Dacă citești articole din Revista Pădurilor din perioada interbelică, realizezi că și acum, peste 100 de ani, problemele pădurii sunt cam aceleași.
Acum tehnologia și accesul le expun și mai tare lăcomiei oamenilor.
Pădurile din Masivul Târnovu au fost tăiate masiv în 1903-1905.
În 1928 proprietarii (obștenii din Malaia și Vaideeni), „necunoscând valoarea materialului ce vindeau” au fost păcăliți de „capitaliștii Societății Carpatina”, cărora „le-au vândut deghizat” pădurea seculară de larice, cu 80 de lei/mc, aceasta vânzând apoi cheresteaua foarte valoroasă și apreciată cu 4000-5000 de lei/mc.”
S-au tăiat atunci 4000 de larici bătrâni situați în poziții mai accesibile, mai rămânând în picioare numai câteva exemplare mărturii”.
Exemplarele erau monumentale, ajungând la 2-2,5 m diametru și 65 m înălțime.
S-a documentat o cioată a unui larice de 532 de ani, de pe vremea lui Mircea cel Bătrân.
Exploatarea a fost făcută „fără amenajament și contrar prescripțiunilor codului silvic”, obștile primind amenzi de câteva sute de mii de lei, stinse prin încheierea unei tranzacții de 8000 de lei”.
Cu toate astea, plus un incendiu ulterior, în Târnovu Mare, în 1938, mai supraviețuieseră 250 ha pădure de larice, în care erau 3 varietăți ale speciei, una posibil endemism carpatic.
Finalul articolului, în actualul context, după 83 de ani, e unul trist, tocmai pentru că nu am făcut nimic să mai salvăm ce atunci încă se mai putea.
„Dată fiind importanța masivului de larice de pe munții Târnov și față de vitregia cu care a fost tratat în trecut din cauza inconștienței proprietarilor și nepăsării noastre, pentru a-l feri pe viitor de aceiaș soartă, dacă nu e posibil declararea lui ca monument al naturei, în orice caz merită toată atențiunea și protecția noastră”.
Acum deja e prea târziu. Poate de acum înainte să tragem învățăminte și să păstrăm ce încă mai avem.
România încă mai are un patrimoniu natural extraordinar, pe baza conservării căruia se poate dezvolta ca țară și deveni lider european în ecoturism.
Florin Stoican 