciunile și construcția greșită a întregului sistem.

Ineficiența sistemului este dovedită și de situația în care ne aflăm acum, după 7 runde de încredințare a administrării ariilor naturale protejate: 70% dintre ele sunt fără administrator/custode, zeci de custozi şi administratori au renunțat reziliind contractele.

La ora actuală, din punct de vedere al administrării, există în Romania 3 categorii de arii naturale protejate: care au administrație, care au custode și care nu au decât statut oficial de arii naturale protejate, fără să aibă însă custode/administrator.

Cele din urmă, adică 70% din total (!!!) sunt în grija autorităților de mediu (concret câte 1, maxim 2 oameni pe județ, angajați ai Agențiilor pentru Protecția Mediului, care mai au și alte sarcini), pentru ca la sesiunile de atribuire în administrare/custodie nu le-a dorit nimeni și deci Ministerul Mediului nu a reușit să găsească pe cineva care sa se ocupe de ele. În majoritatea acestora, dacă intri nu ai nici măcar de unde să știi că ești într-o arie protejată.

Pentru celelalte, ministerul stabilește pe baza unor anumite criterii, printre care suprafața este cel mai important, dacă este nevoie de administrație sau custode. Astfel că administrație trebuie să aibă doar Rezervația Deltei Dunării (singura arie naturala protejată cu buget acordat de către autoritatea responsabilă și în subordonarea directă a acesteia), parcurile naționale, parcurile naturale, geoparcurile şi siturile Natura 2000 de dimensiuni mari (de regulă peste 50.000 hectare).

Custodia şi administrația se obțin în urma câștigării unor licitații organizate de două ori pe an (au fost 7 runde până acum). În urma evaluării ofertelor (la nivel național pentru administrații si la nivel regional pentru custodii) depuse de către cei interesați, se încredințează administrarea/custodia celui care obține cel mai mare punctaj. Oferta conține mai multe capitole printre care cea mai mare importantă o au propunerea unui plan de acțiune si a unui buget. Acestea devin apoi anexe la contractual pe care administratorul/custodele îl semnează cu Ministerul Mediului, deci există obligativitatea ducerii lor la îndeplinire.

Custodia se acordă pentru 5 ani iar administrarea pentru 10, după care procesul se reia.

Custode poate fi inclusiv o persoana fizică interesată, administrator numai o entitate juridică. Pe lângă îndeplinirea planului de acțiune propus şi alocarea resurselor necesare, custodele şi administratorul au şi alte obligații, dintre care cele mai importante pentru aria protejata sunt întocmirea regulamentului şi planului de management ale acesteia.

Administratorul are în plus şi obligațiile de a înființa structura de administrare, de a angaja personal permanent, de a face/găsi sediu administrației şi dotări pentru aceasta, mijloace auto de teren şi alte cheltuieli administrative. Administratorii parcurilor au şi obligația de a înființa şi asigura funcționarea Consiliului Consultativ (alcătuit din toți factorii interesați) şi Consiliului Științific (cu rol de supervizare științifică, format din persoane competente în domeniile de interes ale parcului).

Atât custodele cât şi administratorul se obligă practic prin contract să-şi pună interesul, munca şi banii în folosul ariei naturale respective, având toată răspunderea de partea sa și aproape doar dreptul de fi controlat de către autoritățile statului care vin să vadă dacă-și îndeplinește aceste obligații.

Există custozi de la persoane fizice și organizații neguvernamentale, până la societăți comerciale, unități de învățământ, muzee și instituții ale statului.

Paleta de instituții implicate în administrare este de asemenea la fel de largă: Regia Națională a Pădurilor Romsilva (22 parcuri naționale și naturale), consilii județene (un parc național – Ceahlău și un geoparc – Platoul Mehedinți), Universitatea București (Geoparcul Hațeg), organizații neguvernamentale (situri Natura 2000: Parâng, Țarcu etc.). La acestea se adaugă instituția statului Administrația Biosferei Delta Dunării.

Este clar ca cele mai mari cheltuieli sunt pentru administratori, care au de plătit cel puțin salarii, chirii, clădiri, mașini etc. Și nu prea e ieftin. Un buget minim pentru administrația unui parc cu 10 angajați se apropie de 100.000 euro/an, dar şi custodia unei mici rezervații presupune cheltuieli anuale de câteva mii de euro.

Instrumentele prin care se administrează ariile naturale protejate sunt regulamentul si planul de management. Ambele trebuie să fie realizate de către custode/administrator prin consultarea tuturor factorilor interesați şi aprobate de către instituțiile statului (Academia Română şi Ministerul Mediului).

Regulamentul si planul de management sunt instrumentele prin care se stabilesc starea actuală, obiectivele, scopurile, mijloacele şi resursele necesare implementării şi urmăririi realizării măsurilor de conservare pentru perioade de câte 5 ani. Toate acestea sunt stabilite în conformitate cu legislația în vigoare, atât din domeniului ariilor naturale protejate cât și din domenii conexe: silvicultură, construcții, vânătoare, pescuit, turism etc. Aceste documente trebuie aprobate de către instituția responsabilă, adică Ministerul Mediului, astfel devenind documente cu statut de act normativ, obligatorii pentru toți.

În Romania şi aceste instrumente aproape că lipsesc, deci iarăși totală ineficiență a sistemului. Avem extrem de puține (în jur de 10) planuri de management aprobate.

Ca o consecință directă a lipsei de voință politică și a neimplicării directe a statului în administrarea ariilor naturale protejate rezulta cadrul legislativ și administrativ din domeniu în limitele cărora administratorii și custozii își desfășoară activitatea.

Principalul act normativ din domeniu este legea ariilor naturale protejate, oficial numită “Ordonanța de urgență nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei si faunei sălbatice”. După peste un an de discuții şi întâlniri, ultima propunere de modificare a fost pur şi simplu abandonată de către ministerul inițiator.

Luată în ansamblu, această lege asigură o parte din pârghiile necesare bunei administrări, însă are şi carențe, unele chiar mari, cum ar fi faptul că înființarea unei arii naturale protejate, deși este fundamentată pe criterii științifice, este lăsată la atitudinea consiliilor locale/județene, care nu numai că nu au competențe științifice, dar de multe ori au şi cu totul alte interese decât protejarea naturii. Sau că legea permite exploatări forestiere, exploatare a resurselor minerale și lucrări de construcții/investiții inclusiv în parcurile naționale (acestea sunt împărțite în 4 zone funcționale, după restricțiile impuse, în două dintre acestea fiind premise exploatări forestiere iar în una cariere/mine şi construcții/investiții).

Însă cele mai multe probleme apar la intersecția prevederilor din legea ariilor naturale protejate cu cele din domeniile colaterale, fiindcă şi alte legi cadru au aplicabilitate pe același teritoriu. Ca să nu mai vorbim despre desele si repetatele încercări de a impune presiuni asupra ariilor naturale protejate prin alte acte de reglementare. Cel mai concludent exemplu este acela al legii vânătorii. În 2008 aleșii țării au votat cu unanimitate de voturi (în doua rânduri) o modificare a acestei legi, în care au încercat să introducă o prevedere pentru permiterea vânătorii în parcurile naționale. Numai după o campanile împotriva acestei prevederi, cu sprijin obținut inclusiv de la instituțiile internaționale, am reușit eliminarea acestei prevederi aberante. Dar asta nu i-a oprit, au mai încercat și în alte rânduri și cu siguranță vor mai încerca.

Aceasta bâlbâială este datorată lipsei de coerență și viziune a celor care ne conduc. Dacă arunci ochii peste documentele strategice pe care se bazează dezvoltarea ţării, vezi că deși avem o strategie națională pentru conservarea biodiversității, alta de ecoturism şi altele asemănătoare, acestea intră în contradicție, flagrantă uneori, cu cele din alte sectoare cum ar fi energia, infrastructura de transport, resursele minerale. Nu există niciun fel de corelare între acestea şi nici vorbă de o prioritizare a lor. Deși actualul brand turistic de țară este cu trimitere către valorile naturale, mergem pe aceeași linie conform căreia ne lăudam fără să facem nimic pentru obiectul laudei.

Cadrul administrativ, adică instituțiile statului puse în slujba naturii este în același ton cu cel legislativ. Ar fi trebuit să existe o instituție națională care să asigure administrarea directă şi coordonarea administrării ariilor naturale protejate. Așa că în urmă cu câțiva ani, după ani de zile de tărăgăneli s-a înființat Agenția Națională pentru Arii Naturale Protejate. Dar n-a apucat să şi funcționeze, fiindcă după doar câteva luni de la decizia de înființare, Guvernul a luat decizia desființării acesteia pentru economii la bugetul de stat! Atribuțiile acesteia sunt ale unei direcții cu o mână de oameni din cadrul Ministerului Mediului și a Agenției Naționale pentru Protecția Mediului.

Instituțiile teritoriale din subordinea Ministerului Mediului si Pădurilor (ANPM și Grada Națională de Mediu cu agențiile lor județene) au și ele compartimente speciale pentru ariile naturale protejate. Control si sprijin la cerere mai există din partea Gărzii Forestiere, Jandarmeriei, Poliției, Salvamontului. Dar care este capacitatea reală a acestor multe compartimente ale instituțiilor implicate? Mă refer aici la resursele umane implicate, fiindcă la urma urmei oamenii fac instituțiile. Este extrem de redusă. Direcția din cadrul ministerului are mai puțin de 10 angajați, angajații APM și GNM sunt câte 1-2 în fiecare județ. Direct proporțional cu interesul statului şi voința politică pentru acest domeniu.

Înmulțind numărul de județe cu numărul de personal al structurilor statului din domeniu, ajungem optimist la o cifra de 100 oameni. Dacă-i mai adăugam pe angajații administrațiilor deja înființate (ARBDD cu peste 150 angajați, 25 parcuri naționale, naturale si geoparcuri mai vechi cu un personal care variază între 10 şi 25 angajați + câteva administrații de situri Natura 2000 mai noi care au cate 1-5 angajați), ajungem la un total in jur de 500-600 oameni. Extrem de puțin în condițiile în care aceștia au în grijă aproape un sfert din teritoriul ţării, partea cea mai valoroasa din punct de vedere al patrimoniului natural național.

Restul, in special custodia ariilor protejate mai mici, este asigurat pe baza de voluntariat, fără personal permanent angajat. Voluntariatul este extrem de important, însă nu poate asigura decât rezolvarea punctuala a unor probleme, nu însă si rezolvarea problemelor de natură administrativa.

Pe lângă insuficiența personalului în domeniu, există și alte probleme majore de resurse umane. În primul rând faptul că recrutarea personalului se face la atitudinea și după regulile administratorului, aceasta nu se face întotdeauna pe criterii de competență şi pregătire, mai ales la instituțiile statului.

Nu există încă un cadru unde să fie pregătiți cei care doresc să lucreze în domeniul ariilor naturale protejate, doar un master la Facultatea de Geologie şi Geofizică şi cursuri organizate fără periodicitate de către unele instituții si organizații. Toți cei care au putut şi au vrut şi-au câștigat experiența din mers, de cele mai multe ori insuficientă pentru a atinge nevoile de performanță. Există şi fluctuații mari de personal, în special în sensul că oamenii pregătiți pleacă.

În plus, personalul administrației este stabilit de către autoritate prin actul de constituire și asumat de către administrator, însă de multe ori nu cuprinde toate funcțiile necesare bunei funcționari a administrației. Personalul unei administrații de parc este compus mai în toate cazurile din director și biolog, economist, specialist IT, responsabil (unul singur) relații cu comunitățile, educație ecologică și turism, un șef al pazei și un corp de rangeri (4-18 oameni, în funcție de suprafața parcului). Aceștia trebuie să se descurce cum pot în așa fel încât să acopere toate nevoile specifice ale parcului: probleme administrative și organizatorice, probleme juridice, întocmire documente strategice și rapoarte, monitorizare biodiversitate, geodiversitate și activități, patrulări și control, educație ecologică, informare și conștientizare, coordonare activități de cercetare și științifice, turism (amenajare și întreținere infrastructură, monitorizare), scriere și implementare proiecte, relații publice și comunicare cu comunitățile locale, autoritățile și vizitatorii etc. Practic este imposibil să le faci pe toate, așa că se face o prioritizare de unde se aleg câteva domenii, în rest administrația fiind mai mult o instituție reactivă, care acționează în urma unor motivații externe, în loc să fie una proactivă.

Motivația financiară este practic inexistentă, un ranger având un salariu net de cca. 1000 lei. De multe ori și echipamentul folosit este cumpărat din proprii bani, ba chiar și combustibilul pentru a deplasa mașinile.

Cunosc mulți oameni competenți și dedicați în rândul administrațiilor, custozilor, instituțiilor centrale și județene ale statului, care au făcut și fac o treabă bună și m-am tot întrebat ce-i face să continue să se zbată în aceste condiții. Răspunsul e simplu: altă motivație, mult mai puternică decât celelalte și decât piedicile întâlnite, cum ar fi dorința de schimbare în bine, dragostea de natură, interesul științific, dezvoltarea unei zone, motive personale etc. Ca să poată trăi decent, toți trebuie însă să aibă fie susținere externă, fie din alte activități colaterale, care le limitează timpul și performanța. Însă din păcate această categorie a ajuns să fie minoritară și de multe ori, pe lângă neajunsurile de mai sus intervin și altele, inclusiv demotivarea de către colegi și lipsa de suport din partea celor care-ar trebui să-i sprijine, inclusiv reprezentanții autorităților.

Cu toate astea, această mână de oameni a reușit până în prezent să mențină o stare cât de cât favorabilă naturii, însă ținând cont că sprijinul și resursele scad în timp ce presiunile și interesele contrare cresc, nu se știe cât va mai putea fi menținută situația.

Deficiențele de sistem, lipsa de coerență a actelor normative, incapacitatea instituțiilor responsabile și insuficiența resurselor alocate administrării ariilor naturale protejate duc inevitabil la problemele cu care acestea se confrunta, unele vizibile, altele mai ascunse, dar care încet-încet erodează calitatea și cantitatea patrimoniului natural național cu care încă ne putem lăuda.

Dacă trecem de la teorie la practică, prin reliefarea problemelor concrete cu care se confruntă ariile naturale protejate și cei care încearcă să le administreze, situația este și mai gravă, contextul în care există ariile naturale protejate din Romania determinând direct calitatea administrării acestora.

Procesul de administrare este aproape 100% unul reactiv, în loc să fie proactiv. De cele mai multe ori custodele sau administratorul nu au decât capacitatea de a încerca să facă ceva pentru a salva lucrurile, uneori fiind prea târziu.

Care sunt însă principalele probleme cu care se confruntă ariile naturale protejate? Cred ca toată lumea le sesizează fie și doar prin impactul vizual generat, la o simplă ieșire printr-o zonă protejată:

– exploatările forestiere, atât cele ilegale, dar mai ales cele legale;

– construcțiile şi investițiile de orice fel: drumuri, microhidrocentrale, cariere, pârtii de schi, instalații de transport pe cablu, stațiuni, construcții diverse etc.;

– pășunatul intensiv;

– vânătoarea și pescuitul necontrolate + braconajul;

– activitățile de culegere, colectare necontrolată a fructelor de pădure, ciupercilor, plantelor medicinale, fosilelor, rocilor și mineralelor, speleotemelor;

– turismul necontrolat.

Toate acestea sunt în continuă creștere și au în comun două lucruri: goana, nevoia și pofta crescândă a oamenilor pentru resursele naturale (de la lemn la plante ornamentale, de la trofee de vânătoare la ciuperci, de la potențial investițional la construcția unei mânăstiri, de la dorința de relaxare la cea de adrenalină) și degradarea naturii.

Exploatările forestiere prin impactul lor asupra conservării biodiversității și peisajului, după părerea mea ar trebui eliminate cel puțin din parcurile naționale (doar 1,3% din teritoriu), cu posibilitatea intervenției controlate în cazuri excepționale. Marea durere însă constă în faptul că pădurile cu adevărat valoroase, cele virgine şi cvasivirgine, nu sunt protejate decât conjunctural. Aici habitatele și speciile fiind în stare de echilibru, ar trebui ca natura să fie lăsată să-şi regleze singură ciclurile vieții. Dar la noi legislația permite exploatarea forestieră aproape fără restricții, inclusiv în unele zone din parcurile naționale. Astfel că administratorul/custodele nu are altceva de făcut decât să dea aviz lucrărilor silvice prevăzute în amenajamentele silvice. Așa că cei care sunt puși să păstreze patrimoniul natural sunt legați de mâini în fața hotărârilor autorităților silvice şi rămân doar cu posibilitatea de a controla şi sancționa modul în care aceste exploatări forestiere sunt realizate. Astfel pădurea cu lemn de proastă calitate, dar cu o mare valoare pentru biodiversitate se duce definitiv, cei drept cu acte în regulă. Și nu cred că mai există încă zonă din tara asta care să nu fie lovită de impactul negativ al exploatărilor forestiere, sub toate aspectele sale. Toata lumea vorbește despre tăierile ilegale, dar acestea ca pondere reprezintă foarte puțin în cantitatea de lemn tăiata, rezultatul în pădure fiind același. Tăierile ilegale au avut un vârf imediat după retrocedare, în special în zonele cu proprietăți private fragmentate, greu de controlat, dar acum acolo problema e pe cale de dispariție fiindcă pe de o parte nu prea mai au ce tăia, pe de alta controlul începe să fie mai strict. Părerea mea este că ar trebui sa ne concentram pe salvarea şi protejarea acelor păduri care chiar au valoare de conservare ridicată, adică pădurile în care încă nu s-a umblat, fiindcă Romania e singura țară din UE care mai are așa ceva. Și asta se poate face prin includerea pădurilor de acest gen care încă nu au statut de protecție în arii naturale protejate cu regim strict. Aici e adevărata valoare care tinde sa fie pierdută definitiv, în rest trebuie gândită exploatarea în chip rațional și durabil pe termen lung. Totul trebuie însoțit de educarea şi responsabilizarea proprietarilor şi administratorilor şi compensarea pierderilor economice către aceștia. Pădurea trebuie privită mai mult decât o posesiune a cuiva, ea este a tuturor prin beneficiile aduse și trebuie tratată ca atare. Fiindcă daca un proprietar își ia lemnul din pădure îmi ia și mie dreptul la un mediu sănătos, care este şi el garantat prin Constituție, la fel ca și cel de proprietate.

Construcțiile și investițiile, indiferent de ce fel sunt acestea, au un impact major asupra naturii, uneori vizibil cu ochiul liber. Și o potecă nouă trasată printr-o pădure sau pajiște are impact direct prin amenajările și mentenanța făcute și indirect prin presiunea adusă de vizitatorii zonei. În jurul unei cabane se creează automat o zona de excludere a vieții sălbatice. Ca sa nu mai vorbim de investițiile majore gen cariere, șosele, pârtii de schi și instalații de transport pe cablu. Toate își au rostul lor, dar nu peste tot. Ar trebui să ferim măcar ariile naturale protejate de așa ceva și să ne limităm la a investi în restul (mult mai mare) al zonelor. Ariile naturale protejate sunt cele mai pretabile ca destinații ecoturistice, cu infrastructură specifică minimă ca impact, investițiile de anvergură putându-se dezvolta în zonele limitrofe. Astfel ariile naturale protejate ar deveni nuclee ale dezvoltării durabile locale, aducând dublu beneficiu, atât în conservare, cât și în dezvoltarea economică a zonelor adiacente. Nimeni dintre decidenți nu înțelege sau nu vrea să o facă, că nici măcar nu vor dura aceste investiții, în timp presiunea crescândă degradând zona care constituie magnetul-scop al investiției. Iarăși nu cred că mai există vreo arie naturală protejată din țară în care sa nu fie deja construit, în curs sau planificată vreo măreață investiție: carieră, șosea, mânăstire, hotel, pensiune, hidrocentrală, parc de eoliene, pârtie de schi, telegondolă etc. Nu zic ca acestea nu ne trebuiesc, întreb doar de ce tocmai aici? Nu mai e loc oare in restul 75% din teritoriu?

Pășunatul intensiv este o problemă în unele zone, însă cu tendință de scădere prin diminuarea numărului de animale ale comunităților locale. Aici trebuie un control în ceea ce privește locurile de amenajare a stânelor, locurile permise pentru pășunat, numărul de animale, specia, rotația turmelor, perioadele de cosit etc. Nu-i bine dacă se pășunează necontrolat fiindcă se distrug pajiștile, se distrug lăstarii din pădure, se produce eroziune, dar nu-i bine nici dacă se elimina pășunatul, fiindcă e ocupație tradițională, are potențial ecoturistic și fiind practicată de sute de ani a dus la un echilibru ce s-ar strica, cu consecințe inclusiv în ceea ce privește starea de conservare. Unele plante ar fi sufocate de altele care n-ar mai fi ținute sub control prin pășunat. Oamenii și ocupațiile lor tradiționale au dat întotdeauna un farmec aparte acestor zone, doar că ar trebui susținuți și ajutați să depășească stadiul de supraviețuitor prin subzistență și sa treacă la cel de valorificator al resursei ecoturistice.

Vânătoarea și pescuitul necontrolate contribuie din plin la diminuarea și dezechilibrarea efectivelor faunistice. Le-a intrat în cap unor vânători decidenți că fără intervenția lor s-ar dezechilibra lanțul trofic și ideea asta face ca în continuare să fie aprobate planuri de recoltă, inclusiv în ariile naturale protejate (cu excepția parcurilor naționale și zonelor de protecție strictă ale parcurilor naturale). La fel ca în cazul pădurilor virgine care nu au nevoie de drujba și silvicultor ca să supraviețuiască, nici habitatele naturale nu au nevoie de pușcă și posesorul ei ca să supraviețuiască. Ba, mai mult, nu cred ca vânătoarea are ce căuta acolo. Întreg sistemul de evaluare a efectivelor, stabilire a cotelor, administrare a fondului cinegetic și vânătoarea sunt stabilite exclusiv pe criteriile subiective ale celor care țin pușca în mână, în vederea atârnării animalului pe perete. Fondurile de vânătoare se suprapun și pe teritoriul ariilor naturale protejate și administratorii acestora cu cei ai fondurilor sunt diferiți ca viziune așa cum este diferită fauna de vânat, așa cum ii zic vânătorii, oricât și oricum ne-ar spune lozinca lor “Ocrotiți vânatul!”. Pescuitul necontrolat poate de asemenea duce la mari dezechilibre ale habitatelor acvatice.

Culegerea din natură a resurselor disponibile, în special a fructelor, ciupercilor și plantelor medicinale s-a făcut și se face dintotdeauna. Problema cu impact apare atunci când aceasta se face la scară industrială. În ultimii ani în diferite zone montane ale ţării apar adevărate tabere de nomazi culegători, cu mii de oameni care se năpustesc și împrăștie zilnic prin păduri și pajiști și care rad tot în cale, ca un nor de lăcuste. Pe lângă că le lasă pe animale fără hrană, le și hăituiesc o vară întreagă lipsindu-le de liniștea necesară. Iar apoi ne mirăm de ce vine ursul la tomberon, fără să ne punem prea des problema că noi l-am alungat de la casa lui. Dacă mai punem la socoteală că unele specii vizate sunt rare și protejate, situația devine mai gravă. Am văzut de mai multe ori promovat inclusiv în presă jaful festivalurilor de bujor, narcise etc. în care sărbătorim speciile făcându-le praf, am întâlnit culegători trimiși de florării să culeagă/dezrădăcineze primăvara ghiocei, am găsit un nemernic cu peste 100 kg rădăcina de ghințura galbenă, vânzători de buchete de flori de colț, hoți de fosile și speleoteme, culegători de flori de soc cărora li se aprobase tăierea cu drujba a arbuștilor, molizi cu vârfurile tăiate ca să li se culeagă perele, tufe de rhododendron jumulite și multe altele.

Turismul necontrolat a luat o mare amploare la noi în ultimii ani. Toți știm ca grătarul e sport național în România și că tot românul după părerea lui are dreptul să meargă oricând, oricum și oriunde și să facă ce vrea, fără sa fie deranjat. Rezultatele acestui exod uman în natură iarăși le știm cu toții. Mulți străini vin in România tocmai fiindcă aici găsesc libertatea ce lipsește în altă parte, aceea de a merge oriunde, de a pune cortul şi face focul aproape oriunde. Din păcate mulți dintre aceștia şi alături de ei şi mulți români înțeleg acest lucru tot prin a face ce-i taie capul. Şi astfel vedem la tot pasul mașini 4×4, motociclete enduro şi ATV şi mai ales urmele lăsate de ele pe trasee sau în afara lor, găsim refugii şi cabane unde se dau adevărate petreceri, mormane de gunoaie, gălăgie şi fel de fel de distrugeri şi inscripții. Mersul în natură ar trebui sa fie un drept al tuturor dar şi o obligație. În ceea ce privește ariile naturale protejate, aceasta obligație este cu atât mai mare cu cât valoarea zonelor este mai ridicată. Ideal ar fi ca accesul motorizat să fie total exclus din ariile naturale protejate, cei care intră să fie responsabili și să respecte regulile zonei, iar cei care le încalcă să poată fi pedepsiți aspru. Situația e departe de a fi așa din foarte multe cauze. Doar când vor trece atât autoritățile cât și vizitatorii de la a privi ariile naturale protejate ca potențial de investiții în turism de masă, grătar și facere de cap la a le privi ca pe niște destinații ecoturistice, o sa reușim sa schimbăm ceva.

Toate aceste presiuni in creștere dar si altele, puse împreună cu constrângerile, limitările si lipsurile sistemului, legislației și celor care se ocupă de gestionarea patrimoniului natural, nu vor duce decât la fragmentarea habitatelor naturale, dispariția sau degradarea iremediabilă a unor habitate si populații faunistice/floristice, alterarea peisajului natural. Atunci va fi prea târziu să regretăm fiindcă nu mai putem aduce înapoi ce s-a pierdut și ne vom trezi că am rămas doar cu o formă fără conținut, adică cu infrastructura modernă și dorința de relaxare, dar fără locul în care să beneficiem de ele. Asta fac în momentul de față tot mai temeinic autoritățile, iar noi nu facem altceva decât să acceptăm situația.

Paradoxul este ca țările care au ajuns să conștientizeze valoarea naturii și să și aibă resurse pt. protejarea ei, să nu prea mai aibă ce proteja, iar cele care au ce proteja, să nu aibă resursele necesare și să nu realizeze ce au de pierdut, sau să nu vrea s-o facă. E și cazul României în care situația alunecă pe o pantă care ne va duce să fim la fel ca statele dezvoltate europene, adică bine în multe privințe, dar dezastruos pentru natura pe care-o calcăm în picioare. În Romania, din cauza lipsei de voință politică, statul se implică doar declarativ în protecția ariilor naturale cu care altfel se laudă peste tot. Spre deosebire de toate țările europene şi alte țări civilizate (inclusiv multe țări africane, care din diferite motive dau mai mare importanță naturii decât dăm noi), la noi statul a ales varianta de a delega administrarea ariilor naturale protejate.

Prețul pe care ar trebui să-l plătească statul român pentru implicarea pentru conservare este infim în comparație cu consecințele ireparabile ale menținerii situației actuale. Pentru comparație și evidențiere îmi vine în minte un exemplu: un singur parc național mic din Marea Britanie are un buget anual alocat de Guvern de 7 milioane lire sterline și 350 angajați, în timp ce bugetele cumulate ale tuturor parcurilor naționale și naturale de la noi nu depășește jumătate din această sumă şi toți angajații administrațiilor parcurilor sunt mai puțin de 300, din care puțini au experiență, şi aia câștigată din mers. În schimb când ne-am prezentat reciproc parcurile, românii vorbeau de urși şi lupi, iar ei despre arici și veverițe. Ce ar însemna câteva milioane de euro pentru bugetul de stat, în comparație cu pierderile ireparabile? Nimic toată!

Deși toți străinii din domeniu sau iubitori de natură ne sfătuiesc să nu facem greșelile lor distrugându-ne ce avem mai valoros, adică natura, noi sistematic o călcăm în picioare. Zic noi fiindcă și noi avem aceeași vină ca și politicienii în mâna cărora stă decizia. Fiindcă noi i-am pus acolo și decizia lor ar trebui să fie tot în interesul nostru. Şi dacă decizia lor nu-i bună e şi fiindcă noi nu avem grijă să fie așa. Așa că ne scăldam într-un sistem imperfect prin construcție, care este menținut din interes sau nepăsare şi care dacă va fi păstrat în această stare va avea consecințe dezastruoase şi ireparabile asupra naturii ţării: vom rămâne fără lupi şi urși, vom avea doar păduri plantate şi antropizate (în câteva zeci de ani după ce vor creste altele în locul celor tăiate), ape cu pește crescut artificial iar peisajele naturale ne vor fi completate cu șosele moderne in vârf de munte, pârtii de schi fără zăpadă şi telegondole colorate de urcat în vârf. Iar dacă de mormanele de gunoaie și lipsa de infrastructură turistică specifică vom putea scăpa în timp prin educație și investiții, cele pierdute nu se mai pot întoarce.

E greu de crezut că avem coordonare și eficiență în sistemul de administrare a ariilor naturale protejate atâta vreme cât autoritatea responsabilă recunoaște că nu are o evaluare a situației acestora în ceea ce privește realizarea planurilor de management și nici vorbă de măsuri în ce-i privește pe cei care nu-și îndeplinesc obligațiile contractuale.

Dacă într-o țară nu se găsește soluția politică, administrativă și financiară prin care statul să asigure conservarea pe termen lung a patrimoniului natural național, înseamnă că viitorul ei și al generațiilor viitoare e ceva neinteresant pentru actualii decidenți.

Aceasta este o părere personală exprimată în baza experienței din ultimii peste 10 ani în domeniu, timp în care am fost şi sunt implicat în procesele de desemnare a ariilor naturale protejate (Parcul National Buila-Vânturariţa, Parcul Natural Văcărești, situl Natura 2000 Munții Țarcu etc.), în diferite procese de îmbunătățire a cadrului legislativ, în sistemul de acordare a administrării și custodiei (membru al comisiei din regiunea SV Oltenia), în administrarea ariilor naturale protejate (custode din 2015 a unei rezervații naturale, coadministrator timp de 10 ani al unui parc național și angajat al administrației acestuia aproape 5 ani) în inițierea și realizarea a numeroase proiecte de conservare a biodiversității şi geodiversității, ecoturism, educație ecologică, informare-conștientizare în şi pentru ariile naturale protejate.

Cum si cine se ocupa de administrarea ariilor naturale protejate in Romania?

Scriam acum 2 ani un articol dupa ce mi-am dat demisia din comisia regionala SV Oltenia, pentru analizarea ofertelor și atribuirea custodiilor ariilor naturale protejate. De atunci lucrurile nu s-au schimbat deloc in bine… Reprezentantii societatii civile au ramas cu statut de observator in aceste comisii, deci fara drept de vot. Au mai fost doua sesiuni de incredintare a administrarii/custodiei ariilor protejate, ajungandu-se cu chiu cu vai la un procent de 30% arii protejate care au un custode. Insa intre timp alti cativa zeci de custozi au renuntat la aceasta calitate reziliind contractele, alt semn al ineficientei acestui sistem gresit fundamentat. Adica s-au cam terminat cei care sunt dispusi sa vina cu bani, oameni, timp si alte resurse de acasa pentru a face treaba statului la conservarea naturii.

La utima sesiune, avand ca termen de depunere a ofertelor 15 decembrie 2015, a venit si randul Parcului National Buila-Vanturarita sa fie scos la mezat alturi de altele, contractului vechi al RNP Romsilva expirandu-i valabilitatea de 10 ani. Cum noi (Asociatia Kogayon), cei care l-am infiintat in 2004 si cei care ne-am implicat in ultimii 10 ani cu proiecte ca partener al administratiei, nu avem de unde scoate banii necesari sustinerii unei administratii, fie ea si a celui mai mic parc national – cam 100.000 euro/an – a ramas un singur ofertant, cel care practic monopolizeaza administrarea parcurilor nationale si naturale: RNP Romsilva. In ceea ce ne priveste, am dorit si solicitat continuarea parteneriatului, care credem noi ca a fost unul in beneficiul parcului, dar se pare ca nici RNP Romsilva si nici Ministerul Mediului Apelor si Padurilor nu mai doresc asta, regia spunandu-ne ca nu exista prevedere legala pt. asa ceva (desi nici interzis nu e si pana acum s-a putut) si trimitandu-ne sa discutam colaborarea cu administratia parcului dupa semnarea contractului de catre aceasta cu ministerul (deci fara posibilitatea oficializarii ca pana acum, cand parteneriatul a fost mentionat in contract), iar ministerul responsabil ignorandu-ne solicitarea. Se pare ca in actualul sistem nici parteneriatele nu-si mai gasesc locul. Oricum era singurul caz din tara, de ce sa mai avem exceptii?

Articolul scris in ianarie 2014:

Ariile naturale protejate sunt cele mai reprezentative și valoroase elemente ale patrimoniului natural național al unei țări. În cazul României acest patrimoniu este cu atât mai valoros cu cât ne putem încă mândri cu valori naturale de mult pierdute în restul țărilor europene. Practic suntem singura țară a Uniunii Europene care mai are păduri virgine, peisaje forestiere intacte, singura țară cu 5 regiuni biogeografice, deci pe lângă bogăție floristică și faunistică avem și o biodiversitate ridicată. La noi se află aproape jumătate din efectivele europene de urși, lupi și râși. Dacă mai adăugăm și geodiversitatea (elemente geomorfologice, inclusiv fenomene exo și endocarstice, peisaj, situri paleontologice, stratigrafice, petrologice și mineralogice) și patrimoniul cultural material și imaterial, realizăm imaginea unui teritoriu european unic, de o deosebită valoare, un adevărat pilon al dezvoltării durabile pe care s-ar putea construi activități ce ar duce la dezvoltarea comunităților locale și nu numai. Orice factori decizionali, administrativi sau politici ar trebui să realizeze asta și să acționeze în consecință.

La noi însă lucrurile stau cu totul altfel. Doar se simulează protecția și conservarea patrimoniului natural, la fel deci și dezvoltarea durabilă. Avem legi și reglementări după model european, avem instituții cu responsabilități în domeniul reglementării și controlului, avem administrații și custozi care se ocupă direct de bunul mers al lucrurilor în ariile naturale protejate, am început să avem planuri de management și regulamente, practic s-a creat un întreg sistem pentru conservarea și administrarea valorilor naturale.

Problema este că acest sistem este unul construit pornind de la o premiză falsă, pe o temelie șubredă, aceea că se pot ocupa alții decât statul de administrarea ariilor naturale protejate, fapt care duce la grave probleme cu care acestea se confruntă. Statul român practic își declină și pasează responsabilitatea administrării ariilor naturale protejate unor terți în loc să se implice direct în administrarea acestora.

Deși reprezintă ce are țara mai valoros ca patrimoniu natural, statul în loc să se ocupe direct de ariile naturale protejate a creat un sistem de încredințare a lor prin licitație, prin care practic oricine dorește (de la societate comercială, ONG, regie autonomă, primărie, muzeu, școală și până la persoană fizică) poate deveni administrator de arie naturală protejată. Astfel că statul, în loc să investească efort, inclusiv financiar și uman în administrarea ariilor naturale protejate, printr-o totală lipsă de voință politică sau chiar prin urmărirea altor interese decât conservarea naturii, îi lasă pe alții să o facă în numele lui, rezervându-și doar dreptul de a controla și decide cine, când, cum și unde să fie administrator.

Și astfel oricât de bine intenționați ar fi administratorii și custozii, atâta vreme cât trebuie să depună singuri efort, adică să vină cu bani și resurse de acasă pentru a face treaba statului, nu au și nici nu vor avea niciodată vreo șansă de a asigura resursele minime unor măsuri de conservare, nici vorbă de dezvoltare. Iar din păcate cei bine intenționați care se înhamă la această treabă sunt minoritari în comparație cu cei care reușesc să pună mâna pe ariile protejate din cu totul alte interese decât cele conservative, de cele mai multe ori acestea fiind de natură economică, adică controlul asupra resurselor naturale și/ sau vânătoarea unor fonduri europene.

Nepăsarea sau interesul contrar al celor care în decursul ultimilor ani au avut decizia asupra patrimoniului natural național s-au manifestat și împotriva acestuia, prin legi și reglementări care pun presiune investițională și erodează mai încet sau mai repede ce ne-a mai rămas natural. Putem vorbi aici despre exploatarea pădurilor (legală sau ilegală, rezultatul fiind același), vânătoare, pescuit, construcții de drumuri, stațiuni de schi, microhidrocentrale, ferme eoliene și solare, deschiderea de cariere și multe altele, în fața cărora natura întotdeauna a avut de pierdut. Acestea toate, vizibile din nefericire în toate ariile naturale protejate, dovedesc imperfecțiunea, slăbiciunile și construcția greșită a întregului sistem.

Una dintre verigile acestui sistem imperfect este însuși procedura de atribuire a administrării ariilor naturale protejate. Teoretic este bine reglementată și transparentă, dar în fapt este doar un simulacru. Există o comisie națională și altele regionale, pentru analizarea ofertelor și atribuirea administrațiilor, respectiv a custodiilor, care s-au întrunit până în prezent de 5 ori (de atunci au mai fost doua sesiuni), de fiecare dată atribuind câte o tranșă de arii naturale protejate doritorilor. Am fost membru de la început într-una dintre comisiile regionale, am participat și la elaborarea ordinului care stabilește criteriile și metodologia, însă după cea de-a 5-a întrunire am hotărât să mă retrag din acest simulacru care dă apă la moară unui sistem greșit.

Dealtfel am participat doar după ce ministerul a revenit în urma unui protest al organizațiilor nonguvernamentale asupra deciziei prin care eliminase din comisii reprezentanții societății civile. Nu la fel s-a întâmplat însă și cu reprezentanții administratorilor de parcuri naturale și naturale, care au fost eliminați. Asta deși în cazul comisiei din care făceam parte, dar și în al altora, aceștia doi erau singurii cu experiență practică și expertiză în administrarea ariilor naturale protejate și conservarea naturii. Deși am putut participa la această ultimă sesiune în calitate de membru al comisiei cu drept de vot, prezența mea a fost practic anihilată de componența acesteia, alcătuită aproape în exclusivitate din reprezentanți ai ministerului și structurilor subordonate, majoritar ai agențiilor pentru protecția mediului, în condițiile în care tocmai aceste agenții aplicau pentru obținerea administrării ariilor protejate, în baza unor existente sau viitoare proiecte din fonduri europene.

Practic procedura a fost doar o formalitate prin care mai mult s-a încredințat custodia cui s-a dorit, știut aproape dinainte. Conform evaluării mele, bazată pe experiența câștigată prin activitatea de peste 10 ani în domeniu, administrarea unei rezervații din 2006 și coadministrarea unui parc național din 2006, întocmire de documentații pentru înființarea de arii protejate, 5 ani în administrația unui parc național, zeci de proiecte în domeniu, niciuna dintre solicitări nu ar fi fost desemnată câștigătoare. Dar părerea mea a fost practic anulată de punctajele acordate de către ceilalți.

Desfășurarea însăși a acestei sesiuni a avut o mulțime de probleme:

– S-au schimbat din mers reguli, după anunțarea sesiunii, prin modificarea ordinului, condițiilor, termenelor de depunere și componenței comisiilor, asta după ce unele oferte fuseseră deja depuse. Asta a dus la neevaluarea cu aceeași monedă a solicitărilor.

– Multe reguli au venit dinspre minister, prin reprezentanții acestuia, fară acoperire în textul ordinului care stabilește procedura, motivate doar de faptul că așa s-a făcut și prin altă parte. Dintre acestea menționez un set de întrebări gata pregătite pentru interviu, din care ni s-a spus că era obligatoriu să punem 5 și regula conform căreia dacă un membru al comisiei punctează sub minim la una dintre categorii, solicitarea este respinsă.

– La obiecțiile mele precum că regula de mai sus instituie drept de veto al oricărui membru al comisiei mi s-a spus că regula e stabilită de minister, deși nu e scrisă nicăieri și s-a aplicat peste tot. Însă s-a renunțat la aceasta când s-a văzut că astfel, conform evaluărilor mele, nicio solicitare nu se califică.

– Au fost multe bâlbe organizatorice, inclusiv irosirea timpului prin neaplicarea clară a procedurilor. Am solicitat verificarea eligibilității dosarelor de către juriștii ministerului, fiindcă cel mai mult timp ni l-am pierdut verificând și discutând dacă dosarele sunt sau nu complete și conforme.

– Lipsa de profesionalism a unora dintre cei din comisie, care au dezvăluit colegilor lor solicitanți de custodie punctajele individuale acordate, ajungând ca aceștia să-mi ceară socoteală personal și să mă acuze direct că sunt rău intenționat și nu vreau să-i las să obțină custodia, ba chiar spunându-mi că de știau nu mai dădeau asociației mele custodia rezervației pe care o administrăm din 2006 (!).

Senzația a fost că se știa dinainte cine trebuia să devină custode și cine nu, că se înțelege de la sine că trebuie avută încredere deplină în angajații Agențiilor pentru Protecția Mediului care se pricep, fac și vor să facă mai bine decât oricine altcineva administrarea ariilor naturale protejate, deși în cele mai multe cazuri experiența acestora în domeniu se mărginește doar la ce știu despre ele din postura de autoritate de reglementare. Toate astea sunt pe fondul politicii ministerului conform căreia e mai bine cu custode decât fără.

În ceea ce mă privește a fost ultima dată când am participat la această comisie din care ma retrag. Nu mai vreau să iau parte la mascarada asta ca reprezentant tolerat pentru o brumă de legitimare a falsității, prin care ne facem că suntem profesioniști și că avem grijă de patrimoniul natural, când nu facem altceva decât să dăm apă la moară unui sistem imperfect care funcționează doar de dragul raportarilor statistice și a justificării aruncării pe fereastră a unor bani din Programul Operațional Sectorial Mediu sau alte linii de finațare, prin care în loc să se rezolve probleme, se creează hârtii și impresii false.

La noi ca și în alte părți ale lumii analizele economice pentru stabilirea valorii biodiversității și ariilor naturale protejate demonstrează fără dubiu că doar asigurând conservarea lor pe termen lung se poate creea o bază solidă de dezvoltare a comunităților locale, doar că la noi față de alte țări statul nu face mai nimic pentru aceasta, ci doar prelungește starea de subsistență a unui sistem construit greșit care deja își face simțite efectele distructive.

E greu de crezut că avem coordonare și eficiență în sistemul de administrare a ariilor naturale protejate atâta vreme cât autoritatea responsabilă recunoaște că nu are o evaluare a situației acestora în ceea ce privește realizarea planurilor de management și nici vorbă de măsuri în ce-i privește pe cei care nu-și îndeplinesc obligațiile contractuale.

La solicitarea unei coaliții a organizațiilor de mediu, prin care se cerea ministerului lista actualizată a ariilor naturale protejate, a custozilor/ administratorilor acestora şi situaţia în care se află planurile de management s-a răspuns doar că nu există o evaluare a situației ariilor naturale protejate și a contractelor de administrare, care urmează să fie făcută cu sprijinul societății civile, deși acestea ar trebui să fie obligațiile principale ale autorității responsabile.

Dacă într-o țară nu se găsește soluția politică, administrativă și financiară prin care statul să asigure conservarea pe termen lung a patrimoniului natural național, înseamnă că viitorul ei și al generațiilor viitoare e ceva neinteresant pentru actualii decidenți.

Sistemul romanesc de administrare a ariilor naturale protejate

Reiau un articol pe care-l scriam prin 2011, fiindca lucrurile nu prea s-au schimbat, ba din contra, dar mai ales fiindca in sfarsit se intrevede infiintarea Agentiei Nationale pentru Arii Naturale Protejate, poate singura sansa de salvare a unui sistem care si-a dovedit limitarile, ca sa nu zic esecul.

Foto: Catalin Gheorghe, capre negre in Parcul National Buila-Vanturarita

Fiecare tara are obligatia de a se ingriji de patrimoniul natural national. De ce oare ar trebui sa faca asta? Din foarte multe motive: pentru ca este o datorie fata de urmasi, fiindca natura nealterata poate constitui baza dezvoltarii durabile, pentru ca astfel se salveaza specii si habitate rare si periclitate, pentru ca prin asta se asigura baza dezvoltarii ecoturismului, resurse pentru cercetare si educatie ecologica etc.

Dar ce inseamna acest patrimoniu natural pentru Romania? Inseamna extrem de mult, fie doar prin prisma afirmatiilor oficiale bazate pe informatiile conform carora suntem singura tara din UE care mai are paduri virgine (300.000 ha) si 5 regiuni biogeografice si in care traieste jumatate din populatia de ursi, lupi si rasi a Europei.

Toti romanii stiu cate ceva despre ce avem de protejat, macar prin faptul ca le-a placut sa vada o padure de poveste, un rau cristalin, o pestera interesanta, un peisaj montan, o cascada, o floare rara, un animal salbatic, o pasare frumos colorata, un peste sarind din apa. Poate ca nu toti realizeaza importanta stiintifica si valoarea acestora, dar cu siguranta apreciaza linistea si relaxarea in natura, peisajul neantropizat, aerul curat si apa buna de baut.

In toate statele lumii se incearca protejarea patrimoniului natural national prin desemnarea de arii naturale protejate in care sunt incluse cele mai valoroase elemente ale patrimoniului natural: parcuri nationale, parcuri naturale, rezervatii naturale, monumente ale naturii etc. In plus exista si arii naturale protejate de interes european (situri Natura 2000) si international (rezervatii ale biosferei, situri Ramsar, situri ale patrimoniului universal etc.). In fiecare tara acestea toate alcatuiesc reteaua nationala de arii naturale protejate.

In Romania aceasta retea este alcatuita din: 13 parcuri nationale (1,3% din teritoriul tarii), 13 parcuri naturale si cateva sute de rezervatii si monumente ale naturii, Rezervatia Biosferei Delta Dunarii (cea mai mare), toate acestea insemnand 7,8% din teritoriul tarii, la care se adauga siturile Natura 2000 cu care suprafata totala a ariilor naturale protejate se ridica la circa 23% din teritoriu. Putin in comparativ cu alte tari europene si tinand cont de ce exista la noi si ce-a disparut din acestea. Fundamentarea infiintarii si administrarea ariilor naturale protejate sunt bazate pe aceleasi principii, chiar daca denumirile, scopurile si activitatile permise sunt diferite. Spre exemplu, diferentele dintre un parc national si unul natural sunt de scop declarat (conservare, protectie a elementelor naturale intacte/putin afectate si vizitare in scopuri educative, stiintifice, recreatative si turistice fata de protejare a peisajului natural-antropic) si de constituire (in zone de extravilan, fara activitati umane permanente fata de zone populate si cu activitati umane permanente, inclusiv localitati).

Administrarea ariilor naturale protejate este diferita de la tara la tara, dar toate au ca element comun implicarea statului prin institutiile sale, care tine din pacate de vointa politica. Din pacate pentru ca de multe ori conservarea intra in conflict cu interesele investitionale si de dezvoltare si cu viziunea pe termen scurt a politicienilor ce au in spate interesele economice. Si cand pana la urma se prioritizeaza conservarea, din pacate este prea tarziu, fiindca daca lupii mor nu-i mai vezi decat impaiati la muzeu, in filme si in fotografii. Se realizeaza importanta unui lucru abia dupa ce acesta nu mai e. La fel ca in cazul apei si aerului, care fiind inca resurse gasite fara probleme, lumea nu realizeaza adevarata lor valoare si necesitatea pastrarii lor curate.

Paradoxul este ca tarile care au ajuns sa constientizeze valoarea naturii si sa si aiba resurse pt. protejarea ei, sa nu prea mai aiba ce proteja, iar cele care au ce proteja, sa nu aiba resursele necesare si sa nu realizeze ce au de pierdut sau sa nu vrea s-o faca. E si cazul Romaniei in care situatia aluneca pe o panta care ne va duce sa fim la fel ca statele dezvoltate europene, adica bine in multe privinte, dar dezastruos pentru natura pe care-o calcam in picioare. In Romania, din cauza lipsei de vointa politica, statul se implica doar declarativ in protectia ariilor naturale cu care altfel se lauda peste tot. Spre deosebire de toate tarile europene si alte tari civilizate (inclusiv multe tari africane care din diferite motive dau mai mare importanta naturii decat dam noi), la noi statul a ales varianta de a delega administrarea ariilor naturale protejate. Astfel s-a creat, initial dintr-o solutie de moment care apoi s-a permanentizat, un sistem de incredintare prin contract a administrarii/custodiei ariilor naturale protejate catre cine este interest. Practic se scoate la licitatie administrarea valorilor naturale ale tarii si cine este interest (uneori interesul ascuns fiind altul decat conservarea), adica institutie, societate comerciala, ONG si chiar persoana fizica poate obtine administrarea/custodia unei arii naturale protejate printr-un contract semnat cu institutia de resort, adica Ministerul Mediului, Apelor si Padurilor. Astfel ca institutia care ar trebui sa reprezinte statul in asumarea responsabilitatii administrarii retelei nationale de arii naturale protejate isi pastreza doar rolul de supervizare si control si toata responsabilitatea cade in spinarea tertilor, inclusiv cea financiara. In aceasta situatie nu putem vorbi decat de asigurarea unui nivel minim de supravietuire a administratiilor ariilor naturale protejate, acestea confruntandu-se cu probleme grave: lipsa de resurse finaciare si umane, lipsa de experienta, care corelate cu un cadru legislativ lipsit de coerenta, lipsa de implicare a autoritatilor responsabile si cresterea presiunii asupra ariilor naturale protejate, se reflecata in proasta calitate a administrarii. Iar aceasta inseamna exploatari forestiere (legale si ilegale), investitii de infrastructura cu impact distructiv, turism necontrolat, braconaj, pasunat excesiv, lipsa de infrastructura turistica specifica, cariere, lipsa de informare si educatie si alte lucruri care nu au ce cauta in arii protejate si care pe langa ca distrug patrimoniul, reduc sau elimina si placerea de a merge acolo ca turist.

Pretul pe care ar trebui sa-l plateasca statul roman pentru implicarea pentru conservare este infim in comparatie cu consecintele ireparable ale mentinerii situatiei actuale. Pentru comparatie si evidentiere imi vine in minte un exemplu: un singur parc national mic din Marea Britanie are un buget anual alocat de Guvern de 7 milioane lire sterline si 350 angajati fulltime, in timp ce bugetele cumulate ale tuturor parcurilor nationale si naturale de la noi nu depaseste jumatate din aceasta suma si toti angajatii administratiilor parcurilor sunt mai putin de 300, din care putini au experienta, si aia castigata din mers. In schimb cand ne-am prezentat reciproc parcurile, romanii vorbeau de ursi si lupi, iar ei despre arici si veverite. De celelalte arii naturale protejate (rezervatii si situri natura 2000) nu mai vorbesc, fiindca situatia este si mai rea, cele mai multe (70%) neavand nici macar custode/administrator, iar cele care au sunt administrate exclusiv pe cheltuiala si cu resursele acestora, provenite in special din proiecte punctuale.

Si desi toti strainii din domeniu sau iubitori de natura ne sfatuiesc sa nu facem greselile lor distrugandu-ne ce avem mai valoros, adica natura, noi sistematic o calcam in picioare. Zic noi fiindca si noi avem aceeasi vina ca si politicienii in mana carora sta decizia. Fiindca noi i-am pus acolo si decizia lor ar trebui sa fie tot in interesul nostru. Si daca decizia lor nu-i buna e si fiindca noi nu avem grija sa fie asa. Asa ca ne scaldam intr-un sistem imperfect prin constructie, care este mentinut din interes sau nepasare si care daca va fi pastrat in aceasta stare va avea consecinte dezastruoase si ireparabile asupra naturii tarii: vom ramane fara lupi si ursi (deja suntem aproape), vom avea doar paduri plantate si antropizate (in cateva zeci de ani dupa ce vor creste altele in locul celor taiate), ape cu peste crescut artificial iar peisajele naturale ne vor fi completate cu sosele moderne in varf de munte, partii de schi fara zapada si telegondole colorate pe care unii le-ar aprecia pentru confort. Iar daca de mormanele de gunoaie si lipsa de infrastructura turistica specifica vom putea scapa in timp prin educatie si resurse, de celelalte nu se mai poate scapa si nici cele pierdute nu se mai pot intoarce. Si situatia e similara in ceea ce priveste patrimonial cultural, in special cel intangibil, prin distrugerea si pierderea traditiilor, obiceiurilor si ocupatiilor stramosesti.

De fel sunt un om optimist insa sunt convins ca daca lucrurile nu se schimba curand, vom avea aceasi soarta ca tarile care acum ne invidiaza pentru valorile naturale. Din vina noastra.

Aceasta este o parere personala exprimata pe baza experientei din ultimii peste 10 ani in domeniu, timp in care am fost si sunt implicat in procesele de desemnare a ariilor naturale protejate (Parcul National Buila-Vanturarita, Parcul Natural Vacaresti, situl Natura 2000 Muntii Tarcu etc.), acordare a administrarii si custodiei (membru al comisiei din regiunea SV Oltenia), administrare a ariilor naturale protejate (custode din 2015 a unei rezervatii naturale, coadministrator timp de 10 ani al unui parc national si angajat al administratiei acestuia aproape 5 ani) am initiat si participat la numeroase proiecte de conservare a biodiversitatii si geodiversitatii, ecoturism, educatie ecologica, informare-constientizare in si pentru ariile naturale protejate.

Acesta este contextul ariilor naturale protejate din Romania, o sa incerc mai departe sa intru mai in amanunt cu informatii despre modul lor de administrare.

La ora actuala, din punct de vedere al administrarii, exista in Romanaia 3 categorii de arii naturale protejate: care au administratie, care au custode si care nu au decat statut oficial de arii naturale protejate, fara sa aiba insa custode/administrator.

Cele din urma, adica 70% din total (!!!) sunt in grija autoritatilor de mediu (concret cate 1, maxim 2 oameni pe judet, din cadrul Agentiilor pentru Protectia Mediului, care mai au si alte sarcini), pentru ca la sesiunile de atribuire in administrare/custodie (un fel de licitatii) nu le-a dorit nimeni si deci Ministerul Mediului nu a reusit sa gaseasca pe cineva care sa se ocupe de ele. In majoritatea acestora daca intri nu ai nici macar de unde sa stii ca esti intr-o arie protejata.

Pentru celelalte ministerul stabileste pe baza unor anumite criterii, printre care suprafata este cel mai important, daca este nevoie de administratie sau custode. Astfel ca administratie au doar Rezervatia Deltei Dunarii (singura arie naturala protejata cu buget acordat de catre autoritatea responsabila si in subordonarea directa a acesteia), parcurile nationale, parcurile naturale, geoparcurile si siturile Natura 2000 de dimensiuni mari (de regula peste 50.000 hectare).

Custodia si administratia se obtin in urma castigarii unei licitatii organizata de doua ori pe an. In urma evaluarii ofertelor (la nivel national pentru administratii si la nivel regional pentru custozi) depuse de catre cei interesati, se incredinteaza administrarea/custodia celui care obtine cel mai mare punctaj. Oferta contine mai multe capitole printre care cea mai mare importanta o au propunerea unui plan de actiune si a unui buget. Acestea devin apoi anexe la contractual pe care administratorul/custodele il semneaza cu Ministerul Mediului, deci exista obligativitatea ducerii lor la indeplinire.

Custodia se acorda pentru 5 ani iar administrarea pentru 10, dupa care procesul se reia.

Custode poate fi inclusiv o persoana fizica interesata dar si orice alta entitate juridica interesata, administrator numai o entitate juridica. Pe langa indeplinirea planului de actiune propus si alocarea resurselor necesare, custodele si administratorul au si alte obligatii, dintre care cele mai importante pentru aria protejata sunt intocmirea regulamentului si planului de management ale acesteia.

Administratorul are in plus si obligatiile de a infiinta structura de administrare, de a angaja personal permanent, de a face/gasi sediu administratiei si dotari pentru aceasta, mijloace auto de teren si alte cheltuieli administrative.

Atat custodele cat si administratorul se obliga practic prin contract sa-si puna interesul, munca si banii in folosul ariei naturale respective, avand toata raspunderea de partea sa si doar dreptul de fi controlat de catre autoritatile statului care vin sa vada daca-si indeplineste aceste obligatii.

Pana la ora actuala au fost 6 sesiuni de acordare in custodie si administrare a ariilor naturale protejate, a 7-a tocmai fiind in curs de desfasurare.

Exista custozi de la personae fizice si organizatii neguvernamentale pana la societati comerciale, unitati de invatamant, muzee si institutii ale statului.

Paleta de institutii implicate in administrare este deasemenea la fel de larga: Regia Nationala a Padurilor Romsilva (22 parcuri nationale si naturale), consilii judetene (un parc national – Ceahlau si un geoparc – Platoul Mehedinti), Universitatea Bucuresti (Geoparcul Hateg), organizatii neguvernamentale (situri Natura 2000: Parang, Tarcu etc.). La acestea se adauga institutia statului Administratia Biosferei Delta Dunarii.

Este clar ca cele mai mari cheltuieli sunt pentru administratori, care au de platit cel putin salarii, chirii, cladiri, masini etc. Si nu prea e ieftin. Un buget minim pentru administratia unui parc cu 10 angajati se apropie de 100.000 euro/an.

Instrumentele prin care se administreaza ariile naturale protejate sunt regulamentul si planul de management. Ambele trebuiesc realizate de catre custode/administrator prin consultarea tuturor factorilor interesati si aprobate de catre institutiile statului (Academia Romana si Ministerul Mediului).

In cadrul parcurilor nationale si naturale, administratorii au obligatia de a infinta si asigura resursele necesare functionarii Consiliului Consultativ (alcatuit din toti factorii interesati: proprietari de teren, administratori de teren, autoritati judetene si locale, institutii interesate, scoli, manastiri, organizatii neguvernamentale) si Consiliului Stiintific (cu rol de supervizare stiintifica, format din persone competente in domeniile de interes ale ariei naturale protejate). In acest caz regulamentul si planul de management sunt intocmite prin consultarea si cu avizul celor doua consilii.

Regulamentul si planul de management sunt practic detalierea planului de actiune propus la preluarea ariei protejate si constituie instrumentul prin care se stabilesc starea actuala, obiectivele, scopurile, mijloacele si resursele necesare implementarii si urmaririi realizarii masurilor de conservare pentru perioade de cate 5 ani. Toate acestea sunt stabilite in conformitate cu legislatia in vigoare, atat din domeniului ariilor naturale protejate cat si din domenii conexe: silvicultura, constructii, vanatoare, pescuit, turism etc. Aceste documente trebuie aprobate de catre institutia responsabila, adica Ministerul Mediului, astfel devenind documente cu statut de act normative, obligatorii pentru toti.

In Romania avem extrem de putine (in jur de 10) planuri de management care sa fi ajuns in acest stadiu final, asa ca acestea inca nu au putere de reglementare.

Daca trecem de la teorie la practica, prin reliefarea problemelor concrete cu care se confrunta ariile naturale protejate si cei care incearca sa le administreze situatia este si mai putin roza.

Contextul in care exista ariile naturale protejate din Romania determina direct calitatea administrarii acestora.

Ca o consecinta directa a lipsei de vointa politica si a neimplicarii directe a statului in administrarea ariilor naturale protejate rezulta cadrul legislativ si administrativ din domeniu in limitele carora administratorii si custozii isi desfasoara activitatea. Principalul act normativ din domeniu este legea ariilor naturale protejate, oficial numita “Ordonanta de urgenta nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei si faunei salbatice”. Ca sa rezulte ultima modificare – Legea 49/2011 (au fost cateva modificari importante in timp) au trebuit sa treaca aproape 4 ani si asta spune multe despre interesul clasei politice pentru aceasta lege. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca dupa peste un an de discutii si intalniri, ultima propunere de modificare a fost pur si simplu abandonata de catre ministerul initiator.

Luata in ansamblu, aceasta lege asigura o parte din parghiile necesare bunei administrari, insa are si carente, unele chiar mari, cum ar fi faptul ca infiintarea unei arii naturale protejate, desi este fundamentata pe criterii stiintifice, nu se poate face fara avizul consiliilor locale/judetene, care nu numai ca nu au competente stiintifice, dar de multe ori au si cu totul alte interese. Sau ca legea permite realizarea exploatarilor forestiere, exploatarea resurselor minerale si lucrari de constructii/investitii inclusiv in parcurile nationale (acestea sunt zonate in 4 zone functionale, in functie de restrictiile impuse, in doua dintre acestea fiind premise exploatari forestiere iar in una cariere/mine si constructii/investitii).

Insa cele mai multe probleme apar la intersectia prevederilor din legea ariilor naturale protejate cu cele din domeniile colaterale, fiindca si alte legi cadru au aplicabilitate pe acelasi teritoriu. Ca sa nu mai vorbim despre desele si repetatele incercari de a impune presiuni asupra ariilor naturale protejate prin alte acte de reglementare. Cel mai concludent exemplu este acela al legii vanatorii. In 2008 alesii tarii au votat cu unanimitate de voturi (in doua randuri) o modificare a acestei legi, in care au incercat sa introduca o prevedere pentru permiterea vanatorii in parcurile nationale. Numai dupa o campanile impotriva acestei prevederi, cu sprijin obtinut inclusiv de la institutiile internationale s-a reusit eliminarea acestei prevederi aberante. Dar asta nu i-a oprit, au mai incercat si in alte randuri si cu siguranta vor mai incerca.

Aceasta balbaiala este datorata lipsei de coerenta si viziune a celor care ne conduc. Daca va aruncati ochii peste documentele strategice pe care se bazeaza dezvoltarea tarii, o sa vedeti ca desi avem o strategie nationala pentru conservarea biodiversitatii, alta de ecoturim si altele asemanatoare, acestea intra in contradictie flagranta uneori cu cele din alte sectoare cum ar fi energia, infrastructura de transport, resursele minerale. Nu exista nici un fel de corelare intre acestea si nici vorba de o prioritizare a lor. Desi actualul brand turistic de tara este cu trimitere catre valorile naturale, mergem pe aceeasi linie conform careia ne laudam fara sa facem nimic pentru obiectul laudei.

Cadrul administrativ, adica institutiile statului puse in slujba naturii este in acelasi ton cu cel legislativ. Ar fi trebuit sa existe o institutie nationala care sa asigure administrarea directa si coordonarea administrarii ariilor naturale protejate. Asa ca in urma cu cativa ani, dupa ani de zile de taraganeli s-a infiintat Agentia Nationala pentru Arii Naturale Protejate. Dar n-a apucat sa si functioneze fiindca dupa doar cateva luni de la decizia de infiintare Guvernul a luat decizia desfiintarii acesteia pentru economii la bugetul de stat. Atributiile acesteia fiind in mana unei directii cu o mana de oameni din cadrul Ministerului Mediului si a ANPM.

Institutiile teritoriale din subordinea Ministerului Mediului si Padurilor (Agentia Nationala pentru Protectia Mediului si agentiile regionale si judetene ale acesteia si Grada Nationala de Mediu si comisariatele regionale si judetene ale acesteia) au si ele compartimente speciale pentru ariile naturale protejate. Control si sprijin la cerere mai exista din partea Inspetoratelor teritoriale de Regim Silvic si Vanatoare, Jandarmeriei, Politiei, Salvamontului. Dar care este capacitatea reala a acestor multe compartimente ale institutiilor implicate? Ma refer aici la resursele umane implicate, fiindca la urma urmei oamenii fac institutiile. Este extrem de redusa. Directia Biodiversitatii din cadrul MMP are mai putin de 10 angajati, angajatii APM si GNM sunt cate 1-2 in fiecare judet. Direct proportional cu interesul statului si vointa politica pentru acest domeniu.

Inmultind numarul de judete cu numarul de personal al structurilor statului din domeniu, ajungem optimist la o cifra de 100 oameni. Daca-i mai adaugam pe angajatii administratiilor deja infiintate (ARBDD cu peste 150 angajati, 25 parcuri nationale, naturale si geoparcuri mai vechi cu un personal care variaza intre 10 si 25 angajati + cateva administratii de situri Natura 2000 mai noi care au cate 1-5 angajati), ajungem la un total in jur de 500-600 oameni. Extrem de putin in conditiile in care acestia au in grija aproape un sfert din teritoriul tarii, partea cea mai valoroasa din punct de vedere al patrimoniului natural national.

Restul, in special custodia ariilor protejate mai mici este asigurat pe baza de voluntariat, fara personal permanent angajat. Voluntariatul este extrem de important, insa nu poate asigura decat rezolvarea punctuala a unor probleme, nu insa si rezolvarea problemelor de natura administrativa.

Pe langa insuficienta personalului in domeniu exista si alte probleme majore de resurse umane. In primul rand faptul ca recrutarea personalului se face la atitudinea si dupa regulile administratorului, aceasta nu se face intotdeauna pe criterii de competenta si pregatire, mai ales la institutiile statului.

Nu exista inca un cadru unde sa fie pregatiti cei care doresc sa lucreze in domeniul ariilor naturale protejate, doar un master la Facultatea de Geologie si Geofizica si cursuri organizate fara periodicitate de catre unele institutii si organizatii. Toti cei care au putut si au vrut si-au castigat experienta din mers, de cele mai multe ori insuficienta pentru a atinge nevoile de performanta cerute de fisa postului. Exista si fluctuatii mari de personal, in special in sensul ca oamnii pregatiti pleaca.

In plus, personalul administratiei este stabilit de catre autoritate prin actul de constituire si asumat de catre administrator, insa de multe ori nu cuprinde toate functiile necesare bunei functionari a administratiei. Personalul unei administratii de parc este compus mai in toate cazurile din director si biolog, ambii facand parte si din consiliul stiintific, economist, specialist IT, responsabil (unul singur) relatii cu comunitatile, educatie ecologica si turism, un sef al pazei si un corp de rangeri (4-18 oameni, in functie de suprafata parcului). Acestia trebuie sa se descurce cum pot in asa fel incat sa acopere toate nevoile specifice ale parcului: probleme administrative si organizatorice, probleme juridice, intocmire documente strategice si rapoarte, monitorizare biodiversitate, geodiversitate si activitati, patrulari si control, educatie ecologica, informare si constientizare, coordonare activitati de cercetare si stiintifice, turism (amenjare si intretinere infrastructura, monitorizare), scriere si implementare proiecte, relatii publice si comunicare cu comunitatile locale, autoritatile si vizitatorii etc. Practic este imposibil sa le faci pe toate asa ca se face o prioritizare de unde se aleg cateva domenii, in rest administratia fiind mai mult o institutie reactiva, care actioneaza in urma unor motivatii externe, in loc sa fie una proactiva.

Motivatia financiara este inexistenta, un ranger avand un salariu net de cca. 1000 lei. De multe ori si echipamentul folosit este comparat din proprii bani, ba chiar si combustibilul pentru a deplasa masinile.

Cunosc multi oamni competenti si dedicati in randul administratiilor, custozilor, institutiilor centrale si judetene ale statului care au facut si fac o treaba buna si m-am tot intrebat ce-i face sa continue sa se zbata in aceste conditii. Raspunsul e simplu: alta motivatie, mult mai puternica decat celelalte si decat piedicile intalnite, cum ar fi dorinta de schimbare in bine, dragostea de natura, interesul stiintific, dezvoltarea unei zone, motive personale etc. Ca sa poata trai decent, toti trebuie insa sa aiba si alte activitati colaterale, care le limiteaza timpul si performanta. Insa din pacate aceasta categorie a ajuns sa fie minoritara si de multe ori pe langa neajunsurile de mai sus intervin si altele, inclusiv demotivarea de catre colegi si lipsa de suport din partea celor care-ar trebui sa-i sprijine, inclusiv reprezentantii autoritatilor.

Cu toate astea, aceasta mana de oameni a reusuit pana in prezent sa mentina o stare cat de cat favorabila naturii, insa tinand cont ca sprijinul si resursele scad in timp ce presiunile si interesele contrare cresc, nu se stie cat va mai putea fi mentinuta situatia.

Deficientele de sistem, lipsa de coerenta a actelor normative, incapacitatea institutiilor responsabile si insuficienta resurselor alocate administrarii ariilor naturale protejate duc inevitabil la problemele cu care acestea se confrunta, unele vizibile, altele mai ascunse, dar care incet-incet erodeaza calitatea si cantitatea patrimoniului natural national cu care inca ne putem lauda.

La ora actuala, acolo unde se face cate ceva, fiindca sunt inca multe arii naturale protejate care nici macar nu au custode sau administrator (70%), lucrurile bune sunt punctuale, de cele mai multe ori rezultate directe ale unor proiecte implemnetate de catre administratori si custozi.

In ceea ce priveste procesul efectiv de administrare, la ora aceasta acesta este aproape 100% unul reactiv, in loc sa fie proactiv. De cele mai multe ori custodele sau administratorul nu au decat capacitatea de a incerca sa faca ceva pentru a salva lucrurile, uneori fiind prea traziu. Astfel se trateaza efectele si nu cauzele si in acest fel situatia nu are cum sa se imbunatateasca.

Care sunt insa principalele probleme cu care se confrunta la ora actuala ariile naturale protejate? Cred ca toata lumea le sesizeaza fie si doar prin impactul vizual generat, la o simpla iesire printr-o zona protejata:

– exploatarile forestiere atat cele ilegale, dar mai ales cele legale;

– constructiile si investitiile de orice fel: drumuri, microhidrocentrale, cariere, partii de schi, instalatii de transport pe cablu, statiuni, constructii diverse etc.;

– pasunatul intensiv;

– vanatoarea si pescuitul necontrolate + braconajul;

– activitatile de culegere, colectare necontrolata a fructelor de padure, ciupercilor, plantelor medicinale, fosilelor, rocilor si mineralelor, speleotemelor;

– turismul necontrolat.

Toate acestea sunt in continua crestere si au in comun doua lucruri: goana, nevoia si pofta crescanda a oamnenilor pentru resursele naturale (de la lemn la plante ornamentale, de la trofee de vanatoare la ciuperci, de la potential investitional la constructia unei manastiri, de la dorinta de relaxare la cea de adrenalina) si degradarea naturii.

Sa le iau pe rand incercand sa creionez situatia fiecareia dintre acestea.

Exploatarile forestiere prin impactul lor asupra conservarii biodiversitatii si peisajului, dupa parerea mea ar trebui eliminate cel putin din parcurile nationale (doar 1,3% din teritoriu), cu posibilitatea interventiei controlate in cazuri exceptionale. Marea durere insa consta in faptul ca padurile cu adevarat valoroase, cele virgine si cvasivirgine, nu sunt protejate decat conjunctural. Aici habitatele si speciile fiind in stare de echilibru, ar trebui ca natura sa fie lasata sa-si regleze singura ciclurile vietii. Dar la noi legislatia permite exploatarea forestiera aproape fara restrictii, inclusiv in parcurile nationale. Doar zonele de protectie stricta si cele de protectie integrala sunt exceptate, insa si aici pot sa apara derogari in anumite cazuri (calamitati naturale, atacuri ale daunatorilor). Astfel ca administratorul/custodele nu are altceva de facut decat sa dea aviz lucrarilor silvice prevazute in amenajamentele silvice. Asa ca cei care sunt pusi sa pastreze patrimoniul natural sunt legati de maini in fata hotararilor autoritatilor silvice si raman doar cu posibilitatea de a controla si sanctiona modul in care aceste exploatari forestiere sunt realizate (marcare si punere in valoare, drumuri, rampe, tehnologie, deseuri, curatire parchet etc.). Dar astfel padurea cu lemn de proasta calitate dar cu o mare valoare pentru biodiversitate se duce, cei drept cu acte in regula. Si nu cred ca mai exista inca zona din tara asta care sa nu fie lovita de impactul negativ al exploatarilor forestiere, sub toate aspectele sale. Toata lumea vorbeste despre taierile ilegale, dar acestea ca pondere reprezinta foarte putin in cantitatea de lemn taiata, rezultatul fiind acelasi. Taierile ilegale au avut un varf imediat dupa retrocedare, in special in zonele cu proprietati private fragmentate, greu de controlat, acum acolo problema e pe cale de disparitie fiindca pe de o parte nu prea mai au ce taia, pe de alta controlul incepe sa fie mai strict. Parerea mea este ca ar trebui sa ne concentram pe salvarea si protejarea acelor paduri care chiar au valoare de conservare ridicata, adica padurile in care inca nu s-a umblat, fiindca Romania e singura tara din UE care mai are asa ceva. Si asta se poate face prin includerea padurilor de acest gen care inca nu au statut de protectie in arii naturale protejate cu regim strict. Aici e adevarata valoare care tinde sa fie pierduta definitiv, in rest trebuie gandita exploatarea in chip rational si durabil pe termen lung. Totul trebuie insotit de educarea si responsabilizarea proprietarilor si administratorilor si compensarea pierderilor economice catre acestia. Parerea mea este ca padurea trebuie privita mai mult decat o posesiune a cuiva, ea este a tuturor prin beneficiile aduse si trebuie tratata ca atare. Fiindca daca un proprietar isi ia lemnul din padure imi ia si mie dreptul la un mediu sanatos, care este si el garantat prin Constitutie, la fel ca si cel de proprietate.

Constructiile si investitiile, indiferent de ce fel sunt acestea, au un impact major asupra naturii, uneori vizibil cu ochiul liber. Si o poteca noua trasata printr-o padure sau pajiste are impact direct prin amenajarile si mentenanta facute si indirect prin presiunea impusa de vizitatorii acesteia. In jurul unei cabane se creeaza automat o zona de excludere a vietii salbatice. Ca sa nu mai vorbim de investitiile majore gen cariere, sosele, partii de schi si instalatii de transport pe cablu. Toate isi au rostul lor, dar nu peste tot. Ar trebui sa ferim ariile naturale protejate de asa ceva si sa ne limitam la a investi in restul (mult mai mare) al zonelor. Ariile naturale protejate sunt cel mai pretabile ca destinatii ecoturistice, cu infrastructura specifica minima ca impact, investitiile de anvergura putandu-se dezvolta in zonele limitrofe. Astfel ariile naturale protejate ar deveni nuclee ale dezvoltarii durabile locale, aducand dublu beneficiu, atat in conservarea zonei, cat si in dezvoltarea economica a acesteia. Nimeni dintre decidenti nu intelege sau nu vrea sa o faca, ca nici macar nu vor dura aceste investitii, in timp presiunea crescanda degradand zona care constituie magnetul-scop al investitiei. Iarasi nu cred ca mai exista vreo arie naturala protejata din tara in care sa nu fie deja construit, in curs sau planificata vreo mareata investitie: cariera, sosea, manastire, hotel, pensiune, hidrocentrala, parc de eoliene, partie de schi, telegondola etc. Nu zic ca acestea nu ne trebuiesc, intreb doar de ce tocmai aici? Nu mai e loc oare in restul 75% din teritoriu?

Pasunatul intensiv este o problema in unele zone, insa cu tendinta de scadere prin diminuarea numarului de animale ale comunitatilor locale. Aici trebuie un control in ceea ce priveste locurile de amenajare a stanilor, locurile permise pentru pasunat, numarul de animale, specia, rotatia turmelor, perioadele de cosit etc. Nu-i bine daca se pasuneaza necontrolat fiindca se distrug pajistile, se distrug lastarii din padure, se produce eroziune, dar nu-i bine nici daca se elimina pasunatul, fiindca e ocupatie traditionala, are potential ecoturistic si fiind practicata de sute de ani a dus la un echilibru ce s-ar strica, cu consecinte inclusiv in ceea ce priveste starea de conservare. Unele plante ar fi sufocate de altele care n-ar mai fi tinute sub control prin pasunat. Oamenii si ocupatiile lor traditionale au dat intotdeauna un farmec aparte acestor zone, doar ca ar trebui sustinuti si ajutati sa depaseasca stadiul de supravietuitor prin subzistenta si sa treaca la cel de valorificator al resursei ecoturistice.

Vanatoarea si pescuitul necontrolate contribuie din plin la diminuarea si dezechilibrarea efectivelor faunistice. Le-a intrat in cap unor vanatori decidenti ca fara interventia lor s-ar dezechilibra lantul trofic si ideea asta tampita face ca in continuare sa fie aprobate planuri de recolta, inclusiv in ariile naturale protejate (cu exceptia parcurilor nationale si zonelor de protectie stricta ale parcurilor naturale). La fel ca in cazul padurilor virgine care nu au nevoie de drujba si silvicultor ca sa supravietuiasca, nici habitatele naturale nu au nevoie de pusca si posesorul ei ca sa supravietuiasca. Ba, mai mult, nu cred ca vanatoarea are ce cauta acolo. Intreg sistemul de evaluare a efectivelor, stabilire a cotelor, administrare a fondului cinegetic si vanatoarea sunt stabilite exclusiv pe criteriile subiective ale celor care tin pusca din partea opusa tevii, in vederea atarnarii animalului pe perete. Fondurile de vanatoare se suprapun si pe terotoriul ariilor naturale protejate si administratorii acestora cu cei ai fondurilor sunt diferiti ca viziune asa cum este diferita fauna de vanat, asa cum ii zic vanatorii, oricat si oricum ne-ar spune lozinca lor “Ocrotiti vanatul!”. Pescuitul necontrolat poate deasemenea duce la mari dezechilibre ale habitatelor acvatice.

Culegerea din natura a resurselor disponibile, in special a fructelor, ciupercilor si plantelor medicinale s-a facut si se face dintotdeauna. Problema cu impact apare atunci cand aceasta se face la scara industriala. In ultimii ani in diverite zone montane ale tarii apar adevarate tabere de nomazi culegatori, cu mii de oameni care se napustesc si imprastie zilnic prin paduri si pajisti si rad tot in cale, ca un nor de lacuste. Pe langa ca le lasa pe animale fara hrana, le si haituiesc o vara intreaga lipsindu-le de linistea necesara. Iar apoi ne miram de ce vine ursul la tomberon, fara sa ne punem prea des problema ca noi l-am alungat de la casa lui. Daca mai punem la socoteala ca unele specii vizate sunt rare si protejate, situatia devine mai grava. Am vazut de mai multe ori promovat inclusiv in presa jaful festivalurilor de bujor, narcise etc. in care sarbatorim speciile facandu-le praf, am intalnit culegatori trimisi de florarii sa culeaga/dezradacineze primavara ghiocei, am gasit un nemernic cu peste 100 kg radacina de ghintura galbena, vanzatori de buchete de flori de colt, hoti de fosile si speleoteme, culegatori de flori de soc carora li se aprobase taierea cu drujba a arbustilor, molizi cu varfurile taiate ca sa li se culeaga perele de brad, tufe de rhododendron jumulite si altele. Toti nemernicii astia care-ar trebui sa infunde puscaria dupa mine, umbla liberi si fara frica peste tot prin tara asta.

Turismul necontrolat a luat o mare amploare la noi in ultimii ani, ca urmare a largului acces in special la mijloace de transport si promovarii. Toti stim ca gratarul e sport national in Romania si ca tot romanul dupa parerea lui are dreptul sa mearga oricand, oricum si oriunde si sa faca ce vrea, fara sa fie deranjat. Rezultatele acestui exod uman in natura iarasi le stim cu totii. Multi straini vin in Romania tocmai fiindca aici gasesac libertatea ce lipseste in alta parte, aceea de a merge oriunde, de a pune cortul si face focul aproape oriunde. Din pacate multi dintre acestia si alaturi de ei si multi romani inteleg acest lucru tot prin a face ce-i taie capul. Si astfel vedem la tot pasul masini 4×4, motociclete enduro si ATV si mai ales urmele lasate de ele pe trasee sau in afara lor, gasim refugii si cabane unde se dau adevarate petreceri, mormane de gunoaie, galagie si fel de fel de distrugeri si inscriptii. Mersul in natura ar trebui sa fie un drept al tuturor dar si o obligatie. In ceea ce priveste ariile naturale protejate, aceasta obligatie este cu atat mai mare cu cat valoarea zonelor este mai ridicata. Ideal ar fi ca accesul motorizat sa fie total exclus din ariile naturale protejate, cei care intra sa fie responsabili si sa respecte regulile zonei, iar cei care le incalca sa poate fi pedepsiti aspru. Situatia e departe de a fi asa din foarte multe cauze. Doar cand vor trece atat autoritatile cat si vizitatorii de la a privi ariile naturale protejate ca potential de investitii in turism de masa, gratar si facere de cap la a le privi ca pe niste destinatii ecoturistice o sa reusim sa schimbam ceva.

Toate aceste presiuni in crestere dar si altele, puse impreuna cu constrangerile, limitarile si lipsurile sistemului, legislatiei si celor care se ocupa de gestionarea patrimoniului natural nu vor duce decat la fragmentarea habitatelor naturale, disparitia sau degradarea iremediabila a unor habitate si populatii faunistice/florisice, alterarea peisajului natural. Atunci va fi prea tarziu sa regretam fiindca nu mai putem aduce inapoi ce s-a pierdut si ne vom trezi ca am ramas doar cu o forma fara continut, adica cu infrastructura moderna si dorinta de relaxare, dar fara locul in care sa beneficiem de ele. Asta fac in momentul de fata tot mai temeinic autoritatile, iar noi nu facem altceva decat sa acceptam situatia.

 

Pe urmele amintirilor din parcul meu national

Cand ma intreaba cate cineva ce are deosebit Parcul National Buila-Vanturarita fata de altele, mi-e imposibil sa nu fiu subiectiv. Pe de-o parte este la mine acasa, deci eu sunt al lui, pe de alta el s-a nascut si exista din initiativa si munca mea, deci pot spune ca si el este al meu.

Inainte si dupa 2004, cand se nastea prin decizie a Guvernului cel mai mic dintre cele 13 parcuri nationale ale tarii, am avut norocul de a intalni oameni frumosi cu care am construit dintr-o idee un proiect extraordinar. Prin activitati si proiecte de conservare a naturii am reusit sa oferim o noua sansa de dezvoltare comunitatilor locale din regiunea Olteniei de sub Munte. Totul a fost o scoala pentru noi toti: am invatat din mers, din greseli si reusite, alaturi de copiii pe care i-am apropiat de natura, de vizitatorii carora le-am deschis portile zonei, de localnicii al caror munte a devenit parc.

Cu bune si rele, de la nimic la parc national e o distanta uriasa. Pe langa ca este cel mai mic, ca este rezultatul unei initiative a societatii civile, parcul national mai este si singurul cu administrare in parteneriat intre RNP Romsilva (responsabila si decidenta prin contractul semnat cu Ministerul Mediului) si o organizatie nonguvernamentala (Asociatia Kogayon).

Multe s-ar fi putut face mai bine, mai repede si mai mult, iar noi, cei direct implicati o stim mai bine decat oricine, insa in contextul in care responsabilitatea statului roman pentru conservarea patrimoniului natural national lipseste in Romania, credem ca era tare greu de facut altceva. Asa cum am ales sa infiintam parcul, la fel am ales sa ne implicam si in administrarea lui, asa cum am putut si stiut. Atat ca organizatie, iar cativa dintre noi, printre care si eu o vreme, ca si angajati ai administratiei parcului.

Acum parcul e strans legat de sperantele, planurile dar si de amintirile mele si ale prietenilor, asa ca orice iesire pe potecile si prin padurile sale e inevitabil jalonata de povesti, istorii si intamplari.

Profitand de nebunia de culori a lui octombrie si de o invoire de la cele zilnice, m-am pornit doua zile prin parc, singur cum de ceva vreme nu mai umblasem pe acolo. Singur dar inconjurat de amintiri legate de ce-a insemnat infiintarea si administrarea parcului, cu bune si rele. O sa insir cateva dintre ele, ca pe obiectivele de interes ale unui traseu tematic.

Am pornit din Pietreni, satul de sub munte unde gasesti case vechi oltenesti iar printre locuitorii lor si braconieri de traditie. In special toamna, cand animalele coboara catre sat atrase de porumb, cartofi, nuci, mere si prune, aveam o recolta bogata de laturi puse de sateni. Cele mai perfide unelte ale mortii, care asteapta sa se stranga in jurul gatului sau piciorului unui mistret, unui caprior sau unei ciute.

Prima  poveste e una urata, cu final fericit, legata tocmai de un caz de braconaj. Intr-o toamna am fost anuntati de copiii care pasteau animalele pe islazul de sub padure ca au gasit un urs prins intr-un lat. Ne-am dus la fata locului rapid, atat cei de la administratia parcului si voluntari ai asociatiei, cat si cei de la ocolul silvic al Romsilva. Accesul e greu, pe un versant inclinat, cu stancarii, grohotisuri si tufarisuri. Intr-un lat legat de un frasin, pus probabil pentru capre negre, isi prinsese gatul o ursoaica de nici 2 ani, care se zbatea si facea galagie mare, mai ales cand ne apropiam de ea. Cei de la ocol pun verdictul scurt: trebuie impuscata. Adusesera si pusca, mai trecusera prin asa ceva. Nu i-am lasat si dupa o disputa scurta si-au luat jucariile si au plecat, lasandu-ne balta cu tot cu ursoaica in lat si cu mofturile noastre ecologiste. Am incercat sa gasim o arma cu tranchilizante, insa singura din judet era cea de la gradina zoologica, insa incuiata, posesorul ei fiind in concediu la mare. Am gasit insa rapid tranchilizant, printr-un voluntar medic. Apoi am inconjurat ursoaica pana am facut-o sa-si limiteze aria de actiune, iar seful pazei administratiei parcului a apucat-o de un picior din spate si i-a administrat doza cu seringa. Nebunia asta a salvat-o: dupa ce a adormit i-am taiat si desfacut latul, am examinat-o si am transportat-o de pe stanci intr-un loc mai sigur, unde am lasat-o cand a inceput sa-si revina. Ne-am bucurat toti ca niste copii de reusita actiunii.

Din Pietreni se intra in parc pe doua cai: Valea Morii si Prislop. Interesectiile dinaintea intrarilor in parc au acum stalpi cu sageti indicatoare noi, amplasate de catre administratia parcului din proiectul POS Mediu. Le-au inlocuit pe cele vechi din lemn, cu care acum aproape 10 ani incercasem sa iesim un pic din tipare. Pornesc pe Valea Morii, si la bariera de la intrare gasesc rezistand bine la umbra arinilor unul dintre panourile informative amplasate inca din 2007. Au fost rezultate directe ale parteneriatului la administrarea parcului, cand asociatia a reusit sa obtina finantarea a doua proiecte din fonduri publice, la care altfel Romsilva nu ar fi avut acces. I-am convins de necesitatea proiectelor, ba mai mult, ne-au acordat prin sponsorizare si cofinantarea pe care altfel noi n-am fi putut-o acoperi. Astfel am resuit sa obtinem resursele din care am amenajat infrastructura turistica a parcului (marcaje turistice, stalpi cu sageti indicatoare, spatii de campare, adaposturi, observatoare, panouri informative), am conceput si realizat materialele necesare informarii, educatiei si promovarii (ghiduri, harti, brosuri, pliante, pagina web a parcului), am instruit personalul administratiei parcului si l-am dotat  cu echipament de lucru si protectie, am obtinut resursele necesare realizarii frumoaselor tabere educative junior ranger, am inceput inventarierea si monitorizarea speciilor si habitatelor parcului. Perioada aceasta a fost pentru noi cea mai intensa, perioada in care am creat o destinatie ecoturistica dintr-o zona necunscuta.

Pe ambele cai de intrare din Pietreni incepe si cate un traseu tematic, rezultate din doua proiecte ale asociatiei. Pe Valea Morii este traseul Povestile padurii, ales printre cele mai frumoase 7 din tara, traseu pe care dorim sa-l revitalizam, imbunatatim si extindem in primavara.Aici povestile padurii sunt in continua schimbare, fiindca valea este in zona tampon a parcului, deci conform legislatiei romanesti, convenindu-ne sau nu, aici sunt permise lucrari de exploatare forestiera.

Imi aduc aminte legat de acest traseu, una dintre intalnirile cu ursul, pe o poteca ce scurta serpentinele drumului, acum disparuta tocmai din cauza ultimelor rarituri din zona. Eram tot singur, plecasem seara tarziu cu gandul de a ajunge la schitul Patrunsa. M-am oprit sa beau apa si sa rontai ceva inainte de intrarea pe poteca, apoi am inceput urcusul pieptis, cu capul in pamant. La prima curba am dat nas in nas cu un ditamai ursul care cobora leganandu-se, probabil sa bea apa din izvor. Ne despateau cativa metri numai, ne-am vazut in aceeasi clipa, ne-am holbat reciproc unul la celalalt si sincron am facut stanga-imprejur si-am luat-o incet fiecare de unde venise. Am revenit in drum de unde l-am auzit mormaind si trosnind crengi in timp ce se indeparta. Mi-am reluat traseul si in doua ore am ajuns la schit, dar pana acolo nu am reusit sa-mi potolesc bataile nebunesti ale inimii si saream in sus la orice fosnet, umbra si troznet din padure. Fiindca a fost atat de aproape, am ramas cu impresia ca ursul asta a fost cel mai mare pe care l-am intalnit in viata mea. Probabil ca si el.

Am trecut rand pe rand pe langa panourile traseului povestile padurii, unele in stare buna, unele insa taiate si lovite, altele degradate si decolorate. Mereu e ceva de munca in parc. Am ajuns in Poiana Scarisoara, unul din locurile in care campam cu copiii in taberele educative ranger junior. Multe jocuri, voie-buna si povesti la foc de tabara a vazut locul asta. Aici si-n alte locuri frumoase am adus in total aproape 5000 copii pe care am incercat sa-i apropiem de natura. Cu unii am reusit. Tot aici am reparat si adapostul izvorului, in podul caruia am facut un mic refugiu, am amenajat vatra de foc, masa si banci, am pus un panou informativ. Toate-s vechi si stau sa cada acum. A mai fost si un container pentru gunoi, insa niste voinici doar cu muschi l-au aruncat hat in vale, facandu-l tandari.

Aici insa am avut ocazia sa asist la una dintre cele mai fascinante intalniri cu animale din viata mea. Eram tot singur, tot seara si asteptam un grup de voluntari sa vina dinspre creasta. Stateam intins in fanul din poiana ascultand greierii si uitandu-ma dupa primele sclipiri ale licuricilor, cand un pic mai sus de mine a intrat in poiana pascand linistita o caprioara. Am urmarit-o cateva minute cum traverseaza poiana, si cand ma pregateam sa ma ridic, fiindca intra in padure, am auzit si vazut un ras care a sarit, a doborat-o si-a tarat-o in padure. Apoi impietrit am ascultat ultimele tipete de agonie ale caprioarei, maraitul  rasului si zgomotele taratului prazii prin padure. Dupa cateva minute s-a lasat linistea si ducandu-ma la locul faptei am vazut pete de sange si urmele care aratau directia in care pradatorul si-a tarat prada. Pt. asa ceva merita sa mergi singur in natura!Din poiana am urcat spre muntele Cacova, pe valea in care in 2008, impreuna cu biologul parcului si cu alti voluntari am numarat, masurat si catalogat exemplarele de tisa, intr-un proiect pilot de inventariere si monitorizare a speciilor, in care am mai umblat si dupa tulichina, flori de colt, capre neagre, cocosi de munte si fluturasi de stanca. Exemplarele de tisa de langa poteca ce se desprinde spre Patrunsa au devenit pentru noi un adevarat reper al biodiversitatii parcului. Tot pe aici, insa anul trecut, alti voluntari au cautat, masurat si pus pe harta bunicii padurii, cei mai batrani arbori ai parcului si zonei. Si aici mai este mult de lucru, si aici avem planuri mari.

Aici este patria padurilor de fag, foarte putin umblate, paduri care reprezinta pentru noi cea mai mare izbanda adusa de infiintarea parcului, pentru ca fiind in zona de protectie stricta, sunt ferite de drujbe si tafuri.Trec prin poiana in care s-a construit o stana in care trebuiau sa vina caprele, pe care din fericire am reusit sa le tinem departe de padure, tot pentru ca s-a infiintat parcul. Mai sunt ele amestecate cu oi la celelalte stane, insa macar nu in poienita din mijlocul padurii, unde era foarte clar ca numai prin padure vor pasuna. Ca deobicei poiana este ramata proaspat de mistreti.

Traseul ma duce in locuri cu alte amintiri, cu alte povesti. In muntele Cacova ne-am lovit de o situatie care iarasi ne-a obligat sa gasim solutii de moment. Acolo se afla o suprafata de cateva hectare in care padurile au fost taiate complet inainte de infiintarea parcului. Intr-una dintre parcele, din cauza intensivitatii explotarii nu s-a mai instalat cum trebuie regenerarea naturala a semintisului, astfel ca a trebui sa se intervina cu lucrari de regenerare artificiala prin plantare. Fiind in parc, lucrarea trebuia avizata de catre administratia parcului. Nu am putut fi de acord cu lucrarea, fiindca aceasta prevedea plantarea de molid intr-o zona cu paduri naturale de fag. Dupa ce ne-au spus ca dupa ce nu-i lasam sa taie, nici cu plantarile nu suntem de acord, cei de la Romsilva ne-au spus ca nu au de unde aduce puieti de fag pentru plantare. Am rezolvat noi problema: am mers angajati ai administratiei, voluntari ai asociatiei cu copiii unei scoli din sat si am scos de pe versantul opus, dintr-o regenerare naturala cu semintis foarte des, 20000 puieti de fag care au fost plantati impreuna cu ceva puieti de paltin de munte adusi din pepiniera. Acum viitoarele paduri seculare de fag arata foarte bine.

Pana aici ajunge si drumul forestier, care acum face legatura si cu stana de la Vacarie. Cand s-a construit ultima portiune, rana din versant arata rau, insa acum vegetatia a cicatrizat-o, iar oamenii de la stana se bucura ca ajung mai usor acolo cu cele de trebuinta. Stana arata foarte bine acum, dupa ce am ajuns la o intelegere cu obstenii din Barbatesti care-au folosit banii din subventii intr-un mod care o integreaza mai bine in natura. Nu-i mare lucru sa pui sita in loc de tabla rosie, sa folosesti lemn in loc de metal si plastic, doar asa se facea si acum 100 ani, dar rezultatul e substantial diferit. Si constructia saivanului a insemnat un compromis cu rezultate bune: inainte toata poiana era ca-n batatura, fara pic de vegetatie, acum in jurul stanii e verde. Stana are acum si apa trasa de la izvor, panouri solare, vara vizitatorii sunt primiti cu mamaliga si branza, iar iarna pot gasi adapost in camera bine izolata. Si cele din Cacova si Curmatura Builei arata la fel, iar oamenii locului au invatat in timp ca pot trage foloase de pe urma vizitatorilor daca-s gazde bune. Pana la urma parcul al lor e, nu-l ia nimeni de aici.Printre fagii seculari de la marginea padurii ies in golul alpin, urc spre creasta si apoi traversez spre Muntele Cacova, trecand valea care primavara este plina de orhidee.

Din saua din Cacova am carat in 2009, cu zeci de voluntari, materialele pentru reconstructia refugiului din Curmatura Builei. Din mai pana catre septembrie, am urcat de zeci de ori cu sita si scanduri in spinare, poteca numita de voluntari drumul sitei. Dupa atata truda am transformat stana prabustita intr-un refugiu primitor. Cladirea dinainte ajunsese ruina prin „grija” ciobanilor si turistilor deopotriva. Desi multi se temeau ca si cea noua va avea curand aceiasi soarta, anii trecuti au dovedit ca parteneriatul dintre asociatie, administratie si obste a dat roade. Totul tine de oameni la urma urmei, adica de ciobanii de la stana vecina care trag foloase de pe urma turistilor, a vizitatorilor care apreciaza munca in folosul lor si a voluntarilor si rangerilor care trec pe la refugiu.Urc si eu pe drumul sitei catre creasta, pana in punctul de unde privelistea se deschide catre Muntele Arnota si Horezu. Pana aici urca pe versantul Cacovei, padurile care pornesc din Valea Costesti. De acestea se leaga prima noastra izbanda in pastrarea padurilor valoroase ale parcului. Abia se infiintase parcul, inca nu exista administratie si ne-am trezit cu o exploatare in padurile de pe versantul estic al Cheilor Costesti, in zona de protectie stricta. Cu Hotararea de Guvern de infiintare a parcului am mers la Directia Silvica Valcea, apoi cu reprezentantii lor in teren si desi lucrarea incepuse, o linie de funicular fusese instalata iar lemnul fusese platit, totul s-a oprit, forestierii si-au strans jucariile si au plecat. Si acum se vede gaura in padurile de pe versant facuta pentru instalarea funicularului, insa noua aceasta ne aminteste de momentul cand am inceput efectiv sa putem proteja padurile parcului.

Drumul meu continua pe creasta, pana in locul unde iarna poti deslusi in zapada urmele lupilor care se aduna, se cheama si colinda parcul. De aici aleg sa pornesc pe traseul din dosul Builei, pentru mine cel mai frumos traseu din parc, o poteca frumoasa care incinge versantul pe la nord-vest, pe la baza abruptului calcaros. Poteca este totodata si limita pana la care s-a ajuns in trecut cu exploatarile forestiere. Portiunea ingusta pana in creasta a ramas neatinsa, padurile fiind extraordinare, iar cea a bazinului Costesti fiind acum acoperita in mare parte cu paduri tinere care le-au luat locul celor primare. In actualul teritoriu al parcului, bazinul Voiceasa a fost parcurs complet cu taieri, scapand numai cateva mici portiuni, in schimb bazinul Comarnici este o adevarata minunatie de paduri virgine pentru mentinerea carora ne luptam.

Ajung la intersectia cu traseul care urca din Valea Costesti, pe care am amenajat traseul tematic dedicat rangerilor juniori, pe care am umblat cu zeci de grupuri de copii, una dintre cele mai mari aducatoare de bucurii si satisfactii activitati facute de voluntarii asociatiei. O adevarata incantare sa-i vezi pe micuti cautand orhidee si fosile, descoperind zgarieturile ursilor in scoarta copacilor, alergand dupa fragi si zmeura si bombardandu-te cu intrebari. Ma opresc un pic la „bolovanul matusii” sau „bolovanul cu apa rece”, unde intr-adevar cea mai rece apa din tot parcul potolea in zilele caniculare si setea micutilor rangeri, unde am stat de multe ori in micul adapost sa ne ferim de ploaie, viscol si fulgere.

Trec apoi pe langa stana parasita din dosul Builei si ies in Poiana de Piatra, dupa mine unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pamant. Urmeaza poienile Fata Piscului si Piscul cu Brazi. Unde avem… molizi 🙂 Alta padure, alta poveste, de data asta una recenta. Cine se uita atent la trunchiurile molizilor cand trece pe poteca, vede ca acestea sunt cioplite pentru aplicarea placutelor rosii de inventariere, adica padurea a fost marcata pentru taiere. Si nu orice fel de taiere, ci o taiere rasa, de 3,6 ha, ce urma sa fie pusa in aplicare chiar in aceasta toamna. Imediat dupa ce s-a modificat Codul Silvic, care inainte interzicea taierile rase in parcurile nationale, ocolul silvic a solicitat si motivat taierea la administratia parcului. Stiind foarte bine zona si padurea, am venit cu contrargumente, am solicitat discutii la fata locului, am mers pe teren si pana la urma silvicultorii au dat inapoi si au renuntat la exploatare. Motivele principale sunt accesibilitatea redusa si calitatea proasta a lemnului, normala pentru o padure cvasivirgina. Padurea are arbori de varste foarte diferite, multe doboraturi, ochiuri deschise prin caderea arborilor care si-au trait veacurile si in care exista regenerare naturala. La fel este si in cele 4 parcele cu paduri virgine de mai jos, din bazinul Comarnici, insumand aproape 100 ha. Brazii si fagii seculari au trait linistiti pana cand accesul in bazin a fost deschis prin construirea cu dinamita a unui nou drum forestier. Noroc ca acesta nu a rezistat si a fost facut praf de viituri, iar calitatea slaba a lemnului i-a pus pe fuga pe toti cei care au incercat sa exploateze pentru a acoperi macar cheltuielile investitiei. Au taiat exemplare uriase de pe langa noul drum, insa zona superioara a bazinului a ramas neatinsa. Speram sa gasim intelegerea silvicultorilor si o solutie legala pentru a le proteja, fiindca din pacate zona a ramas in afara zonei de protectie stricta in care exploatarile sunt interzise. Valoarea economica a acestor paduri este foarte mica, in schimb valoarea biodiversitatii este inestimabila.Cele 3,6 ha de molidis pe la radacina carora a trecut drujba sunt chiar in marginea poienii in care in 2011 am reconstruit cel de-al doilea refugiu. Alt drum al sitei, de asta data pe o poteca de pe muchia dintre vaile Voiceasa si Comarnici, urcat de zeci de voluntari ai asociatiei, colegi de corporatie si voluntari belgieni de la o asociatie prietena care in decursul anilor au pus umarul alaturi de noi la reparatii, constructii, intretinere, monitorizare, mai mult decat oricare alta organizatie romaneasca. O spun cu tristete si regret, intotdeauna m-a durut lipsa de implicare a romanilor, in mod special a valcenilor mei. Nu au pus ei mana prea mult la constructia refugiului, insa la folosirea lui se inghesuie, iar asta se vede: masa au pus-o pe foc, uleiul din pod carat cu truda pentru protejarea acoperisului a disparut, la fel matura si farasul, ba chiar si caietul cu insemnari, insa au lasat in schimb sticle, borcane, pungi si altele. Unora nu le-a placut se pare nici umorul oltenesc, de au plecat cu becul atarnat de tavan, oricum era ars 🙂 Intrerupatorul insa a scapat, la fel si priza de la refugiul din Curmatura 🙂 Am pterecut si eu dupa 4 ani prima noapte in refugiul la care am muncit o vara. Apusul si linistea de aici sunt exact ce-aveam nevoie! Mai am inca din 2009 restanta innoptarii si in refugiul din Curmatura 🙂Dar cele mai frumoase apusuri din Buila le vezi din… Capatanii. Mai exact din Muntele Scanteia, de unde ai in fata ochilor intreg abruptul nord-vestic al crestei, care se face din alb portocaliu in lumina ultimelor raze de soare. Acum e de tras din greu pana acolo, fiindca ultimele doboraturi facute de vant nu au mai fost date la o parte, ceea ce are si o parte buna: sunt piedica spre parc pentru motorizatii care vanzolesc Capatanii in toate partile.

Poteca asta era cat pe ce sa se transforme in drum. Alta istorie, alte paduri ce-ar fi fost taiate daca nu era parc, alte personaje, de data asta fiind vorba de padurile private ale Obstii Cheia. Coborand o data spre cantonul Cheia am gasit o multime de arbori marcati pentru taiere. Stiam ca nu e ncio lucrare planificata in zona, nu avea cum sa fie in zona aceasta, in plus arborii marcati pareau alesi de-o parte si alta a potecii, dintre cei mai mari brazi si paltini. Era marca ocolului silvic privat care administra padurile obstii, dar ajuns la sediul lor aflu ca ei nu stiu despre ce-i vorba. Pana la urma, mergand din nou la fata locului, insotiti si de reprezentantii autoritatilor (acestia vizitand pentru prima data zona respectiva), elucidam misterul: cei de la obste, care se foloseau de ciocanul de marcat dupa bunul plac, dupa principiul intai taiem si apoi facem si actele, se gandisera sa faca un drum de la canton spre stanile din Capatanii. Ce conta ca taierea nu avea temei legal, ca drumul nu avea avize si nici macar proiect? Important e ca acei arbori au ramas in picioare, drumul nu s-a facut, zona a ramas neafectata. Pe aici, fiindca e vorba de parc. Insa au facut altul care urca spre Hadarau, pe langa parc, unde intre timp a aparut si o biserica, pe unde si-au facut ruta credinciosii si motorizatii iubitori de adrenalina si natura, dupa cum zic ei.A doua zi am pornit spre creasta. Acum la intersectiile traseelor sunt si aici indicatoare noi puse din proiectul administratiei parcului. Pe creasta au aparut recent si marcaje noi. In mod normal aparitia lor ar trebui sa fie salutara, daca ar fi fost facuta cum trebuie. Anormalitatea autohtona din ariile naturale protejate are multe fatete cu care ne confruntam zi de zi, de la pasarea responsabilitatii administrarii lor de catre stat catre terti, fara sa conteze prea mult cine-s acestia si ce alte interese au, la faptul ca se poate exploata padurea legal in buna parte din parcurile nationale, de la faptul ca in 2008 a trebuit sa ne luptam cu toate mijloacele pentru ca alesii neamului sa-si retraga legea prin care voiau sa vaneze in parcurile nationale, la promisiunea nerespectata de catre stat de a acorda compensatii proprietarilor pentru restrictiile impuse. Nici turismul nu face exceptie, dovada ca inclusiv intr-un parc national oricine poate decide dupa capul lui sa marcheze un traseu, chiar daca acest lucru presupune intrarea cu drujba si toporul in jnepenis, punerea unui alt marcaj in continuarea altuia existent, incalcarea legii in numele libertatii accesului, oriunde, oricum, oricand. Personal, dupa ce am remarcat si omologat toate traseele turistice din parc si zona, peste 250 km de poteci, dupa zeci de ani de parasire, dupa ce am facut, publicat si distribuit gratuit harti si ghiduri ale parcului, dupa ce am amenajat spatii de campare si am reconstruit refugii, toate in folosul celor pe care-i consideram aliatii numarul unu pentru protectia naturii, acum m-am lovit de reversul promovarii si scoaterii din anonimat a zonei. Acum una dintre cele mai salbatice si sensibile zone ale parcului e traversata de o poteca larga taiata in jnepenis, pe care o sa vina si alungarea salbaticiei. Cred ca in zilele si locurile noastre e imposibil sa faci conservare a naturii fara sa tii cont de comunitati, insa cred la fel ca fara educatia acestora totul o sa se duca de rapa si pana cand acestea o sa fie in stare sa aiba grija de ce-i in jurul casei lor, e mai bine sa stea in casa. Creasta avea un farmec extraordinar tocmai pentru ca se lasa greu descoperita, pentru ca salbaticia ti se dezvelea pas cu pas fara sa fie intinata de prea multe urme umane, fiindca erai obligat sa observi totul in jur cu atentie, sa retii si sa-ti aduci aminte repere subtile si schimbatoare si mai ales fiindca-ti dadea prilejul la fiecare pas sa descoperi cate-o mica minune a naturii, de la orhidee la culcusuri de capra neagra, de la iedera alba si flori de colt la fluturasi de stanca, de la fosile de milioane de ani la barloage de urs, de la ghintura si curechi de munte la cristalele de aragonit. Sa speram ca de toate astea ne vom bucura mult de-acum inainte! Cine stie, poate tocmai deschiderea si marcarea traseului o sa scada interesul pentru zona, cel putin in randul celor care-s atrasi magnetic de interdictiile a caror justificare unora scapa, deci bune de incalcat si izul de aventura si cucerire a salbaticiei, acum pierdute prin antropizare.Insa la fel ca pe orice traseu, daca te intereseaza si altceva decat mersul pentru cucerit varfuri si bifat reusite, gasesti la tot pasul o multime de minunatii ale naturii, fiecare cu povestea ei. Portiunea de dupa Vioreanu a scapat nevopsita si nedrujbarita, se pare ca atingerea facila a varfului dinspre cantonul Cheia a fost marea durere care nu-i lasa sa traiasca pe iubitorii muntelui. Macar de-ar fi tot atat de saritori si la remarcarea traseelor din muntii din jur, ramase de izbeliste si din punctul asta de vedere!

Din Vanturarita am coborat in saua Stevioara, apoi am parasit creasta coborand pe Muchia Frumoasa spre Pahomie. Am preferat coborarea pe o alta vale decat cea a traseului, pentru a rascoli un pic dupa fosile.Am coborat astfel prin padurile seculare de fag, care acum contrasteaza vizibil si urat cu ceea ce s-a intamplat in suratele lor de mai jos, de la limita parcului, amonte de drumul care leaga Pahomie de Patrunsa. Acestea au fost parcurse cu taieri progresive, adica au fost taiate complet lasand loc generatiilor viitoare de paduri, regenerate pe cale naturala, desi acum predomina mesteacanul, dupa ce drujbele si tafurile au plecat. Desi sunt in parc, fiind in zona tampon, astfel de lucrari silvice sunt perfect legale in Romania, in cazul de fata administratia parcului fiind obligata sa dea aviz de exploatare celor d ela Ocolul Silvic Rm. Valcea, de vreme ce lucrarile erau cuprinse in amenajamentul silvic aprobat de catre autoritatea de mediu. Astfel de lupte pierdute din start sunt cele mai dureroase! Am vazut plecand de aici fagi de pste 200 ani, cu diametre de peste 1,5 m, pentru a ajunge lemn de foc, fiindca in astfel de paduri calitatea lemnului e foarte proasta, asta in timp ce biodiversitatea adapostita de ele este nepretuita. Aici vad eu marea drama a padurilor romanesti: nu facem tot ce trebuie pentru a le proteja pe acelea care chiar merita cu adevarat sa ramana neatinse, acelea in care omul nu a apucat sa taie sau interventiile au fost extrem de reduse si le dam jos pentru nimic.La Patrunsa zabovesc un pic la povesti cu prieteni vechi si dragi. Daca ar fi sa insir amintirile din si legate de acest loc, mi-ar trebui ceva timp… Ma opresc la una singura, legate tot de animale. Acum langa biserica noua se afla un helesteu. Mai bine asa decat mini-gradina zoologica pe care gasisera cu cale sfintiile lor calugarii s-o infiinteze spre incantarea pelerinilor. Pe langa un mandru paun, era populata si cu un ied de capra neagra si unul de caprior, tinuti la vedere in niste tarcuri, adusi aici din mila unor binevoitori, cel  mai probabil braconieri. A trebuit ceva presiune si munca de convingere sa-i eliberam acolo unde le era locul, in salbaticia parcului. Se pare ca e o moda manastireasca, am mai gasit si scapat din custi si alte animale prin manastiri: 3 capriori la Barsana, un urs la Cotmeana.De la Patrunsa drumul spre casa m-a purtat pentru a foarte multa oara prin padurile de sub Piatra si povestile lor, undele dintre ele desenate si scrise de voluntari pentru calatorii curiosi.

Inchei cercul amintirilor in Poiana Scarisoara, unde norocu-mi scoate-n cale 4 drumeti care m-au ajutat sa fac vant la vale si sa pornesc masina ramasa fara baterie 🙂

Sunt doar cateva dintre aminitirile legate de parc, si dupa 10 ani de parteneriat la administrare, cand am invatat multe si stim mai multe despre parcul pe care l-am infiintat, sunt mai nesigur ca nicicand fata de soarta parcului. Tocmai a expirat contractul de administrare al Romsilva si ministerul scoate iarasi parcul la mezat, alaturi de altele. Noi nu suntem in stare cu resursele din voluntariat sa ne inhamam la asa ceva, ne-ar trebui bani pentru plata celor 10 angajati ai administratiei, sediu, masini, echipamente. Restul avem 🙂 Am cerut insa Romsilva si ministerului sa ramanem in continuare parteneri la administrare dar ni s-a raspuns ca nu exista cadru legal. Speram sa se gaseasca o cale de a fi macar lasati sa ne continuam proiectele si treaba inceputa, daca statul nu o sa fie in stare ca pana la urma sa-si asume responsabilitatea conservarii si administrarii patrimoniului natural national din care o bucatica ne place sa spunem ca este a noastra: parcul nostru national.